Realitate și minciună

14/04/2017

Din motive asupra cărora nu vreau să speculez, a revenit în dezbaterea publică o temă veche de opt ani: corectitudinea alegerilor prezidențiale din 2009. Spre surprinderea mea, și în totală neconcordanță cu realitatea, aceea de atunci, la care se adaugă amănunte necunoscute în epocă, Cosmin Gușă, patronul neconsolat al unei televiziuni suferinde, îmi atribuie mie eșecul candidatului PSD, Mircea Geoană. Afirmațiile sale constituie o minciună, pe care nu mă sfiesc s-o consider ordinară.

Faptele îi contrazic minciunile. Indiferent de rezultatul de atunci, Mircea Geoană a câștigat alegerile în țară; votul din străinătate a schimbat rezultatul final. PSD s-a mobilizat exemplar, nu, cum afirmă Cosmin Gușă, nu s-a implicat, la sugestia mea. Da, am avut un diferend cu Mircea Geoană, la începutul lui 2005. Dar eu am o responsabilitate față de partid, în primul rând. Am trecut peste acel moment din 2005, deloc plăcut, și am susținut candidatura sa.

Dacă în 2009 aveam ceva de obiectat la candidatura lui Mircea Geoană, o făceam public. Am considerat că PSD avea nevoie de o victorie în acele alegeri, pentru a schimba cursul politicii românești. Acum se vede cât de păguboasă a fost victoria lui Traian Băsescu.

Cei care folosesc astfel de minciuni rudimentare o fac pentru a abate atenția de la responsabilitățile lor și față de situația din PSD, în epocă, și față de eșecul lui Mircea Geoană în alegeri. Întotdeauna alții sunt vinovați; ei sunt perfecți și imaculați.

Nu are rost să cer postului de televiziune Realitatea un drept la replică. N-ar înțelege ce este acela, și oricum nu le pasă de adevăr. Mă adresez acum celor care mai au spirit critic, și gândesc cu mintea lor. Sunt mult mai mulți decât cred cei care și-au făcut din minciună instrument de lucru în media.

ACADEMIA ROMÂNĂ – 150 de ani

03/04/2017

Am primit, cu ceva vreme în urmă, o invitație la evenimentul organizat azi la Academia Română, eveniment prilejuit de aniversarea a 150 de ani de la inaugurarea Societății Române și de la înființarea Bibliotecii Academiei. Invitația făcea referire la și la o intervenție în cadrul evenimentului. Sigur aveam ceva de spus, relațiile mele cu Academia, ca instituție, și cu mulți dintre membrii Academiei, au fost excelente în decursul timpului. Și, împreună cu cei care au condus Academia, am rezolvat multe probleme ale instituției, inclusiv construcția noului corp al Bibliotecii, proiectat de excelentul arhitect Romeo Ștefan Belea, care a început în 1992.

Cu regret am constatat că organizatorii au părut să nu vadă prezența mea, de vreme ce nu au menționat-o. Nici ceea ce aveam de spus nu a interesat pe gazdele acestei reuniuni. Sunt lucruri mici, care lasă un gust amar. Mai ales când vin din partea celor care conduc Academia Română.

Postez textul pe care doream să-l prezint azi, în cadrul evenimentului de la Academie. Pentru că, dincolo de orice, respect instituția, și-i respect pe cei care au construit-o și i-au asigurat, prin munca și inteligența lor, prestigiul și rezistența în timp.

 

          „Sunt onorat să particip la această adunare solemnă consacrată aniversării celor 150 de ani de la prima ședință oficială, convocată prin Decret al Regelui Carol I, a Societății Academice Române, devenită Academia Română de astăzi, concomitent cu  inaugurarea Bibliotecii Academiei.

         Societatea Academică Română nu a apărut pe teren virgin. Există o lungă istorie a inițiativelor de a construi, în Țările Române, după diverse modele, ”academii domnești”, care au funcționat ca precursoare ale universităților ce urmau să apară în prima jumătate a secolului XIX.

