România, de la totalitarism la președinția prin rotație a Consiliului Uniunii Europene.

13/01/2019

Este drumul parcurs de națiunea noastră în cele trei decenii scurse de la Revoluția Română din decembrie 1989. Poate că unora li se pare că ne-a luat prea mult timp să ajungem aici. Timpul istoric ne spune altceva. Este o realizare incredibilă pentru poporul român, după o schimbare radicală de sistem politic și economic, în condiții de instabilitate geo-politică, de reașezare a raporturilor de forțe la nivel global. Ea a fost posibilă în primul rând prin acceptarea de către cetățenii români a costurilor economice și sociale ale tranziției, și îmi place să cred că manifestările de joi seara, de la Ateneul Român, au fost, înainte de orice, un omagiu adus simplilor cetățeni, care au făcut posibilă împlinirea acestui proiect național.

A fost, cred, și un omagiu adus tuturor celor care –  politicieni, intelectuali publici, oameni din societatea civilă – au contribuit la definirea proiectului strategic al României, imediat după Revoluție: aderarea europeană și euro-atlantică. Indiferent de convingerile lor politice și ideologice, de viziunile lor despre viitorul țării, despre sisteme de guvernare, au reușit să se așeze deasupra lor, și să construiască un consens în privința aderării României la UE și la NATO. ”Consensul de la Snagov” este expresia cea mai luminoasă a politicii acestor ultimi 30 de ani. El a fost operă colectivă, ca și Unirea, și dovedește că numai prin solidaritate ne putem atinge obiectivele interesului național.

Se cuvine să ne amintim, acum și aici, și de prietenii României, fără de care nu am fi reușit ce ne-am propus. Este vorba în primul rând de președintele Franței, François Mitterrand, și de cancelarul Germaniei, Helmut Kohl. Viziunea lor despre viitorul Europei, tenacitatea cu care au urmărit aducerea Estului european fost comunist în rândul familiei europene, ajutorul dat României, rămân un punct de reper în istoria post-comunismului. Este vorba și de aliații noștri americani, care, prin Parteneriatul Pentru Pace, au oferit României nu doar perspectiva aderării la NATO, ci și garanții de securitate, care ne-au ajutat în procesul de aderare.

Spuneam, nu o dată, că aderarea la UE a fost marele proiect strategic al României, după ieșirea din totalitarism. Acest proiect s-a încheiat joi, simbolic, la Ateneul Român. Pentru România trebuie să înceapă un nou capitol: cel al integrării europene. Adică un nou proiect, în care țara noastră să contribuie pe deplin, cu idei și soluții, la reforma Uniunii, la progresul ei. Ar fi trebuit să ne definim, deja, profilul nostru, ca țară, în concertul european. Președinția prin rotație a Consiliului European ne pune la încercare capacitatea administrativă, viziunea politică și solidaritatea, ca națiune. Vom vedea care ne sunt punctele tari, care ne sunt slăbiciunile. Sper că vom realiza, în sfârșit, că nu confruntarea, ci consensul, face lucrurile să progreseze în sensul dorit de noi, toți.

România nu este nici eurosceptică, acum, și nici deziluzionată de aderare. Este doar realistă, s-a maturizat, politic și social, abordează critic realitatea, și asta este bine. Va rămâne susținătoare a proiectului european atâta vreme cât el va genera bună guvernare, prosperitate, va reduce decalajele de dezvoltare și polarizarea economică și socială. Criza prin care trece acum Uniunea nu are cum să nu aibă ecouri și în România. Dar putem alege să fim parte a soluției pentru problemele Uniunii, și nu generatori de noi probleme, cum este cazul Brexitului. Pentru asta noua generație de politicieni din România trebuie să dovedească responsabilitate și angajament în slujirea interesului public și a binelui comun. Uniunea Europeană nu poate fi țap ispășitor pentru neputințele noastre, pentru eșecurile noastre, pentru egoismul și iresponsabilitatea unora sau altora dintre liderii politici, de la București sau de la Bruxelles.

Este nevoie, mai mult decât oricând, de solidaritate. Și de democrație în funcționarea instituțiilor politice și economice ale națiunilor și ale Uniunii. Criza proiectului european, reală, este înainte de toate, o criză a democrației. Și nu poate fi rezolvată cu măsuri de forță, cu reducerea la tăcere a vocilor critice, cu etichetarea celor care au o altă viziune despre Uniune și despre problemele ei. Un populism nu poate fi combătut tot cu un populism, fie el și de sens opus. Iar reforme de genul Europa cercurilor concentrice nu pot crește susținerea cetățenilor pentru Europa. Cred că a venit vremea să ne întoarcem la politică, să ne vindecăm de iluzia ”tehnocrată”. Pentru că politicul poate fi controlat democratic de popor, tehnocrații, nu, ei nu-și asumă erorile și deciziile greșite, nu răspund în fața nimănui.

