România este mai săracă acum, după dispariție sopranei Mariana Nicolesco și a academicianului Eugen Simion. Oameni pe care i-am cunoscut, cu care am avut relații privilegiate, și a căror contribuție la promovarea culturii și identității României în lume a fost neprețuită.
Opera lor este una solidă și un exemplu de implicare în viața cetății, cu altruism și fără să aștepte recompense. Fiecare în felul său a fost un constructor, creator de școală. Moștenirea lor va continua să dăinuiască prin generozitatea cu care au transmis cunoștințele generațiilor ce vin în urma lor. Asta este esența patriotismului și a iubirii față de aproape.
Transmit regretele mele pentru pierderea grea suferită lui Radu Varia, și familiei Marianei Nicolesco, precum și familiei și celor apropiați lui Eugen Simion.
Se împlinesc 33 de ani de la înființarea Serviciului de Protecție și Pază, un pilon al democrației românești. Democrația înseamnă o construcție nu doar civică sau socială, ci și instituțională. Rețeta democrației este nepersonalizarea structurilor instituționale sau a formelor de putere. Tocmai de aceea, cu ocazia acestei aniversări a Serviciului de Protecție și Pază, este important să ne amintim rolul său esențial în a asigura siguranța națională a democrației noastre, fără a-l personaliza, și să înțelegem că are, instituțional, o contribuție egală cu a altor structuri în a asigura echilibrul și evoluția societății noastre, modelată după aspirații occidentale. Sunt 33 de ani de tradiție în educația militară și în sprijinirea sferei civice, și tot atâția ani în care am colaborat impecabil cu reprezentanții acestei instituții. Faptul că avem un stat aliniat standardelor europene în privința morfologiei sistemelor de apărare este și rezultatul misiunilor interne și externe ale SPP. Le urez angajaților SPP succes în activitatea lor și le mulțumesc că sunt un pilon important în definirea normalității și siguranței României!
Am aflat cu imensă durere despre dispariția Academicianului Răzvan Theodorescu. L-am cunoscut de când era student, așadar, nu greșesc dacă spun că ne știam de o viață. Viața lui a fost încercată: și-a hrănit vocația de profesor și de cercetător când ușile universității i-au fost închise, iar mai târziu, a devenit nu doar unul dintre cei mai buni istorici ai artei și civilizației României ultimului secol, dar și un profesor extraordinar, un rector formidabil, un Președinte cu viziune al Radioteleviziunii Române, un ministru al Culturii care a dat excelență acestei funcții, un academician a cărui operă va fi imposibil de egalat, și un Vicepreședinte al Academiei Române care a știut să modernizeze această instituție. Însă printre toate aceste roluri publice, Răzvan Theodorescu a rămas un om liber. Și tocmai această libertate a făcut ca prietenia dintre noi să fie una adevărată. Sunt puține prietenii adevărate astăzi, tot așa cum sunt puțini oameni autentici, așa cum a fost „profesorul națiunii”, Răzvan. Îi mulțumesc că, într-o țară în care a fi „omul lui Iliescu” a fost, mai ales în ultimii ani, eticheta unui stigmat, Răzvan Theodorescu nu s-a dezis niciodată de această legătură, ba dimpotrivă, a afirmat-o cu onoare și a transformat-o în ceea ce el numea, generos, ca fiind un titlu de noblețe. A făcut România mai culturală într-o societate insensibilă la valorile culturii, și poate aceasta a fost printre cele mai grele misiuni pe care și le-a asumat lucid, nu doar altruist. Transmit condoleanțele mele familiei, iar Ilincăi, fiicei sale, îi doresc putere și alinare; pierderea ei este și pierderea României, una care speram să întârzie oricât de mult.
AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. CELEBRAREA A 20 DE ANI DE LA INVITAREA ROMÂNIEI ÎN PROCESUL DE ADERARE LA ALIANȚA NORD-ATLANTICĂ
Ediția din 27 noiembrie a podcastului „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, a găzduit un episod special, cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de când România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul NATO de la Praga din noiembrie 2002. Pentru a marca acest eveniment, fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, a ales să difuzeze o parte a podcastului CAA Live! realizat de Ambasadorul Jim Rosapepe, care l-a avut ca invitat pe Ambasadorul Alfred Moses, Ambasador al SUA în România din 1994 până în 1997. Gazda podcastului, Ambasadorul James (Jim) Rosapepe, este în prezent senator de Maryland la al patrulea mandat, membru al Partidului Democrat și vicepreședinte al Comitetului pentru Buget și Taxe din Senatul american. A îndeplinit funcția de Ambasador al Statelor Unite ale Americii în România în timpul administrației Clinton, în perioada 4 februarie 1998 – 1 martie 2001. Invitatul său, Ambasadorul Alfred H. Moses, a fost unul dintre consilierii principali ai președintelui Jimmy Carter, iar între 1994– 1997 a servit ca Ambasador al Statelor Unite în România. În perioada 1999– 2001, a fost reprezentantul special al președintelui SUA în Cipru. A ocupat, de asemenea, funcția de președinte al Comitetului Evreiesc American. Relatarea procesului de aderare a României la NATO de către Ambasadorul Moses arată, printre altele, de ce lozinca anti-iliesciană, „Cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush” nu se susține, pentru că Președintele Iliescu a fost, după cum spune chiar Alfred Moses, „un pro-american!”. O parte dintre mărturiile Ambasadorului Alfred Moses pot fi consultate în volumul de autor Jurnal de București: Drumul României de la Întuneric la Lumină, publicat de Editura ART în noiembrie, 2019.
Doi foști ambasadori ai SUA în România, despre drumul țării noastre de la întuneric la lumină
Ambasadorul Alfred Moses se alătură CAA Live! Invitat la podcastul Ambasadorului Jim Rosapepe pentru a discuta despre ascensiunea Președintelui Ion Iliescu de la rolul său sub Nicolae Ceaușescu, în timpul regimului comunist al României, până la a deveni primul șef de stat ales democratic în România. Ambasadorul Moses a lansat recent volumul de autor Bucharest Diary: Romania’s Journey from Darkness to Light (Jurnal de București: Drumul României de la Întuneric la Lumină)
Alfred Moses: „Iliescu, Părintele României moderne”
” J.R.: Bună ziua, sunt Ambasadorul Jim Rosapepe, gazda dvs. de astăzi, pentru podcastul Ambasadorilor Americani, sponsorizat de Consiliul Ambasadorilor Americani din Washington DC. Invitatul nostru astăzi este Ambasadorul Alfred Moses, un distins avocat și lider al comunității americane evreiești, consilier special al Președintelui Carter. Astăzi vom discuta despre activitatea sa profesională din România, unde a servit ca Ambasador al Statelor Unite din 1994 până în 1997. Cartea sa, Jurnal de București, reflectă amintiri din viața publică și privată trăită în România.
Să discutăm despre perioada în care ați devenit Ambasador. Ați lucrat cu reprezentanții leadershipului postcomunist în România. Toate fostele țări comuniste nu doar din Europa, dar din lume, când fac o schimbare, de obicei ceea ce se schimbă e sistemul politic, niciodată oamenii din țară. Ocazional ai oameni care vin de peste ocean și asta s-a întâmplat în România, cumva. Dar una dintre cele mai importante figuri ale tranziției, dacă chiar cea mai importantă, a fost Ion Iliescu, Președinte al României în timpul în care ați fost Ambasador și de asemenea Președinte, pentru o scurtă vreme, în timpul mandatului meu ca Ambasador. În rest, a fost liderul opoziției, dar cu siguranță a fost unul dintre cei mai importanți lideri politici ai țării. Cine a fost, de fapt, Ion Iliescu, cum a condus, ce rol a avut de îndeplinit?
A.M.: A avut un rol decisiv. În cartea mea îl numesc părintele României moderne și într-un sens, a fost. Nu a fost fără pată. Încă trăiește, are 88 de ani, nu mai e activ politic. În urmă cu câțiva ani, când l-am întâlnit, își scria Memoriile.
J.P.: Aș vrea să pot să le citesc!