        Amintesc aceste lucruri care mi se pare importante. Cu toate rămânerile în urmă ale Țărilor Românești pe planul dezvoltării economice și sociale, ele nu au fost rupte niciodată de mișcarea de idei morale, politice, economice și sociale din Europa. Sigur, a existat o întârziere: dar procesul istoric, implacabil și-a produs efectele, cu consecințe pozitive. Academia Română este un exemplu, poate cel mai evident.

        Apariția, existența și activitatea Academiei au constituit un factor esențial, de-a lungul vremii, pentru corelarea vieții intelectuale și a evoluției societății românești, în pas cu mersul lumii.

        Ca și în trecut, și acum, Academia Română este chemată să fie un instrument al modernizării României. Prin ceea ce a făcut în acești 150  de ani de existență, a devenit un reper, la care se raportează toți cei care activează în majoritatea domeniilor de creație culturală și științifică.

        În acest context aș vrea să aduc omagiul meu unui om care a contribuit, imediat după 1989, la renașterea instituției, și la revenirea ei pe locul pe care îl merită, în viața intelectuală a României: academicianul Mihai Drăgănescu. Un om de o mare probitate intelectuală, a cărui viață, fără să exagerăm, se confundă cu istoria tehnologiei informatice românești. Un om pe care l-am cunoscut în toate ipostazele sale, cu care am colaborat și până în 1989, el conducând Institutul de Cercetare în Informatică, eu fiind director la Editura Tehnică, ca și după 1989, când a devenit președinte al Academiei Române.

        România nu ar fi ceea ce este acum în domeniul tehnologiei informatice fără munca și dăruirea unor oameni ca el, care au asigurat transmiterea informațiilor din generație în generație, care au făcut școală, care au format specialiști, cărora le-a păsat de ceea ce fac, care au ales calea grea, nu minima rezistență.

        Amintesc aici, în aceeași ordine de idei, contribuția academicianului Tudorel Postolache, și a colectivului său de la Institutul de Economie Națională, la structurarea programului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, ca să nu evoc decât acest proiect cu adevărat de interes național. Academia Română, prin prestigiul și prin expertiza sa, a contribuit decisiv la structurarea ”Consensului de la Snagov”, din 1995, care a reunit toate forțele politice pentru atingerea unui obiectiv strategic al națiunii noastre.

             Aș reaminti, deasemeni, activitatea susținută de academicianul Eugen Simion, în calitatea sa de Președinte al Academiei, în organizarea manifestărilor legate de aniversarea poetului național Mihail Eminescu și tipărirea integrală a manuscriselor sale – eveniment editorial deosebit pentru viața noastră culturală și intelectuală, în general.  

             Acum suntem iarăși în fața unor sfidări, care țin de destinul nostru european. Ne aflăm în preajma aniversării unui secol de la Marea Unire, care ne-a adus, în sfârșit, în poziția de a evolua la unison cu celelalte națiuni europene, și de a pune dezvoltarea națională pe baze noi. Acum nu mai este o problemă de identitate, ca în trecut. Acum este o problemă de model de evoluție.

              Apartenența noastră la Uniunea Europeană nu ne anulează nici identitatea, nici diversitatea, cum cred unii. Europa Unită nu se poate construi fără cunoașterea și acceptarea celuilalt, fără căutarea a ceea ce ne unește. Întotdeauna granițele au fost penetrabile, ideile, valorile morale, etice și culturale au circulat, adesea mai rapid și cu impact mai mare decât bunurile materiale.

             Un istoric care se bucură de o largă apreciere, Fernand Braudel, sublinia că nu putem înțelege de unde venim și de ce lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă în viața națiunilor, dacă nu le studiem din perspectiva timpului lung, cel care scapă observatorului grăbit și superficial, deși el este cel care a structurat lumea, așa cum o vedem acum. Deseori am gândit, despre Europa, doar în perspectiva timpului scurt.

            Avem nevoie de un nou proiect de țară. Nu este  o utopie. Nu este o dorință pioasă. Este o necesitate. Este un element al interesului național, mai ales în condițiile schimbărilor profunde care se produc în Europa și în lume. Nu ne putem întoarce la credința că totul va fi rezolvat de mâna invizibilă a pieței. Că totul se reduce la economie. Iar când sunt probleme, ca acum, soluția ar fi „mai multă Europa”, adică mai multe cedări de suveranitate. Când spunem ”mai multă Europa”, nu la creșterea birocrației de la Bruxelles se gândesc oamenii.