Spun aceste lucruri și pentru că urmează alegerile europene, altă încercare pentru președinția României. Demnitatea de europarlamentar nu este, nu poate fi, o recompensă pentru niște politicieni, sau clienți ai lor, ci o împlinire pentru cariere politice exemplare, în slujba cetățenilor și a națiunilor europene. Este momentul ca elitele politice să se întâlnească din nou cu cetățenii, pe agenda publică, și cu un proiect comun, acela al integrării europene, de care să se bucure toți membrii Uniunii.

Sunt convins că Președinția României va fi un succes, pentru că avem și mândria, și demnitatea, de a arăta că nu de puține ori am fost judecați greșit, că românii pot oferi Europei valori și proiecte, cu fața la viitor.

Advertisements

Revoluția Română – 29 de ani

22/12/2018

Se implinesc 29 de ani de la Revolutia Romană, din decembrie 1989, un  act de demnitate al poporului român, care iși va păstra semnificația în timp, indiferent de manipulările mediatice și politice, indiferent de ceea ce spun și vor spune detractorii ei.

O revoluție este în acelaș timp un eșec, și o victorie. Un eșec al vechiului sistem politic, incapabil de dialog cu cetățenii, incapabili să mai administreze o țară și, nu în cele din urmă, rupt de realitate și surd la vocea poporului. O Revoluție este o victorie a voinței populare, a nevoii de schimbare.

Mă tem că, uitând cele întâmplate în regimurile dictatoriale, uitând sacrificiile celor care au luptat pentru libertate și democrație, se pot pregăti condițiile unor noi schimbări violente, pentru că ruptura între baza și elitele societăților se adâncește, iar binele public este pus între paranteze.

România trebuia să se schimbe în 1989. Putea s-o facă pașnic, dacă reușea să construiască o alternativă la guvernarea momentului,  iar puterea de atunci ar fi acceptat un partener de dialog pentru o ieșire negociată din totalitarism, precum s-a întâmplat în Polonia. Și aș sublinia că nu degeaba forța motrice a schimbării în Polonia s-a numit ” Solidaritatea”. O alternativă se construiește pe solidaritatea celor care doresc schimbarea.

Am avut, în acești 29 de ani, începând cu zilele revoluției, atât momente impresionante de solidaritate, dar și momente de vrajbă, de divizare, de confruntare. Cu toate acestea am reușit să îndeplinim, punct cu punct, Programul Revoluției, enunțat în seara zilei de 22 decembrie 1989. Cine și-ar fi închipuit atunci că după nici trei decenii România va ajunge să prezideze, practic, Uniunea Europeană pentru șase luni de zile? Este cea mai palpabilă dovadă a succesului Revoluției!

România s-a schimbat enorm. Și în bine, dar și în rău. Ca orice schimbare, ea are și părți pozitive, dar și părți negative.  Cel mai mare pericol pentru democrație, în România, dar și în Europa, îl reprezintă adâncirea inegalităților economice și sociale. Iar contestarea puterii politice se manifestă  în întreaga Uniune Europeană. Populism, naționalism, extremisme de tot felul, și putere politică incapabilă să-și mai asume responsabilitățile care îi revin, toate astea scot oamenii în stradă.

Adevăratul omagiu, și manifestarea recunoștinței față de cei care au reușit să ne aducă libertatea după decenii de totalitarisme, este păstrarea democrației și a libertătii. Politicul trebuie să reziste tentației, autoritarismului, antecamera totalitarismului. Împreună, și dincolo de ce ne desparte, până la urmă în mod  firesc,  putem și trebuie să apărăm ceea ce am câștigat în decembrie 1989, și  în același timp să corectăm ceea ce am făcut greșit, de atunci până acum.

Fake news – Le Figaro

17/12/2018

Am citit cu uimire amestecată cu dezgust un soi de compilație despre PSD și despre situația politică din România, apărută în Le Figaro. Uimire, pentru că Le Figaro a fost întotdeauna un ziar solid, care practica jurnalism de calitate. Dezgust, pentru că sunt citat cu lucruri pe care NU le-am declarat niciodată, nici ziarului Le Figaro, nici altcuiva.