A.M.: Eu nu sunt atât de sigur că vreau să o fac! În primul rând vor fi în română, iar memoriile lui încep cu rolul lui de lider în promovarea comunismului în rândul tinerilor în Europa de Est. A făcut liceul, apoi a urmat studiile la Moscova, cu premierul de mai târziu al Chinei; tatăl lui a fost comunist, a fost crescut în spiritul comunismului; a făcut parte din echivalentul Cominternului României (n.n. Comitetul Central al PCR) sub comanda lui Ceaușescu, urmașul lui Dej. A fost cu Ceaușescu în Coreea de Nord în 1971 sau 1972. Ceaușescu s-a îndrăgostit de regimul comunist din Coreea. S-a întors și a încercat să impună o parte a acelui regim în România, o dictatură absolută, un regim totalitar, cu lagăre, închisori, cenzură a presei. Iliescu, la acel moment, s-a despărțit de Ceaușescu. A părăsit Cominternul (n.n. CC al PCR). A fost retrogradat, trimis la Iași, devenind prim-secretar al regiunii. A fost retrogradat și din acea poziție și numit la conducerea unei edituri tehnice din București (n.n. Editura Tehnică). A încercat să coaguleze un grup ca să-l dea jos pe Ceaușescu, dar a eșuat.
„Iliescu era pro-american!”
J.P.: În timpul ultimilor ani de comunism, a stat în spatele scenei și a încercat să submineze activitatea dictatorului.
A.M.: Da, cred că ai dreptate. Dar nu putea să treacă peste serviciile de informații sau peste armată. Odată ce Ceaușescu a părăsit Bucureștiul în 22 decembrie 1989, regimul care a succedat, autonumit, persoane care s-au autonumit în funcții, l-au recunoscut pe Iliescu aproape ca pe un disident și l-au făcut liderul lor aproape exclusiv prin aclamații. A devenit Președinte. A fost, desigur, un social-democrat, dar un socialist profund. Era foarte îngrijorat de inegalități, polarizări și sărăcie, care se acceleraseră în România. Își amintea din era comunistă neplăcerea pe care o avea față de oamenii bogați. Obișnuiam să discut cu el: „Domnule președinte, nu poți avea o țară prosperă decât dacă ai niște oameni bogați!” Nu a acceptat niciodată. Avea o poziție apropiată de cea exprimată de Partidul Laburist în UK, însă era un tip foarte decent, consecvent, onest, iar pentru România, în mod incredibil, necorupt. Nu a avut bogății personale. Ne-a ajutat să dezvoltăm să construim o relație puternică, una care continuă și acum să se dezvolte și să fie un real sprijin, între America și România. Era Pro-American, un om bun, iar cu mine a avut o relație personală foarte bună. L-am întâlnit înainte să devin Ambasador. A venit aici (n.n. în SUA), la deschiderea Muzeului Holocaustului, în 1993 și am avut o recepție organizată de firma mea de avocatură, cu participare din partea guvernului SUA, în cinstea lui. Am continuat relația începută atunci și ne-am văzut de câteva ori înainte să devin Ambasador. Mereu m-a văzut, m-a prezentat prim-miniștrilor săi, a acceptat să ne întâlnim și în privat, la Cotroceni, la palatul prezidențial din București, deci am avut o legătură personală. În același timp, eu nu am reprezentat nici interesele lui Ion Iliescu, nici ale Guvernului României sau ale românilor, ci am reprezentat SUA, dar era în interesul nostru să lucrăm cu Iliescu, să privatizăm economia și să întărim instituțiile democratice.
Cearta dintre Moses și Iliescu. „Domnule Ambasador, nici măcar Brejnev nu a vorbit așa cum ne-ați vorbit dvs!” „Domnule Președinte, sper că sunt un prieten mai bun României decât a fost vreodată Brejnev!”
J.P.: Relatați în carte o poveste legată de o conversație pe care ați avut-o cu el, în urma căreia s-a supărat pe dvs.
A.M.: Cred că sunteți amabil. S-a enervat teribil. Dar continuați.
J.P.: O conversație în care ați fost foarte direct referitor la anumite lucruri pe care România trebuia să le facă și i s-a părut că aveți un ton prea puternic. Vă amintiți conversația?
