La moartea unui uriaș actor

20/07/2016

ELIE WIESEL (1928-2016)

03/07/2016

VICTOR ATANASIE STANCULESCU

19/06/2016

 

Dragi prieteni, membri ai Comitetului Executiv National

27/04/2016

Mă adresez dumneavoastră într-un moment pe care îl consider delicat pentru partid. Considerați acest mesaj drept expresia îngrijorării mele, îngrijorare determinată de evoluțiile la vârful partidului. Esența acestui mesaj este un apel la unitate și continuitate în PSD. Să nu repetăm greșeli ale trecutului, care ne-au costat.

Înainte de orice, partidul are responsabilități atât față de membrii și simpatizanții săi, de oamenii de stânga din România, cât și față de toți cetățenii.

Trebuie să-și facă datoria, nu să se piardă în lupte pentru putere, care nu au nicio miză pentru români.

Știți foarte bine că nu sunt adeptul excluderilor și al altor măsuri de forță. Ele ne-au făcut mult rău. Dacă apelăm și acum la așa ceva, nu vom rezolva nimic.

Reamintesc faptul că și președintele partidului, și președintele său executiv au fost aleși de membrii de partid, respectiv de delegații la Congres, pentru ceea ce au făcut pentru partid. Domnul Liviu Dragnea a dat măsura capacităților sale de organizator în anii care s-au scurs de la venirea sa în partid. I-am transmis, vineri, după anunțarea sentinței, faptul că am considerat și consider lipsită de sens condamnarea sa. Domnul Valeriu Zgonea a venit în PSD în anii în care eram în opoziție, în urmă cu două decenii, și îmi amintesc de entuziasmul cu care își asuma răspunderi și lucra în folosul partidului.

Nu este de folos nimănui conflictul acesta. PSD trebuie să se concentreze pe campania pentru alegerile locale, unde avem ceva de demonstrat: că suntem partidul cu un program coerent de guvernare locală, pentru prosperitatea comunităților locale. Este timp, după alegeri, pentru o analiză aprofundată a situației din partid.

Închei reiterând apelul meu la calm și la responsabilitate.

 

Ion Iliescu

Regele Mihai

02/03/2016

 imageAm aflat cu profundă îngrijorare despre problemele de sănătate ale Maiestății Sale, Regele Mihai, care trece prin momente dificile. Îi urez multă sănătate și puterea de a trece de această cumpănă a vieții. Prezența sa în spațiul public românesc a fost un exemplu de echilibru, și a contribuit la crearea unui climat de normalitate. Sper să revină cât mai repede cu putință la proiectele sale.

 

Ion Iliescu

Despre eroi și monumente

28/02/2016

Am primit, azi dimineață, acest text, însoțit de câteva fotografii. Mi s-a părut un punct de vedere corect, dincolo de radicalitatea tonului celui care a scris rândurile de mai jos. Cel care le-a scris nu este o persoană publică, și ține să rămână așa.

”Domnule Președinte,

Sunt surprins de virulența reacției unor ”jurnaliști” și ”reprezentanți ai societății civile” față de afirmația dumneavoastră de joi, când spuneați, citez: ”Acum să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti…”.

Este o realitate dureroasă a României, și nu de ieri, de azi. În afară de a ne plânge morții, nu vrem să facem nimic pentru ca jertfa lor să însemne ceva. Am plâns morții și în 1907. Ce concluzii politice s-au tras, pentru ca situația mizerabilă a țărănimii românești să nu mai genereze o tragedie ca aceea din primăvara lui 1907? Niciuna! S-a schimbat în bine situația țăranilor, după ce s-a terminat numărătoarea morților? Nu!

Am plâns morți și în decembrie 1918. Și ce concluzii politice s-au tras, după revolta muncitorilor tipografi? Înăsprirea represiunii? Am plâns morți și în 1929, la Lupeni, și în 1933, la Grivița, am plâns morți și în timpul rebeliunii legionare, și în anii stalinismului românesc, și i-am plâns și pe cei din decembrie 1989.