Fiecare este liber să creadă ce dorește despre PSD, despre situația politică din România, despre istoria post-decembristă. Însă nu pot accepta să fiu implicat în lupte politice pentru putere absurde, fără nicio miză nici pentru PSD, nici pentru România. Realitatea prezentată în articol este caricaturală, iar declarațiile care mi se atribuie sunt parte a acestei lupte politice. Nu este intenția mea să particip la așa ceva. PSD este un partid matur și responsabil, care își va rezolva problemele conform statutului său și legilor țării.

In ultima perioada,  am ales să fiu cât mai puțin implicat în viața politică din PSD și din România. Iar când voi avea ceva de spus celor din PSD, o voi face direct, fără mijlocirea presei, române sau străine.

Nu cred că avem în față un fake news, ci un act de război mediatic. Ceea ce mi se pare la fel de inacceptabil ca și atribuirea unor afirmații care nu-mi aparțin. Regret că lucrurile au ajuns atât de jos în presă. Mi se pare că jurnalul îmi datoreaza scuze și rectificarea respectivelor afirmații.

Ion Iliescu

Fake news – astazi RomaniaTV

15/10/2018

  În legătură cu presupusa mea intervenție în procesul politic ce are loc în Partidul Social Democrat, anunțată de postul de televiziune Romania TV, știre preluată și de alte televiziuni si site-uri de stiri, fără o minimă verificare a veridicității știrii, sunt obligat să fac următoarele precizări:

        Intervenția mea ”nimicitoare”, dacă am înțeles bine, este doar un colaj din discursul rostit la Congresul PSD din 2015! Poziția exprimată atunci nu este o noutate. Și acum aș spune exact aceleași lucruri în fața conducerii colective a PSD. Poziția mea este bazată pe valori și principii, în care cred, pe care nu le-am negat, de la care nu am abdicat și nici nu intenționez s-o fac.

        Nu am încurajat niciodată conducerea conflictuală, indiferent că este vorba despre partid, sau despre instituțiile statului. Abordarea critică a realității nu înseamnă ”atac” la cineva. Înseamnă realism și exprimă dorința de a rezolva probleme, nu de a crea altele noi.

        PSD nu reprezintă, prin problemele pe care le are, excepția pe scena politică actuală. De fapt, este printre puținele forțe politice care mai păstrează un minim de coerență în acțiunea și în proiectele sale. Dacă mai mizează însă pe abordarea conflictuală a problemelor interne, va pierde și această minimă coerență.

        Dincolo de orice, România are nevoie de stabilitate, de o guvernare coerentă, la rândul ei, responsabilă, și, mai ales, de consolidarea democrației. Repet ce am spus nu o dată: nu poți avea o democrație funcțională cu partide care, în interiorul lor, sunt conduse nedemocratic. Este momentul să redeschidem canalele de comunicare, să reluăm dialogul între forțele politice, și cu societatea civilă.

        Ca urmare, cer, în virtutea dreptului la replică, televiziunilor care au generat și răspândit știrea falsă, să facă precizările cuvenite. Și, dacă nu cer prea mult, să mă anunțe și pe mine despre ce am spus, sau am făcut, deși n-am spus și n-am făcut.

Ion Iliescu 

HILDEGARD PUWAK

25/05/2018

Cu tristețe am primit vestea morții celei care a fost Hildegard Puwak, ministru al Integrării Europene în guvernul Adrian Năstase și economist cu o profundă înțelegere a fenomenului economic, om de stânga și un om de echipă. Am apreciat, în toți anii în care am colaborat, seriozitatea demersului ei politic și intelectual, responsabilitatea sa și angajamentul neabătut în slujirea interesului public.

Contribuția sa la succesul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană este prea puțin scos în evidență. A fost întotdeauna un om modest, nu i-a plăcut să fie în lumina reflectoarelor. În acei ani în care acționam practic contra-cronometru pentru a încheia capitolele de negociere, expertiza sa a fost un avantaj pentru România.

Apreciez contribuția sa la formularea programului de guvernare al PDSR, cu care partidul a câștigat alegerile din 2000. Ca membru al Parlamentului României, a acționat pentru punerea lui în practică, cu seriozitatea și determinarea care o caracterizau.

Transmit sincerele mele condoleanțe familiei.

Dumnezeu s-o odihnească în pace!