A.M.: Chiar foarte bine. Îmi e întipărită în memorie. Aveam o conversație față către față. Purta un costum maro. Am pregătit șase puncte pe care le revizuisem înainte cu consilieri, cu Departamentul de Stat și am primit aprobarea de la Dick Holbrooke, care era secretar de stat adjunct pentru Afaceri Europene, pentru fiecare dintre ele. Dick m-a consiliat înțelept, m-a sfătuit să adresez chestiunile oral, prin dialog, nu în scris. Așa am făcut. I-am comunicat cele șase lucruri care erau la acel timp în contradicție cu politicile guvernului român. S-a uitat la mine, începuse să transpire, se înroșise, m-a arătat cu degetul și mi-a spus: „Domnule Ambasador, nici măcar Brejnev nu a vorbit așa cum ne-ați vorbit dvs!” Iar eu i-am spus: „Domnule Președinte, sper că sunt un prieten mai bun României decât a fost vreodată Brejnev!” Și atunci a clipit și mi-a spus: „Trebuie să rezolvăm lucrurile astea cumva!” Și le-a rezolvat. Pe toate, cu excepția accelerării privatizării industriilor locale.
Relația România-Ungaria, cheia aderării celor două state la NATO
J.P.: Unul dintre proiectele la care ați lucrat împreună a fost Tratatul cu Ungaria.
A.M.: Da! Numai că el era Președinte, nu am lucrat direct cu el pentru asta.
J.P.: Cu…
A.M.: Da, am lucrat mai mult cu Meleșcanu.
J.P.: Cine e Meleșcanu?
A.M.: Era ministrul de Externe, un domn foarte abil. (…) A scris de altfel o recenzie scurtă pentru cartea mea, foarte generoasă: „A îmbunătățit viața a milioane de români”. El a scris asta, foarte apreciativ, a fost generos din partea lui. A fost un ministru de Externe abil, am lucrat împreună.
J.P.: Care era problema?
A.M.: Problema era că ungurii voiau în conținutul Tratatului o referință la Rezoluția Consiliului Europei care impunea recunoașterea drepturilor grupurilor minoritare.
J.P.: Pentru că ungurii reprezintă cea mai mare minoritate națională din România.
A.M.: Da, și asta impunea recunoașterea drepturilor grupurilor etnice minoritare. Am lucrat la asta prin formulare, care spunea că recunoașterea drepturilor culturale ale minorităților ține de expresia indivizilor, nu a colectivităților. Deci nu e o recunoaștere politică. Drepturile culturale ale minorităților naționale sunt recunoscute individual. Nu sunt drepturi ale grupurilor. Deci nu au nevoie de implicații politice. Teama românilor era că o asemenea mișcare ar impulsiona secesiunea. Așa că am rezolvat asta cu un adjunct al ministrului de Externe al Ungariei aici, la Washington, apoi l-am sunat pe Meleșcanu și i-am spus că am reușit înțelegerea, dacă România își respectă partea. Mi-a spus că îl va suna pe Președintele Iliescu și mi-a confirmat, apoi l-am informat pe ministrul de Externe din Ungaria, și astfel înțelegerea a fost făcută și Tratatul a fost semnat. Iliescu a sprijinit demersul, dar nu a fost implicat în negocieri.
J.P.: Înțeleg. Dar acel Tratat a fost o piesă importantă, cred, în relația dintre Ungaria și România ca state capabile să se alăture NATO.
A.M.: Absolut! În perioada premergătoare extinderii NATO, secretarul Apărării Perry (n.n. William James Perry) a gândit ceea ce a devenit cunoscut lumii apoi ca „Principiile lui Perry”. Erau șase principii pentru statele care voiau să adere la NATO. Unul dintre ele privea absența disputelor privind granițele. Absența oricărei pretenții teritoriale a unei țări asupra alteia. Iar Tratatul dintre România și Ungaria asta ne-a oferit: renunțarea Ungariei la orice pretenție asupra teritoriilor din Transilvania, parte a imperiului Austro-Ungar cândva, rămânând la formatul stabilit prin Tratatul de la Trianon din 1919. România renunța la rândul ei la orice pretenție ar fi putut avea asupra unor teritorii din Ungaria. Asta a pavat drumul României și Ungariei către NATO. Fără asta, nu ar fi respectat principiile de aderare.”