              Mai multă Europa înseamnă, în primul rând, folosirea instrumentelor existente la îndemâna Uniunii și a statelor membre pentru a reduce decalajele de dezvoltare dintre Vestul și Estul Europei. Renașterea proiectului european înseamnă deplasarea centrului de greutate al politicilor europene spre Est.

              Dezvoltarea țărilor din Est poate fi motorul creșterii economice în Uniune. Asta ar aduce, printre altele, mai multă solidaritate și echitate socială, combaterea activă a șomajului, mai ales al celui din rândul tinerilor, și a sărăciei, refacerea sistemelor publice de educație și de sănătate, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, reformarea modelului social european. Și, nu în ultimul rând, este vorba despre prezervarea regimului politic democratic, pus la încercare, sub diverse forme, în mai toate țările europene, sub asediul diverselor mișcări populiste și extremiste.

              Academia Română își poate onora statutul și reputația conducând dezbaterea despre viitorul României,în noul context istoric, contribuind astfel la generarea noului nostru proiect, ca națiune în concertul națiunilor europene. 

Este cel mai bun omagiu adus istoriei și tradițiilor sale, ca instituție.”

 

Ion Iliescu

03.04.2017

ION BESOIU

18/01/2017
besoiu         Am primit cu mare tristețe vestea morții actorului Ion Besoiu, unul dintre cei mai iubiți și mai cunoscuți actori ai unei generații de artiști ai cuvântului și imaginii care au făcut cunoscută arta interpretativă românească în lume. Alături de colegii săi a făcut un mare dar poporului român: cel al iubirii de teatru. A trăit pentru teatru, prin personajele sale, pe care le-a iubit și cărora le-a dat o parte din sufletul său generos și iubitor de oameni.
Sibian, și-a făcut studiile teatrale în orașul natal și a fost prezent timp de 16 ani pe scena teatrului ”Radu Stanca” din Sibiu. S-a mutat în București, la teatrul ”Lucia Strurza Bulandra”, unde a fost și director, timp de 12 ani. Am fost prieteni. Ne-am cunoscut în 1948, în vremea când activam amândoi în Uniunea Asociațiilor Elevilor din România, UAER. O organizație din care au făcut parte mulți intelectuali și artiști cunoscuți în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, care au influențat viața culturală a României.
A fost un om cald, deschis, cu o impresionantă cultură, cu rigoare ”nemțească” și o sete de cunoaștere impresionantă. Personalitatea sa s-a reflectat și în felul în care și-a conceput și interpretat personajele. Deși cinematograful l-a făcut cunoscut celor mai mulți dintre români, succesul în cinematografie este rezultatul muncii extrem de serioase din teatru. Și asta îl face un exemplu pentru oricine alegea această meserie grea, care implică multe sacrificii.
Îmi vor lipsi discuțiile pe care le aveam cu el în triștii și dramaticii ani 80 ai secolului trecut, când teatrul era, alături de carte, printre puținele refugii luminoase pentru români. Era un optimist de felul său, și credea în vremuri mai bune, în rolul artei, acela de a deschide mintea oamenilor, de a-i face mai buni.
Am avut privilegiul să-i înmânez Ordinul Național ”Steaua României”, o recunoaștere a  contribuției sale la dezvoltarea artei teatrale românești. Prin dispariția sa, teatrul românesc pierde un mare actor, și eu pierd un bun și respectat prieten. Dumnezeu să-l odihnească!
Ion Iliescu

LA MULTI ANI !

31/12/2016

Dragi prieteni, 

Cu ocazia Noului An vă urez multă sănătate, fericire și un an mai bun! 