Am crezut, și nu sunt singur în credința mea, că decembrie 1989 va fi un moment fondator al unei Românii democrate, tolerante, în care libertatea de exprimare să fie o valoare fundamentală. Și, până la un punct, așa a fost. Cu toate conflictele de la începutul anilor 90, România a ținut să demonstreze că a înțeles erorile trecutului, că se schimbă, că internalizează valorile europene. Asta ne-a permis aderarea la Uniunea Europeană și la NATO.

Am fost, și sunt, un susținător al drumului european al României. Știu, poate mai bine ca mulți alții, costurile economice și sociale ale schimbării României. Mi-am pierdut locul de muncă, am trăit doi ani din te miri ce. Mi-am schimbat ”meseria”. Am luat-o de la început. A meritat? Da, deși nu cred că aș mai putea să fac ce am făcut atunci. Sunt mai bogat? Nu. Dar succesul în viață nu se judecă doar după mărimea contului în bancă.

Ca mine sunt mulți în România. Ni se mai spune și ”România profundă, care, din păcate, este și o Românie mută. Ce nu își face auzit glasul. Poate pentru că am crezut, și credem, că în democrație așa se petrec lucrurile: pentru noi trebuie să vorbească aleșii noștri. Iar o vreme așa a fost. Aleșii noștri au vorbit pentru noi. Unii mai bine, alții mai rău. Doar că, ușor, ușor, de vreo zece ani încoace, nimeni nu mai vorbește pentru noi. Nici la stânga, nici la dreapta. Locul aleșilor a fost luat de tot felul de trompete ale diferitelor grupuri de interese. Care nu doar că nu mai vorbesc pentru noi, cetățenii, presupuși a avea drepturi, ci împotriva noastră. Cum spuneați, democrația fără cetățeni nu este democrație. Și cu toate astea aici ne aflăm: cetățenii au dispărut din spațiul public. Ce vedem este orice, numai democrație, nu.

Discursul public al trompetelor oscilează între talibanism și ipocrizie. Iar grija unor trompete pentru ”morții din decembrie 1989”, a căror memorie ar fi fost tulburată de spusele dumneavoastră, este de un cinism imaginabil. Pentru că aceleași trompete au demonizat, și denigrat permanent, monumentul închinat memoriei lor, monument ridicat în Piața Revoluției. Monumentul poate să-ți placă, sau nu. Mie nu-mi place. Dar este o poziție subiectivă. Îmi place însă gestul de cinstire a jertfei unor oameni, jertfă care le dă trompetelor libertatea de a macula pe oricine și orice.

Ca unul care cunoaște dezbaterea de idei din diverse țări, un astfel de monument n-a întrunit NICIODATĂ unanimitatea. Așa s-a întâmplat în cazul Memorialului de la New York, dedicat celor dispăruți în atentatele din 11 septembrie 2001. Au protestat rude ale celor dispăruți, arhitecți, urbaniști, societate civilă. Dar odată terminat, nimănui nu i-a trecut prin minte să-l profaneze. Ei bine, din ”respect” pentru morții Revoluției, s-au găsit bucureșteni care au profanat monumentul din Piața Revoluției. Iar trompetele au fost fericite, au aplaudat libertatea de a macula. Nu am văzut niciun gest de condamnare. Nu a cerut nimeni respectarea memoriei celor dispăruți.

Nici autorităților nu le pasă. De ce le-ar păsa? Ele nu se simt responsabile de nimic. Monumentul se află la 50 de metri de Ministerul de Interne. Clădire păzită de jandarmi. Jandarmi care păzeau cu zel și simulacrul de artă de for public, care a înconjurat, în derâdere, monumentul, circa nouă luni, anul trecut. Sub ochii lor blajini s-a produs vandalizarea monumentului. Presupun că ”autoritățile” se vor deranja abia atunci când niște ”artiști” vor acoperi cu grafitti pereții biroului ministrului de Interne. Moment ce nu pare prea departe.

Am făcut câteva fotografii ale monumentului. Ele sunt ilustrarea pomenitei ipocrizii, care se întinde în spațiul public, ipocrizie care a generat și atacurile la adresa spuselor dumneavoastră. Ca să se schimbe ceva, este nevoie de a transpune în politici publice ”concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti…” Da, oricât le-ar părea unora de ciudat, așa funcționează lucrurile în societățile normale, în democrații. Mai este însă România anului 2016 o democrație? Mă tem că nu. Dar, iarăși spun, poate este doar o apreciere subiectivă. M-aș bucura să greșesc.”