LA MULȚI ANI ! SERVICIUL DE PROTECȚIE ȘI PAZĂ

04/05/2018

               Îmi face o deosebită plăcere să mă adresez dumneavoastră, într-un moment aniversar, cu prilejul zilei Serviciului de Protecție și Pază. Un Serviciu care are deja o tradiție, și a făcut, nu o dată, dovada capacității sale de a răspunde misiunilor care îi sunt încredințate, atât în plan intern, cât și în plan extern. SPP a evoluat, și-a adaptat metodele și mijloacele de pregătire a luptătorilor și pe cele de operare la un mediu de securitate în schimbare, cu exigențe sporite și cu amenințări mereu mai variate.

        În ceea ce mă privește, după experiența pe care o am în relația cu instituția, apreciez în mod special faptul că ea s-a comportat ireproșabil în toți acești ani, îndeplinindu-și sarcinile fixate prin lege cu profesionalism și abnegație, indiferent de contextul politic sau social. Activitatea Serviciului a fost apreciată și de partenerii noștri, fie că este vorba de oaspeți ai statului român, fie că este vorba de responsabili politici și ai ONU din străinătate, care au beneficiat de protecția SPP.

        Vreau să cred că, în contextul în care se impune discutarea legilor siguranței naționale, activitatea Serviciului va fi apreciată cum se cuvine, și, prin noile prevederi, i se va oferi cadrul necesar valorificării experienței pe care a acumulat-o în acești ani, prin munca angajaților săi. Serviciul de Protecție și Pază este în slujba statului român, nu în slujba unui lider politic sau a altuia, care au mandate limitate. Activitatea sa nu trebuie, nu are de ce să fie legată de ciclurile electorale. SPP trebuie să-și îndeplinească misiunile încredințate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, organism colectiv de decizie, în care sunt reprezentați toți cei care au responsabilități în domeniul siguranței naționale.

Permiteți-mi să vă adresez felicitări și cele mai sincere urări de bine cu ocazia zilei Serviciului de Protecție și Pază .

La mulți ani!  

Ion Iliescu

DINU C. GIURESCU

24/04/2018

Am aflat cu profundă tristețe vestea morții academicianului Dinu C. Giurescu, reprezentant de frunte al istoriografiei românești. Continuator al muncii tatălui său,
la fel de ilustrul om de știință și istoric Constantin C. Giurescu, a făcut parte dintr-o familie de cărturari, care s-au dedicat studiului istoriei românilor. A lăsat drept
moștenire generațiilor viitoare o operă pe care sper să o aprecieze la adevărata sa valoare. Când nu ne vom mai cunoaște istoria vom înceta să mai fim o națiune.
Este mesajul care transpare din toate cărțile sale, din discursul său public, din scrierile sale și din angajamentul său politic. A fost deputat în Parlamentul României și membru al Consiliului Științific al Institutului Revoluției Române. I-am apreciat deschiderea spre dialog, seriozitatea angajamentului său în servirea interesului public, dar, mai presus de orice, patriotismul său ferm. Viața i-a oferit o mulțime de încercări, peste care a trecut cu conștiința că are o misiune, și acea misiune este mai presus de orice alte considerente. A fost și un moralist, în sensul bun al cuvântului. Moralizarea vieții publice este o obligație a elitelor intelectuale, credea el, și cunoașterea istoriei i se părea unul din instrumentele indispensabile pentru asta. Personalitate consensuală, a încercat permanent să ofere elemente pentru un larg consens național în legătură cu proiectul de viitor al României. Fără academicianul Dinu C. Giurescu viața științifică a României, istoriografia, sunt mai sărace. Transmit sincerele mele condoleanțe familiei sale. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ion Iliescu

Comunicat de presă

13/04/2018

      Am decis să ies din tăcerea pe care mi-am impus-o în legătură cu acțiunile justiției în cazul dosarelor generic numite ”Revoluția” și ”Mineriada”, din obligația de a lămuri câteva lucruri. Prima observație se referă la finalitatea acestor dosare, finalitate care nu mai are nicio legătură cu aflarea adevărului despre acele evenimente. Cum poate afirma cineva că acesta este scopul acestui spectacol ”justițiar”, când, în cazul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 nu a fost judecat, de fapt, nici măcar cercetat, vreunul dintre cei care au organizat acțiunile violente din ziua de 13 iunie, au atacat sediul Poliției Capitalei, sediul SRI, al Ministerului de Interne, care au răspândit zvonuri ce au incitat la violențe, au atacat și incendiat  sediul Televiziunii publice și au rănit oamenii care apărau studiourile tv de furia dezlănțuită a unor indivizi, la fel de fără chip și identitate ca și teroriștii care au atacat fostul sediu al CC al PCR chiar în momentul în care se redacta Comunicatul către țară al CFSN?