Încetarea din viață a Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a marchează sfârșitul unei epoci istorice, plină de schimbări, în care Marea Britanie a avut de jucat un rol de primă mână. Victoria Marii Britanii în cel de-al Doilea Război Mondial, la care Regina a participat direct, ca toată generația din care a făcut parte, a fost începutul unor reforme economice și sociale ce au influențat atât continentul european, cât și întreaga lume. Și-a făcut datoria care-i revenea în sistemul politic britanic, fără ezitare, și fără să se lase purtată de convingerile sale personale, oricât de greu i-a fost asta, în momente delicate din viață. A fost o personalitate puternică, și complexă, dincolo de imaginea care ni se prezintă, ca de obicei, în astfel de momente. Relațiile României cu Marea Britanie au fost neașteptat de corecte, în această lungă domnie a Reginei Elisabeta a II-a. Marea Britanie a fost un partener activ în efortul de industrializare și de modernizare a economiei României, a ajutat la pregătirea unor elite intelectuale și tehnice. A contribuit la formarea personalului necesar aderării noastre la UE și la NATO. Marea Britanie este o destinație predilectă pentru români, în ciuda ieșirii țării din UE. Am avut ocazia să o cunosc și să discut cu Regina, dincolo de constrângerile protocolului. O personalitate puternică, deschisă către problemele care dominau agenda publică, și cu simțul umorului. Și care nu a uitat o clipă de interesele țării al cărui șef de stat era! Păstrez o amintire puternică întâlnirii din 2004, în cadrul vizitei private în Marea Britanie, când Regina a oferit un dejun privat, la care a participat și marea noastră balerina Alina Cojocaru. Marea Britanie a pierdut, într-un moment delicat pentru Occident, și pentru democrație, ca sistem politic, un lider, și un liant al solidarității naționale, iar România un prieten și un reper. Transmit condoleanțele mele familiei îndoliate și întregul meu sprijin în aceste momente dureroase. Dumnezeu s-o odihnească!
Am aflat cu tristețe vestea morții lui Mihail Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice. Oricum ai judeca moștenirea lui, deciziile luate de URSS, sub conducerea sa, au schimbat dinamica relațiilor internaționale. Și în bine, dar și în rău.
Nevoia de schimbare, în Estul continentului european, era urgentă. Sistemul socialist avea nevoie de reforme de fond. Ăsta era mesajul transmis de Gorbaciov, și a fost bine receptat atât de sovietici, cât și de partenerii din Occident. Că apoi reformele s-au rezumat la una singură, transferul proprietății publice în mâini private, asta este tragedia Estului fost socialist, a URSS, și acum și a Occidentului dezvoltat.
Mulți au spus că a început schimbarea URSS punând căruța înaintea boilor, cu referire la accentul pus pe democrație și pe libertatea cuvântului. Decizia a fost, cred eu, corectă. Din păcate nimeni nu suferă, acum, de prea multă democrație, și asta se simte în tot ceea ce facem.
A crezut că, în relațiile internaționale, URSS poate pune capăt Războiului Rece. Din păcate, Războiul Rece i-a supraviețuit. Și acum trăim partea cea mai violentă, și mai periculoasă a lui. Gorbaciov a fost, totuși, un om al dialogului. Asta ne-a ferit de multe probleme, în faza cea mai periculoasă a schimbărilor în Europa și în lume.
Personalitatea sa a fost, inevitabil, controversată. Moștenirea lui este judecată, în fosta URSS, prin prisma dezastrului social generat de ”terapiile de șoc”, aplicate după destrămarea Uniunii și formarea CSI. Terapii de șoc de care nu e responsabil. El a fost, în gândirea sa politică, un social-democrat.
Nu pot spune că relațiile României cu URSS, înainte și după 1989, au fost bune. Dar după decembrie 1989 au fost corecte, în vârtejul acela de schimbări contradictorii greu de controlat.