008_1 013 012_1 010 007 002_1 003 004_1 006_1

 

 

 

Câteva precizări

25/02/2016

La sfârșitul întâlnirii de la Palatul Parlamentului, dedicată formării CPUN, prima instituție a noii democrații românești, am răspuns unor întrebări ale presei, legate de intenția redeschiderii dosarului ”Revoluția din decembrie”, și unor decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, privitoare la plângerile unor rude ale victimelor din decembrie 1989.

Revoluția Română a fost un eveniment extrem de complex, și a spune că poți să-l cuprinzi într-un dosar înseamnă a ignora o întreagă realitate. Orice sentințe ar da un tribunal sau altul, ele nu înseamnă că reprezintă adevărul despre Revoluție. Sunt doar soluții particulare, date unor cazuri particulare. Iar acolo unde au fost identificați vinovați de represiune, aceștia au fost judecați și condamnați. Nu pentru o vină în general, ci pentru fapte concrete.

Regret faptul că o exprimare eliptică, în contextul acestei discuții, poate suna drept indiferență față suferința rudelor celor morți în acele zile. Nu este, iar tot ceea ce am făcut pentru cinstirea memoriei lor stă dovadă că nu este vorba de indiferență sau de lipsa empatiei.

Cinstirea memoriei celor morți în timpul Revoluției înseamnă în primul rând să acționăm pentru ca România să nu mai cunoască totalitarismul. Iar pentru asta acțiunea politică este primordială.  Democrația înseamnă politică. Trebuie să tragem concluziile politice care se impun din tot ceea ce am făcut greșit în acești 26 de ani, înseamnă să întărim instituțiile politice: parlament, partide, organe alese la nivel local; să ne facem datoria de a veghea ca țara asta să rămână o democrație, drepturile și libertățile cetățenești să fie respectate.

 

Replică

19/02/2016

Mă surprinde ştirea vehiculată în unele ziare şi la unele posturi de televiziune, că eu – Ion Iliescu – aş fi influenţat cu ceva chemarea în faţa Senatului a premierului Cioloş !

În ce fel şi în ce calitate aş fi putut face eu acest lucru ?

Este o speculaţie fără temei !

Ion Iliescu

Libertatea presei, valoare fundamentală a unei democrații

16/02/2016

Observ cu surprindere, alături de mulți dintre cetățenii României, un proces de limitare a unor drepturi și libertăți fundamentale, firești și normale într-o democrație. Acest proces este, indiferent de justificări, în totală contradicție cu prevederile Constituției României, ale Tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene și ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

În anii care au trecut de la Revoluția din decembrie 1989, cu toate greutățile pe care le-am avut de trecut, libertatea de exprimare nu a fost pusă niciodată în pericol, pentru că a existat, la nivel național, un consens al tuturor forțelor politice, al societății civile, privitor la protecția acestui drept. Din păcate acest consens a fost erodat continuu după 2004, iar conflictele din politică și din societate s-au extins asupra presei.

Statul este garantul drepturilor și libertăților civile. Într-un mod inexplicabil, statul, prin instituțiile sale, decide să limiteze dreptul la liberă exprimare unui trust de presă, Intact, și televiziunilor sale. Este dreptul ANAF să-și exercite prerogativele. Dar în același timp este obligația sa să se comporte rațional, nu discreționar. Intervenția de ieri, din sediul televiziunii A3, a fost o demonstrație de forță, cu nimic justificată.

Asta se petrece într-o țară al cărui guvern se revendică-și se legitimează-de la societatea civilă, ceea ce nu este doar un soi de ironie, ci și un non-sens. Nu cred că limitarea libertăților fundamentale este scopul guvernului și al instituțiilor sale. Ne aflăm într-un moment extrem de periculos pentru viitorul democrației românești.

Reacția clasei politice și a organizațiilor societății civile trebuie să fie fermă și fără echivoc. Se pot găsi găsi soluții în relația trustului de presă cu o instituție a statului, fără folosirea abuzivă a prerogativelor respectivei instituții de stat. Cei care cred că teama este instrument de guvernare într-o democrație nu dovedesc decât faptul că gândirea, și practicile totalitare, sunt încă prezente în societatea românească.