Pentru cei mai mulți dintre cei care acuză acum în spațiul public, evenimentele de la 15 martie 1990 de la Târgu Mureș, nu mai există, pentru că, nu-i așa, contrazic tezele lor despre natura și consecințele lor, și nu mai servesc ”cauzei”. La fel, nici evenimentele din 13 iunie 1990 nu mai există, iar minerii au venit la București fără motiv, doar pentru a reprima o manifestație, cea din Piața Universității, pe care organizatorii ei o încetaseră a doua zi după alegerile din 20 mai 1990. Se construiește o altă realitate, pentru a justifica astfel de dosare.

        Aceste dosare au făcut obiectul atenției procuraturii timp de 28 de ani. Au făcut obiectul atenției unor comisii speciale ale Parlamentului României. De fiecare dată soluțiile pronunțate au nemulțumit pe cineva, de vreme ce se redeschid mereu, coincidență probabil, atunci când apar crize de natură politică, în special, care necesită schimbarea agendei publice. Acum ni se spune că istoria trebuie scrisă de procurori și judecători. De ce? Ca să aflăm că o Revoluție durează exact cât îi trebuie unui dictator să decoleze de pe acoperișul sediului puterii? După care, în secunda următoare, democrația se instalează, instituțiile ei înfloresc și schimbarea s-a terminat?

        Această abordare este pe cât de politizată, pe atât de periculoasă. Nu poți fundamenta un dosar de cercetare penală pe viziunile unora sau altora despre evenimente despre care oricum nu puteau avea o imagine corectă. În acele zile de decembrie 1989 nimeni n-a avut o imagine integrală a evenimentelor. Nimeni nu poate să spună că  știe tot ce s-a întâmplat, și că tot ce știm noi, ceilalți, este fals, că varianta lui are drept de adevăr absolut, iar Justiția trebuie să consfințească această variantă. Ei bine, asta se dorește cu aceste două dosare! Nu dovezile trebuie să ducă spre un verdict, verdictul a fost dat în afara cadrului legal, iar justiția trebuie doar să înlăture acele dovezi care ar contrazice verdictul.

        Nu cred că-și închipuie cineva că vechiul sistem abandona, fără să reziste, puterea, în decembrie 1989, oricât de erodat și de slăbit ar fi fost. Avea de partea sa aparatul de represiune, chiar dacă unii, mai rapizi în decizii, începuseră să fugă de pe corabie. Cu unii dintre ei vom avea surpriza să ne întâlnim în organizarea evenimentelor din 13 iunie 1990. Asta dacă justiția ar vrea să cerceteze acele evenimente în mod corect – evenimente care au reprezentat răzbunarea lor pentru că au fost alungați de la putere în decembrie 1989.

        În ceea ce mă privește decizia președintelui Iohannis nu mă surprinde, cu toate că nu văd care este cadrul legal în care se înscrie. Mă surprinde însă faptul că, liberi fiind, oamenii nu mai cred că trebuie să lupte pentru libertatea lor. De asta au ajuns să ne dea lecții de democrație oameni care, în timpul ceaușismului, au tăcut mâlc, asta când nu puneau umărul la costruirea cultului personalității lui Ceaușescu.

        Știu că sunt destui cei care nu văd nici acum cu ochi buni faptul că promisiunile cuprinse în Comunicatul CFSN către țară, scris, cum spuneam, printre gloanțe(atacuri despre care se spune acum că au fost înscenarea noastră!)  au fost îndeplinite. Nu poți face din actul suprem de demnitate al națiunii române o ”lovitură de stat”, doar pentru că așa a citit cineva în cartea unul apologet-și angajat!-al Securității. Am spus și repet: ar fi fost bine dacă am fi avut parte și noi precum Polonia, Ungaria și Cehoslovacia,de o tranziție negociată. O revoltă populară a născut un vid de putere. Niște oameni, din cele mai diverse zone ale societății, și de cele mai diverse convingeri politice, au încercat să dea un sens și o direcție schimbării. Și-au asumat niște responsabilități.