Până la urmă, doar cei care au trăit acele vremuri îi pot judeca moștenirea. Un lucru nu i se poate reproșa: că nu a avut curajul schimbării. Fie și numai pentru asta, va rămâne în istoria agitatului secol XX. Dumnezeu să-l odihnească!
Înființarea, în urmă cu 32 de ani, a Serviciului de Protecție și Pază era unul dintre pașii necesari pentru edificarea unui sistem instituțional al siguranței naționale, în acord cu noile valori și principii, proclamate în documentul fundamental al Revoluției Române. Serviciul are funcții similare cu cele ale celor din lumea occidentală. Auzim, nu o dată, că de ce este nevoie de un astfel de serviciu, de cine se tem demnitarii, de popor? Este o abordare care nu servește interesului public, și este tot mai departe de contextul în care ne aflăm. Protecția instituțiilor statului este activitatea sa fundamentală, și asta trece dincolo de culoarea politică a celor care conduc la un moment dat aceste instituții.
Serviciul a trecut, în timp, prin procese de modernizare, de adaptare la sarcinile în schimbare și a devenit o școală pentru formarea de cadre necesare și altor instituții militare ale României. Conlucrarea cu alte servicii, în special cu acelea din NATO, a devenit o activitate permanentă, și dă rezultate. Este de dorit ca, în procesul de adoptare a noilor legi care guvernează siguranța națională, reformele din SPP și misiunile sale să fie bine definite, și să-și găsească resursele necesare îndeplinirii lor.
Cea mai importantă resursă a Serviciului sunt oamenii, pregătirea lor, devotamentul lor. Este mai mult decât o pregătire militare. Este una deschisă și către alte domenii, care să permită angajaților lui să ia decizii în situații complicate.
Cu ocazia Zilei Serviciului de Protecție și Pază , le urez angajaților Serviciului, civili și militari, succes în misiunea lor și le transmit felicitările mele.
Dragi compatrioți, Cei treizeci și doi de ani scurși de la momentul începerii Revoluției Române, act de curaj și de demnitate al națiunii române, au cunoscut schimbări radicale în sistemul politic, în societate, în statutul României în Europa și în lume. Asta nu înseamnă că am epuizat agenda Revoluției, agendă schițată de revoluționarii din Timișoara, după 15 decembrie 1989, și definitivată de Consiliul Frontului Salvării Naționale, în Comunicatul său pentru țară, din seara zilei de 22 decembrie 1989. O revoluție este, poate părea paradoxal unora, un act din perspectiva timpului lung. Nu am avut o baghetă magică, care să ne permită schimbarea lucrurilor peste noapte. Anii care au urmat despărțirii de ceaușism au fost ani de sacrificii, lipsuri, de schimbări economice dureroase, chiar de eșecuri. Mergeam pe un drum pe care nimeni nu mai mersese până atunci. Am reușit ceea ce ne-am propus ca obiectiv strategic, integrarea în UE și în NATO, pentru că am reușit să fim solidari în promovarea intereselor noastre, și am păstrat dialogul politic și social. Am ales ca metodă de guvernare consensul, deși nu au lipsit momentele de confruntare, în stradă, dar și pe scena politică. Au învins rațiunea și responsabilitatea față de viitorul României. Regret să constat că, de la o vreme, confruntarea a devenit instrumentul rezolvării tuturor crizelor, inevitabile, cele mai multe, pentru că nu suntem izolați de ceea ce se petrece în lume. Nu, adversarii politici nu sunt dușmani, care trebuie distruși. Dialogul și negocierea nu sunt semne de slăbiciune. Ar fi fost bine să fi depășit criza politică și socială din decembrie 1989, care a dus la schimbarea de regim politic, prin dialog și negociere. Dar regimul ceaușist a ales confruntarea cu societatea, și din această cauză am avut atâtea victime nevinovate în acele zile. Dar am învățat, atunci, o lecție: libertatea, demnitatea, democrația, sunt lucruri pentru care merită să lupți, indiferent de circumstanțe. Aduc omagiul meu tuturor celor care s-au jertfit, civili și militari, pentru a fi liberi. Regret dispariția dintre noi a doi oameni care au reprezentat, etic și moral, un exemplu pentru ceea ce a însemnat Revoluția Română: Claudiu Iordache și Vasile Marcu. România va reuși să-și depășească problemele dacă societatea va rămâne solidară, iar democrația nu va fi golită de conținut. România este un proiect al tuturor, pentru toți. Numai așa Revoluția Română are un sens și o finalitate. Merită să ne gândim la asta, și să acționăm în consecință.