Avem de ales: lăsăm lucrurile să degenereze, și ne întoarcem de unde am plecat, la totalitarism, sau ne apărăm drepturile și libertățile recâștigate cu sacrificii în decembrie 1989. Putem să lăsăm la o parte resentimentele și să fim solidari în apărarea democrației.

 

 

Ion Iliescu

 

După 26 ani. Despre Revoluție și despre România de azi

20/12/2015

       Se împlinesc 26 de ani de victoria Revoluției Române din decembrie 1989, care a determinat o schimbare radicală de sistem. În aceste zile gândurile noastre se îndreaptă cu recunoștință și ca un pios omagiu către toți aceea care, prin jertfa lor, au făcut posibilă revenirea la democrație și la libertate. Putem avea poziții diferite despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Memoria păstrează lucrurile în felul ei. Putem interpreta evenimentele în fel și chip, în numele libertății renăscute atunci. De un lucru nu ne putem îndoi: anume că, prin programul ei, definit în comunicatul CFSN din seara zilei de 22 decembrie 1989, și mai ales prin consecințele ei, schimbarea a fost o veritabilă revoluție. O Revoluție a demnității regăsite, a speranței, a regăsirii valorilor comunității din care facem parte, cea a națiunilor europene.

        Istoria nu a fost clementă cu România, și trebuie să spunem lucrurile acestea, dacă vrem să înțelegem de ce a trebuit să încheiem violent un capitol de istorie, cel al totalitarismelor românești, început, din păcate, tot violent, odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938. Dictatură pregătită de multe și variate încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești, care au avut ecouri puternice în epocă. De fapt, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de violență socială, dominată de sărăcie și de consecințele Marii Crize economice din perioada 1929-1933.
 
        Am experimentat, în materie de guvernare, până în 1989, atât democrația(una extrem de limitată, de imperfectă și de disfuncțională), cât și regimul partidului unic, la fel de disfuncțional, de limitat și de imperfect. E drept, ne-am dezvoltat, cu eforturi disproporționat de mari față de rezultate, s-au schimbat în bine niște lucruri. Doar că s-a dovedit că schimbarea a fost fragilă, că structurile de subdezvoltare din perioada interbelică reapar în tranziție, că avem încă multe de făcut pentru a reduce decalajele de dezvoltare, chiar dacă suntem membru al UE.  
 
 Revine permanent în discuție faptul că noi am ieșit violent din comunism, că pentru a ne recâștiga libertatea a fost nevoie de jertfa unor oameni. Da, ceea ce s-a întâmplat în jurul nostru, în anul 1989, a contrastat cu situația din țara noastră: toate țările foste comuniste au avut parte de o schimbare pașnică de sistem. De ce noi am fost excepția? Motivul este simplu, dar în același timp extrem de complicat, și el explică multe dintre evenimentele care au urmat prăbușirii ceaușismului. Este vorba despre lipsa unei alternative politice la regimul existent. Nu pentru că n-ar fi avut cine s-o construiască, încercări au fost, și de natură politică, și de natură civică, și de natură sindicală.
 
Regimul ceaușist a avut o caracteristică: intoleranța extremă la diversitate, la orice însemna abatere de la dogmă, de la linia oficială. Intoleranță care a fost abil justificată, atât prin prezentarea celor care se îndoiau de dogmă, care încercau și altceva-atât dinspre dreapta ideologică, dar și dinspre stânga ideologică-drept dușmani ai ,,mărețelor realizări ale poporului român”, cât și ca un fel de coloană a cincea, la                                                                                   
început a imperialismului american, apoi a Moscovei, spre sfârșitul epocii ceaușiste.
 
Până spre începutul anilor 80 a existat un fel de consens intern, legat de dezvoltare. Oamenii au susținut regimul, câtă vreme a fost relativ performant economic, iar efectele sociale au fost importante.De asta nu era nevoie de o alternativă, de asta a fost respinsă crearea ei de către cetățeni. Când eșecul economic devenise evident, spre mijlocul anilor 80, nu a mai fost timp pentru crearea ei, iar furia și disperarea oamenilor au dus către o soluție violentă, nu către o schimbare negociată, ca în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Țări care au avut timp-și oarecare libertate-de a construi astfel de alternative, și conducători care au înțeles că lumea se schimbă, că vrea libertate, pluralism, democrație.
 