Anul de care ne despărțim a fost un an marcat de multe crize, atât în plan politic, cât și social, de accentuarea unor fenomene economice nedorite, atât la noi, cât și în sânul Uniunii Europene, de care România și-a legat destinul acum zece ani. Pentru noi, românii, succesul Uniunii este vital pentru dezvoltare, pentru reducerea decalajelor care ne separă de occident, pentru creșterea bunăstării. Sper ca noua guvernare să facă, în sfârșit, o prioritate din integrarea europeană. 
Fie ca Noul An sa aducă împlinirea speranțelor de mai bine tuturor romanilor !

La mulți ani! 
Ion Iliescu

Să ne aducem aminte

21/12/2016

steag
Azi se împlinesc 27 de ani de la un moment definitoriu din istoria României, un moment de demnitate și curaj, de solidaritate, al poporului român. Căderea regimului ceaușist, o dictatură personală, care a făcut imposibilă o schimbare pașnică la nivel politic și economic, este simbolul căderii ”comunismului” în Estul Europei.

Cred că noi toți ne-am schimbat în acești ani scurși de la evenimentele din 16-22 decembrie 1989. Evenimente care, prin consecințele lor, chiar dacă au pornit ca o revoltă populară, s-au transformat într-o veritabilă revoluție, de care avem tot dreptul să fim mândri. Cu trecerea timpului, sper eu, vom vedea mai clar, și fără clișeele cu care încă judecă unii Revoluția Română, ce lucru important am făcut în acele zile, și cât de mult am înfăptuit de atunci.

Nimeni n-a avut o baghetă magică, în așa fel în câteva secunde să trecem dintr-o dimensiune în alta, de la economia centralizată și planificată la economia de piață, de la regimul totalitar cu partid unic la democrație și pluralism politic. Nu, tot ceea ce am împlinit a însemnat muncă, sacrificii, uneori suferință, așa cum de suferință și de sacrificii a fost nevoie pentru a ne despărți de regimul ceaușist.

Nu tot ce am trăit în comunism a fost rău, nu tot ce trăim acum este bine. Acum însă avem ceva în plus: libertatea de a schimba ceea ce este rău. Depinde de noi să folosim această libertate, și, din nou solidari, ca în decembrie 1989, să schimbăm ceea ce trebuie schimbat, cu instrumentele politice pe care ni le pune la îndemână democrația.

Nu idealizăm democrația, ca sistem politic, știm ce limite are, dar știm și că, fără ea, sacrificiile celor care au luptat pentru libertate în decembrie 1989 ar fi inutile. Din respect pentru sacrificiul lor, și în semn de omagiu, trebuie să facem astfel încât democrația să rămână starea normală a sistemului politic românesc.

În acești 27 de ani ne-am atins câteva mari obiective strategice, în special prin aderarea la Uniunea Europeană și la NATO. Acum avem o altă bătălie de dus, pentru o viață mai bună pentru toți românii: modernizarea instituțională și dezvoltarea durabilă, în plan economic și social. Este prea multă sărăcie în țară, avem probleme în sistemele de educație, sănătate, protecție socială. Nu vom realiza nimic din ceea ce ne-am propus dacă nu vom fi uniți, dacă nu vom folosi inteligent munca și gândirea tuturor românilor. Revoluția Română trebuie să ne unească, nu să ne dezbine.

Să ne înclinăm în fața tuturor celor care, în agitatul secol XX, au purtat lupta cu regimurile totalitare care, din păcate, au marcat viața românilor atât de multă vreme. Fiecare, în felul său, și-a iubit țara, și a făcut supremul sacrificiu pentru binele ei.

PSD – un nou început

12/12/2016

psd

Vreau să-i felicit pe membrii și simpatizanții Partidului Social Democrat pentru victoria deosebit de clară din alegerile parlamentare de duminică, 11 decembrie a.c. Este o victorie a solidarității, lucrului în echipă, a unui program clar de guvernare, după o campanie pozitivă. PSD a oferit alegătorilor o miză, cu adevărat importantă pentru viața lor. Iar răspunsul românilor a fost pe măsură. Este un răspuns care onorează, dar care și obligă.