Mă uit, cu nedumerire, la spectacolul oferit de A 3 seară de seară, și nu înțeleg ce vrea să transmită, prin invitații săi la emisiunea ”Sinteza Zilei”, domnul Mihai Gâdea. O fi o racordare la conținutul noii revoluții culturale, aud că-i zice ”cancel culture”, ”cultura anihilării”. O fi o încercare de reanimare a audienței. Nu am cum ști, și, să fiu onest, nici nu țin să știu prea multe despre acest tip de politică editorială. Nu aș fi reacționat public dacă, folosind această ocazie, emisiunea nu ar fi încercat să anuleze adevărul despre evenimente din timpul și imediat de după schimbarea de regim din decembrie 1989. Și, discret, lucrurile se îndreaptă către ”Noi? Nu știm nimic despre banii lui Ceaușescu! Poate Iliescu, el i-a luat!” La 22 decembrie 1989 s-a schimbat un sistem politic, totalitar, opresiv, care eșuase în a oferi o viață decentă, și demnă, românilor. Nu s-a dizolvat un stat. Banii statului au fost administrați de exact aceleași instituții care îi administrează și acum. Nu sunt administrați de Iohannis, cum nu au fost administrați nici de mine, nici de Emil Constantinescu sau de Traian Băsescu. Există BNR, există Minister de Finanțe. Faptul că acest maraton de emisiuni a început cu interviul dat presei românești, până la urmă de stat, fiind vorba despre televiziunea publică, de generalul Pacepa, mă face să mă gândesc că toată povestea asta este expresia unui soi de răfuială între rămășițele unor grupări din fostele servicii de securitate. Treaba lor, are cine să judece lucrurile astea, și să țină lucrurile sub control. Din păcate, acum se discută despre banii negri ai serviciilor secrete din epocă, bani care nu au fost sub controlul formal al statului. Era bine să se fi putut face transparente aceste lucruri. Dar unde sunt ele transparente? Îl dezamăgesc pe domnul Gâdea: banii ăia despre care vorbesc invitații săi nu sunt la mine. Dar poate să încerce la o adresă mai aproape de A 3. Dacă îl interesează subiectul cu adevărat…
Am aflat cu regret vestea morții dr. Aurel Vainer, Președinte de Onoare al Federației Comunităților Evreiești din România, și Președinte, timp de 15 ani, al Federației, deputat în Parlamentul României, reprezentând comunitatea evreilor din România. Un om deosebit, care a susținut permanent dialogul și rezolvarea problemelor trecutului prin cooperare și prin prezentarea onestă a faptelor istorice, cunoscând ce a însemnat perioada persecuțiilor antisemite la adresa cetățenilor români de etnie evreiască, prin care a trecut, alături de familia sa.
Am apreciat efortul său, și al celorlalți președinți ai Federației, de a prezenta cetățenilor români implicarea etniei în formarea statului național român, contribuția evreilor la structurarea vieții culturale și științifice a României Mari, la dezvoltarea relațiilor ei cu diverse spații culturale și politice. A contribuit la păstrarea memoriei comunităților evreiești din țara noastră, la protejarea și conservarea patrimoniului lor material și cultural. Îmi amintesc cu respect contribuția sa la dezvoltarea unei reale diplomații parlamentare, în cei patru ani în care am fost colegi în Parlament.
Prin moartea sa comunitatea evreilor din România a suferit o pierdere dureroasă, un lider cu autoritate morală și profesională, și o punte între comunitate și majoritatea etnică românească. A fost un om consensual, care și-a servit comunitatea, servindu-și astfel țara.
ECHILIBRU 
You must be logged in to post a comment.