Faptele care au dus la căderea regimului ceaușist sunt cunoscute. Oricât ar căuta unii ”lovituri de stat”, ”conspirații” și ”intervenții străine”, adevărul este mult mai simplu, și îl știm toți: nu se mai putea, ne ajunsese tuturor cuțitul la os, după cea mai dură perioadă de austeritate din perioada postbelică, dintr-o țară europeană. Trebuie s-o spunem: decizia lui Ceaușescu, de a plăti datoriile externe într-un timp atât de scurt a dus la reducerea drastică a consumului intern, la raționalizarea alimentelor, energiei, combustibililor, la mizeria din școli și spitale, la forțarea exporturilor, la reducerea investițiilor în momentul în care aparatul productiv, construit în anii 60 și 70 avea nevoie de modernizare, când trebuia introdus progresul tehnologic în diverse domenii, precum informatica, microelectronica, spre exemplu.
 
Nu avea cum se termina bine o astfel de perioadă de lipsuri, care a dus la sărăcirea multor români, care abia gustaseră din fructele unei relative bunăstări. Într-un fel, România avusese ceea ce francezii au numit ”cei treizeci de ani glorioși”, perioada post-belică de dezvoltare economică, în care o largă masă de cetățeni a avut acces la consum, la educație și sănătate, la o locuire decentă. ,,Statul Bunăstării,, a existat, cu limitele de rigoare, și în România. Ultimii ani ai epocii ceaușiste au însemnat însă începutul dezmembrării lui, dezmembrare accentuată de tranziție, și apoi de dogma neo-liberală, îmbrățișată la început de dreapta, și mai nou, și de stânga.
 
Orice mișcare radicală de acest gen, orice revoluție, are niște forțe motrice. În 1989 ele au fost muncitorimea din marile orașe industrializate: București, Timișoara, Brașov, Iași, Cluj, Sibiu, și embrionul de clasă de mijloc, constituit din intelectualitatea tehnică, economică și umanistă, pe de altă parte.De menționat prezența masivă, în stradă, a tinerilor. Acest lucru era evident încă de la revolta socială de la Brașov, din 15 noiembrie 1987. Se năștea un soi de conștiință de civică, într-o țară cu o structură socială premodernă până după cel de-al Doilea Război Mondial, când la sat locuia circa 80% din populația țării. Iar intelectualitatea se extinsese ca număr, și ca importanță socială, abia după 1960, odată cu accelerarea urbanizării. Fiecare dintre cele două forțe avea propriile nevoi și propriile frustrări, dar și propriile viziuni despre viitor.
 
Faptul că Timișoara a fost punctul de pornire al evenimentelor care au dus la căderea ceaușismului are o explicație: diversitatea sa, nu doar etnică și religioasă, ci și industrială, intelectuală, culturală. Istoric vorbind, Timișoara a fost un spațiu al libertății și al toleranței, al ideilor și al solidarităților. Solidarizarea comunității cu pastorul Laszlo Tokes a fost firească, în spiritul Timișoarei. Cum la fel de firești au fost cerințele timișorenilor, în zilele ce au urmat zilei de 16 decembrie 1989. Printre care alegeri libere, chintesența democrației.
 
Prezența muncitorilor în stradă a fost momentul determinant, care a dus la căderea regimului ceaușist. Toate aceste proteste, și cele dinaintea lor: Brașov, Valea Jiului, au fost anti-totalitare. Etichetele au mai puțină importanță: esența contează. Cum am spus, din 1938 până în 1989 a existat o succesiune de regimuri totalitare. Despre unele s-a spus că au fost de dreapta, despre unul că a fost de stânga. Totalitarismul, în sine, este o ideologie aparte, și este dincolo de stânga sau de dreapta.
 
Revoluția Română a fost un mare moment de demnitate al poporului român. Și ne lasă o moștenire: democrația, care însă nu este un dat. Pentru ea trebuie luptat permanent. Pentru că știm ce înseamnă lipsa ei. Și nu putem accepta revenirea la totalitarism. La fel de periculos este procesul de golire de conținut a democrației, marginalizarea instituțiilor ei fundamentale, Parlamentul, în special, transformarea partidelor politice într-un soi de spectatori, menite doar să dea impresia de pluralism politic, și, ceea ce nu putem accepta, deposedarea poporului de suveranitatea sa, prin anularea, pe diverse căi, a votului său.
 