România s-a schimbat în acești ani. Este o schimbare în bine. Oamenii încep să se mobilizeze și în jurul unor teme care privesc viața lor de zi cu zi, teme cât se poate de concrete. PSD a dovedit, tot în acești ani, cu toate problemele pe care le-a întâmpinat, două lucruri importante: că știe să guverneze, și că are o gândire economică structurată, orientată spre creștere economică și dezvoltare, cât și oameni capabili să o aplice.

Acum, că îi revine sarcina guvernării, trebuie să consolideze ce a făcut bine în cei trei ani cât s-a aflat la guvernare. Românii au comparat performanțele guvernului Ponta și performanțele guvernului Cioloș, și au votat în consecință. Sunt convins că va găsi cele mai bune soluții pentru ocuparea posturilor de ministru.

În calitate de cetățean, în primul rând, aștept de la viitoarea guvernare o atenție mai mare față de problemele sociale, pentru că sărăcia este o mare problemă pentru societate. Consolidarea funcționării democratice a țării este iarăși o prioritate. Românii trebuie să simtă că drepturile și libertățile lor sunt apărate și respectate.

Responsabilitățile PSD sunt la fel de mari ca așteptările cetățenilor. Sunt convins că partidul nu-i va decepționa pe cei care l-au votat. Cum sunt convins că va guverna în logica interesului comun al națiunii române. Cred că am reușit, într-un sfârșit, să înțelegem că abordarea conflictuală a raporturilor între forțele politice și între instituții, nu aduce nimic bun. Este nevoie de cooperare, de dialog, de respectul poziției celuilalt, de consultarea permanentă a societății și a partenerilor sociali.

Felicitând încă o dată PSD, partid de care sunt legat, și alături de care am dus lupta pentru democratizarea României, pentru integrare europeană și euroatlantică, îi urez succes la guvernare.

Ion Iliescu

 

Diversiunea tainelor – de Octavian Știreanu

08/11/2016

stireanu

Discreditarea completă a Revoluţiei din Decembrie nu este un episod întâmplător, ci marele proiect de ţară la care se lucrează pas cu pas.

Revoluţia, care a conferit poporului român aura unei demnităţi inegalabile pe plan internaţional, este un ultim obstacol în calea îngenuncherii definitive a acestei ţări. Şi de-aceea el trebuie înlăturat. Profitorii politici ai Revoluţiei nu vor să se ştie datori nimănui, urmele trebuie şterse, istoria trebuie rescrisă. Se caută surogate de revoluţie sau chiar substitute de revoluţie. În tragedia de la Colectiv „a răsărit speranţa“, ne spunea ambasadorul Americii. Liberalii ne-au anunţat şi ei că urmează „adevărata revoluţie“.

Industria anticomunismului a fost una dintre cele mai profitabile în ultimul sfert de veac. Instituţii, ong-uri, burse, cărţi, simpozioane, alegeri, voturi – o întreagă maşinărie de spălare a istoriei a fost extrem de profitabilă pentru o faună eclectică, adusă la lumină din tenebrele unei societăţi bolnave. Această faună, finanţată puternic din afară, a ajuns să dea direcţia unei ţări. Doar Revoluţia este cea care le stă ca un ghimpe în ochi. Aşa se explică noua industrie în plin avânt a demolării Revoluţiei din decembrie.

Sunt aruncate în joc mize uriaşe. Spectacolul este total. Lumpenul politic pufneşte pe nări, adulmecând miros de sânge. Impostorii au devenit lideri de ong-uri „specializate în revoluţie“.

Foşti turnători cu acte la securitate, instalatori de profesie, se erijează în istorici şi produc pe bandă tone de maculatură despre lovitura de stat. Troglodiţii ocupă scena evocărilor, relatând tot felul de „evenimente“ produse doar în imaginaţia lor. Laşii din decembrie, privitori în papuci la revoluţie, devin eroi ai dreptăţii.

Frustraţii tranziţiei îşi freacă mâinile. Foştii securişti simt că pot să-şi ia o revanşă istorică. Neisprăviţii aduşi de mâlul revoluţiei devin criteriu moral într-o societate pentru care nu mai există respect pentru adevăr şi istorie.