Acum sunt acuzați că au îndrăznit acest lucru. Totul se transformă într-o farsă, jignind sacrificiul și memoria celor care au luptat pentru libertate și democrație. Probabil că trebuia să trecem și prin faza asta. Deși altele sunt problemele de pe agenda națiunii. Care agendă pare să nu mai aibă nici obiectivul integrării europene, nici pe cel al dezvoltării, combaterea sărăciei, o viață mai bună pentru români. Programul Revoluției Române rămâne în continuare actual. Poate că asta deranjează, în ultimă instanță. Dar nu este vina mea că se întâmplă așa. Prezentul este operă colectivă. Eu mi-am făcut partea mea de datorie, indiferent de ceea ce cred cei care caută țapi ispășitori pentru eșecurile lor. Stau cu capul sus la judecata istoriei.   Ion Iliescu

Drept la replica – ziarul ”ADEVĂRUL”

05/04/2018

Către
Redacția ziarului ”Adevărul”

În virtutea dreptului la replică, va rog să publicați textul alăturat – răspuns la articolul ”Cum îşi vâră coada Iliescu la Institutul Revoluţiei Române” publicat în ziarul dumneavoastră din 5 aprilie 2018.

”În legătură cu relatarea dlui Claudiu Iordache, apărută în ziarul ”Adevărul” din 5 aprilie 2018, privind reuniunea Colegiului Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) – doresc să fac câteva precizări :
– În data de 30 martie 2018 a avut loc reuniunea Colegiului IRRD, al cărui președinte sunt. Din motive personale, nu am putut participa la reuniune, de aceea l-am mandatat pe acad. Răzvan Teodorescu – membru al Colegiului să mă reprezinte.
In cadrul reuniunii, s-au exprimat critici în legătură cu lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD și cu modul defectuos în care este condus Institutul de către directorul său , dl. Claudiu Iordache.
Trebuie să precizez că eu l-am propus și susținut, în momentul înființării Institutului, în 2005, pe dl. Claudiu Iordache, în funcția de Director General și că, de-a lungul anilor, am avut o colaborare activă.
Insă, în ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului – activitatea dlui Iordache și implicit, a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe.
Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.
Domnul Octavian Știreanu , care este menționat de dl. Claudiu Iordache, în relatarea sa din ziarul ”Adevărul”, nu a făcut parte din conducerea IRRD și nici din salariații săi. Domnia sa a făcut o serie de propuneri în legătură cu realizarea unor acțiuni legate de marcarea celei de-a XXX-a aniversări a Revoluției Române din Decembrie 1989 . I-am sugerat să prezinte propunerile sale conducerii IRRD. Nu am înțeles reticențele dlui Iordache la această inițiativă – pe care le reflectă și în relatarea sa din ziarul ”Adevărul”.
Era de datoria IRRD să prezinte propriile propuneri privind această aniversare și să salute orice sugestie, în acest sens.
05.04.2018

ION ILIESCU

”Profesionalism” jurnalistic. Ediția de weekend – astăzi ANTENA 3

17/02/2018

Industria știrilor false funcționează și în weekend.

Cu regret îi anunț pe jurnaliștii Antenei 3 și pe cei ai României TV că au ratat o știre despre mine, soția mea, și despre cum ne judecăm noi de cinci ani pentru o bucățică de pământ din Pantelimon (n-am aflat dacă e vorba despre cartierul cu același nume, sau despre comuna Pantelimon). Nu dau eu sfaturi jurnaliștilor, dar când trimiți un car de reportaj să transmită în direct din fața Înaltei Curți, te asiguri că nu cheltuiești banii degeaba. Adică te asiguri că nu dai o știre falsă. Nu spun să verifice din trei surse, dar un telefon, să mă întrebe dacă este adevărat, sau nu, puteau da. Dar nici de asta nu era nevoie. Era suficient să verifice numele soției mele. Care nu este același cu numele pârâtei.

”În fond, de ce n-ar merita și ratingul o știre falsă?” pare să fie motto-ul unor jurnaliști. Sau, poate: ”Să nu lăsăm adevărul să ne strice o știre-bombă!” Iarăși nu dau eu sfaturi celor din presă, dar, dacă s-ar întreba serios de ce presa traversează o criză, poate ar vedea că nu concurența altor mijloace de comunicare este vinovată de criză. Știrile false, da.

Așadar nu orice Ion Iliescu este ”acel” Ion Iliescu. O morală simplă, de sfârșit de săptămână.  Sfârșit de săptămână în care industria știrilor false depășește planul.

 

Ion Iliescu