Ne aflăm într-un moment critic în dezvoltarea regimului politic românesc. Și el nu are cum să nu se reflecte în plan economic și social. Pe cine reprezintă un guvern de ”tehnocrați”, cine îl controlează, democratic, așa cum scrie în Constituție, când nu mai știm cine și-l asumă politic, cine este puterea, cine opoziția, care îi este programul? În Parlament se votează fără o minimă dezbatere legi cu impact determinant asupra vieții oamenilor.”Societatea civilă” a luat locul cetățenilor, și schimbă guverne, impune programe, numește miniștri, creează instituții. Minorități agresive promovează interese private, în dauna interesului public. Nu așa ceva am vrut în decembrie 1989.
Nu voi obosi să vorbesc despre Comunicatul către țară al CFSN, din seara zilei de 22 decembrie 1989. Evoluția României în următori 26 de ani care au urmat prăbușirii ceaușismului este raportată la acel proiect politic, programul Revoluției Române:
”Scopul Frontului Salvării Naționale este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român.Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale.
 
Ca program, Frontul propune următoarele:
1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
2. Organizarea de alegeri libere…
3. Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață.
Consiliul Frontului Salvării Naționale propune ca țara să se numească pe viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituții va începe să funcționeze imediat.
4. Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor economice.
5. Restructurarea agriculturii și sprijinirea micii proprietăți țărănești. Oprirea distrugerii satelor.
6. Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane. Reașezarea structurilor învățământului pe baze democratice și umaniste.
Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității. Eliminarea minciuni și a imposturii și statuarea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate.
Așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naționale.
Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.
7. Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii.
8. Organizarea întregului comerț al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldura și lumină ale oamenilor.
9. Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaționale ale României și, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.
10. Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectul deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.
Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâți să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democrației, libertății și demnității tuturor locuitorilor țării.”
         Este un program eminamente democratic. Și, în tot ceea ce am făcut, în acești ani, în demnitățile pe care le-am ocupat în acest timp, m-am raportat la acest program. Cu toate greutățile-imense!-pe care a trebuit să le înfruntăm, în tranziție, în reconstrucția democratică a României, ne-am atins obiectivele strategice: integrarea europeană, asigurarea securității externe, prin aderarea la NATO, crearea unei economii de piață, libera circulație a cetățenilor români. Nu idealizez: am avut și vom avea în continuare mari probleme de natură socială.Sărăcia este principala amenințare internă, de natură economică și socială. Suntem dezbinați, uitând că solidaritatea a fost arma în lupta cu totalitarismul. Avem nevoie mai mult ca oricând de solidaritate socială și națională.
        Toate aceste probleme se pot rezolva doar dacă rămânem o democrație funcțională, și fiecare își face datoria de cetățean. Refuzul politicii este o falsă soluție. El nu va face decât să accentueze criza democrației.
        Am încredere în judecata sănătoasă a românilor, în capacitatea lor de a se mobiliza, atunci când este pus în discuție interesul național. Am încredere în instituțiile democratice pe care le-am construit. Ele vor rezista tuturor celor care cred că întoarcerea la totalitarism este soluția problemelor societății românești. Dacă ar fi așa, ne-am pune iarăși în afara lumii democrate.
        Cert este că avem nevoie de un nou proiect de țară, care să reflecte schimbările din ultimii 26 de ani, noul statut al României. Este necesar un consens asupra proiectului de viitor al României. Consens pe care numai politicul îl poate construi. Pentru asta partidele ar trebui Să se democratizeze, să fie deschise către societate, să reprezinte cu adevărat interesele cetățenilor.
        România este și va fi operă colectivă. Toți suntem responsabili față de prezentul și viitorul ei. Cei care au făcut posibilă prăbușirea ceaușismului și-au asumat responsabilitățile lor. Cei care au lucrat pentru reușita tranziției democratice și-au asumat, la rândul lor, responsabilitățile care le reveneau. Este momentul unei alte asumări de responsabilitate, pentru dezvoltarea României și pentru un viitor mai bun. 
 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 258 other followers