În acest joc mizerabil intră statul neosecurist. Comunicatul Parchetului militar de zilele trecute a dat semnalul ofensivei finale. Directiva dată de preşedintele Iohannis se aplică întocmai şi la timp: „nu e vremea istoricilor, ci a procurorilor“.

Tribunalele Populare deja deliberează în studiourile unor televiziuni. Voitinovici-ul proceselor din 1946 reapare sub diferite întruchipări. Cu sau fără batistuţă.

Agitatorul nr.1 este Traian Băsescu. Simte dincotro bate vântul şi e primul care se urcă pe val. Lângă el chiţăie de ani mulţi un individ fără căpătâi care a fost setat pe o singură misiune – să-l facă criminal pe Ion Iliescu de trei ori pe zi. La revoluţie, individul era portar pe la Caransabeş, dar acum pretinde că se afla în sediul CC, „să adune armele“! Aşa se scrie „istoria“. Nimeni nu ştie din ce trăieşte şi ce-a făcut vreodată la viaţa lui.

Verdictele sunt ca şi date. Mai rămâne formalitatea pronunţării sentinţelor.

Aceasta este ţara siluită de minciuni şi golită de valori timp de un deceniu de un personaj sinistru, care acum, simţind trend-ul, îşi face din diversiunea „tainelor“ un program politic.

Reflecțiile unui infatuat

31/10/2016
Regret că trebuie să folosesc această sintagmă, dar citind ceea ce scrie Lucian Isar pe site-ul său, nu se poate să nu-ți pui întrebări despre mobilul obsesiei în privința guvernatorului BNR, Mugur Isărescu,  pe care și-o cultivă și afișează cu obstinație domnul respectiv. Care, precum un copil ”silitor”, bagă degetele în ochii învățătorului, tot o fi remarcat, cât de bun ar fi el pentru postul de guvernator, după plecarea obiectului obsesiei sale. A fost remarcat, nicio grijă. Ei, și?
 
Cu toate astea spuse, sunt necesare câteva precizări, pentru că domnul Isar pare să nu fi trăit aceleași realități cu noi, ceilalți. Primo: nu e existat, nu există un proiect  de țară Iliescu-Isărescu. Eu, spre deosebire de domnul Isar, nu sunt bancher, deci nu operez cu instrumente ”totalitare”. Programul de transformare structurală a economiei românești este operă colectivă. La definirea lui au participat toate forțele politice, de stânga și de dreapta, și a avut drept obiectiv aderarea la UE. Consensul de la Snagov este realizat în 1995, semnat de TOATE partidele parlamentare la 21 iunie în acel an. Acel document era însoțit de o Strategie națională de pregătire a aderării la UE. După semnarea documentului a urmat depunerea de către România, la 22 iunie 1995, la Paris , a cererii de aderare la UE. Negocierile de Aderare au început ca urmare a deciziei summit-ului UE de la Copenhaga, în 1999.
 
Decizia strategică a României, a națiunii române, până la urmă, a fost de integrare europeană și euro-atlantică, și nu este rezultatul unui complot Iliescu-Isărescu. Da, BNR a fost parte a grupului de experți care a elaborat strategia de pregătire a aderării. Dar alături de ea au fost și Academia Română, și Universități, și personalități ale societății civile, specialiști români și străini, experți europeni. Viziunea domnului Isar despre acest proiect este primitivă și lipsită de orice fel de substanță.
 
Nu și-a propus nimeni sărăcirea românilor. Am spus, și nu o dată, că aderarea va avea niște costuri. Unele erau inerente trecerii de la economia planificată la economia de piață. Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă. Iar cei precum domnul Isar au oferit ideologia justificativă acestei distrugeri, rezumată în sloganul ”Jos comunismul!”.  Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale, desființarea unor multe locuri de muncă de înaltă calificare și bine plătite prin la fel de primitivul ”Statul este prost administrator, să-l alungăm din economie!” L-am alungat. Acum descoperă domnul Isar că această ideologie-la conceptualizarea căreia a participat, împreună cu partidul pe care îl conduce soția sa-a generat sărăcie și disperare socială? Și este atât de laș, încât să nu-și asume, alături de ceilalți care gândesc ca el, și la un moment dat au luat deciziile care au dus la prădarea averii publice?
 
Sunt mici salariile? Evident, da! Dar a uitat domnul Isar cum s-au împotrivit și se împotrivesc cei pe care PNL îi susține acum la guvernare, ideii de a mări salariul minim? Să-i reamintesc eu felul în care a fost modificat Codul Muncii, și care au fost consecințele acestei modificări?
 
Nu știe domnul Isar că acum peste 93% din PIB ul României este format în sistemul privat? Scrie undeva în proiectele de dezvoltare durabilă,  la elaborarea cărora am participat eu și oamenii cu care am lucrat, că partea care revine salariilor în PIB trebuie să fie sub 40%, cea mai mică din UE? Poate demonstra asta? Dacă nu, este, cum spuneam, un infatuat, util unei cauze false, aceea de a justifica faptul că, urmând o ideologie vulgar neo-liberală, România a ajuns într-o fundătură? Din care nu vrea să iasă politic, și apelează la minciuna ”guvernului tehnocrat”, aducând grave atingeri funcționării democratice a societății, și agravând polarizarea economică și socială.
 
Urâtă a ajuns dezbaterea publică din România. ”Greaua moștenire”  ține loc de explicații pentru orice. Nu vreau să insist. Un lucru este sigur: eu, și alături de mine cei care au condus România în timpul mandatelor mele de președinte al României, am ales să construim consens în legătură cu marile obiective ale interesului național. Și așa am putut adera la UE și la NATO. Ceilalți au adoptat abordarea conflictuală. Cu rezultatele pe care le vedem acum. Dacă domnul Isar ar avea un dram de onestitate, ar recunoaște măcar asta.
 
PS: din articolul domnului Isar răzbate o îngrijorătoare necunoaștere a felului în care este organizată, instituțional, țara asta, și cum funcționează ea. Citez: ”Exponenții grupării Iliescu -Isărescu în conduc instituțiile de forță ale Statului Român: Nicolae Văcăroiu, la Curtea de Conturi, Valer Dorneanu, la Curtea Constituțională, Mugur Isărescu, la BNR, Mișu Negritoiu, la ASF. Ion Iliescu este în capabil să impună comisarul european din partea României, spre amuzamentul partenerilor strategici.”
 
Dacă face un ușor efort de memorie, domnul Isar ar reveni în realitatea ordinii constituționale a României, în care instituțiile de forță sunt Armata, Poliția, serviciile de informații. Și, dacă tot crede că acelea pe care le-a înșirat acolo sunt de forță, nu cumva a uitat una, extrem de iubită de întreprinzătorii și contribuabilii români, mă refer la ANAF? Sau sunt ”dușmani buni”, și dușmani răi”?
 
Cât privește amuzamentul ”partenerilor strategici”, nu contest, el există. Dar pe cu totul alte teme decât aceea a pretinsei mele capacități de a numi comisari europeni. Să zicem despre confuzia și despre incapacitatea noastră de a genera proiecte, ca membru al UE și al NATO. Ca atare, cu toată modestia de care sunt capabil, dacă am această capacitate, de a influența lucrurile la Bruxelles, nu crede domnul Isar că este o greșeală impardonabilă ca ea să nu fie folosită pentru binele României?

25 octombrie – ZIUA ARMATEI ROMÂNE

25/10/2016
armata
    Aniversăm azi Ziua Armatei Române, dată legată de momentul în care obiectivul politic, și național, al participării României la cel de-al Doilea Război Mondial: reîntregirea țării cu teritoriile pierdute ca urmare a acțiunii puterilor revizioniste din epoca anilor 30, a fost atins. Anul acesta aniversarea are o semnificație specială: s-au împlinit 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, când, tot prin jertfa ostașilor și ofițerilor români, ne-am atins alt obiectiv al interesului național: desăvârșirea unității tuturor românilor într-un stat național.
    Să nu uităm rolul jucat de Armată în victoria Revoluției Române, rol care demonstrează că, dincolo de orice altă valoare, ea are drept obiectiv păstrarea continuității și apărarea statului român. Care continuă să existe dincolo de ideologii și de regimuri politice, exprimând suveranitatea cetățenilor săi.
    Armata Română a trecut, în ultimii 26 de ani, printr-un amplu proces de reforme, cerute de integrarea noastră în NATO. Aceste reforme, începute în timpul primului meu mandat de Președinte al României, au avut costuri umane și materiale deloc de neglijat, și este cu atât mai mult de apreciat felul în care corpul militar a răspuns acestor cerințe, care țin de interesul național. Reamintesc doar câteva etape: Armata Română a avut, în statele din Estul Europei, recent ieșite din comunism și din Tratatul de la Varșovia, primul politician în fruntea Ministerului Apărării, ca parte a trecerii ei sub control civil. România a semnat prima Parteneriatul pentru Pace, primul pas pe drumul integrării în NATO. Armata română a participat și participă, la misiuni în cadrul NATO, în Afganistan, Irak, Balcanii de Vest, Africa, îndeplinind angajamentele și misiunile care-i revin în cadrul Organizației Atlanticului de Nord.
     Sper că am învățat din lecțiile participării noastre la cele două conflagrații mondiale. Ca să-și facă datoria Armata trebuie să fie echipată și pregătită corespunzător. Iar sarcina asigurării acestor condiții revine politicului. Nu putem ignora climatul internațional actual. Și pentru o țară ca România, cu mari probleme sociale, abia ieșită din criză economică, cheltuielile de înarmare sunt dureroae. Ele trebuie însă făcute, tocmai pentru a nu mai avea costurile umane uriașe din cele două războaie, datorate slabei înzestrări a armatei.
     Avem nevoie de o dezbatere publică deschisă și serioasă atât despre misiunile Armatei, în amintitul context, despre nevoile ei, dar și despre modul în care se poate păstra legătura dintre o armată de profesioniști și societate. O armată, oricât de pregătită și de echipată ar fi, nu își poate îndeplini misiunile fără sprijinul cetățenilor. Militarii nu sunt simpli angajați ai statului, care prestează un serviciu public. O astfel de viziune este greșită, și, din păcate, începe să se manifeste și la noi.
    Ziua Armatei este un bun moment pentru întărirea acestei legături. Amintind sacrificiile înaintașilor, jertfa lor pe câmpul de luptă, amintim de faptul că fiecare, în felul lui, are o datorie față de țară, pe care trebuie să și-o îndeplinească pe cât de bine și de onest poate. Democrația nu înseamnă doar drepturi, ci și obligații din partea cetățenilor, înseamnă asumarea responsabilității față de viitorul fiecăruia, și al națiunii, în ansamblul său. Cei care au eliberat, la 25 octombrie 1944, ultima palmă de pământ românesc, și-au făcut datoria. Ne înclinăm în fața lor , și sperăm să nu mai fie nevoie de sacrificii pentru a ne păstra libertatea. Dar dacă vom fi obligați să o facem, să fim pregătiți, având în minte exemplul lor.
      La mulți ani Armatei Române!

RADU CÂMPEANU (1922-2016)

19/10/2016
Am aflat cu profundă tristețe vestea morții lui Radu Câmpeanuradu-campeanu, fostul președinte al Partidului Național Liberal, om politic ce a marcat anii de început ai revenirii României la democrație. A fost un om dedicat ideii de servire a interesului public, un continuator al valorilor și proiectelor liberalismului românesc interbelic.
Am găsit în Radu Câmpeanu un partener pentru reconstrucția instituțională a României, pentru construirea unui climat politic normal, pentru revenirea României în concertul european, unde ne este locul. I-am respectat punctele de vedere și am colaborat atât în CPUN, cât și ulterior, în Parlament. Dezbaterea noastră, a celor trei candidați la Președinția României, în mai 1990, a fost un model de demers public, în care fiecare și-a susținut cu decență și tărie proiectele și viziunile despre viitorul țării.
Sunt alături de familie și de cei apropiați în această încercare și le transmit sincerele mele condoleanțe.
Dumnezeu să-l odihnească!
Ion Iliescu.