Suleyman Demirel

17/06/2015

demirel

        Am aflat cu tristețe și profund regret vestea morții lui Suleyman Demirel, una dintre cele mai importante personalități politice ale Turciei contemporane, care a marcat istoria recentă a Republicii Turcia. Președinte, premier, lider de partid, Suleyman Demirel și-a pus amprenta asupra instituțiilor statului turc. A fost un adept consecvent al deschiderii țării spre Europa, a gândit și a lucrat pentru a da Turciei un statut de lider regional, mai ales prin dezvoltare economică și socială.

Ca prim ministru, a promovat proiecte importante de infrastructură, precum Barajul Keban, primul pod peste strâmtoarea Bosfor, conducte de transport al petrolului. A avut o abordare pragmatică a acestor probleme, pragmatism care venea din formația sa de inginer.

        A fost înlăturat de la putere de două ori, prin lovituri de stat militare. Nu a renunțat la politică, a luptat pentru a păstra Turcia drept un stat democratic. Revenit în viața publică, după o perioadă de interdicție, a fost reales prim ministru, și apoi președinte al Republicii.

        L-am cunoscut bine, pot spune că ne-a legat o relație de prietenie. A fost un bun și loial prieten al României. Împreună am pus în practică proiectul Cooperării Economice la Marea Neagră, într-un moment tulbure pentru Europa, marcat de destrămarea Iugoslaviei și a fostei URSS. Am continuat să conlucrăm și după terminarea mandatului său de președinte, dar și al meu, în cadrul ”Fundației Marmara”, o adevărată instituție a Turciei contemporane.

         A fost un lider politic iubit și respectat, pentru că, dincolo de orice, i-a păsat de oameni, și a lucrat pentru binele lor. I se spunea, cu afecțiune, ”Păstorul Sulu”  și ”Tata”. Avea simțul umorului, și un acut simț al responsabilității.

        Îi voi păstra o vie amintire.

        Ion Iliescu

PRECIZĂRI

16/06/2015

În mod surprinzător, în presă se vehiculează o informaţie falsă , în ceea ce mă priveşte. Şi anume că eu aş fi “ales Israelul, în anul 1996, pentru a trata o afecţiune dermatologică” (!!!). Iar “în 2007 Iliescu a mers la Paris unde suferit o operaţie la inimă”.

Ambele informaţii sunt false !!!

  1. Nu am fost niciodată în Israel pentru motive medicale.
  2. Nu am avut niciodată vreo “afecţiune dermatologică”.
  3. Nu am făcut niciodată o “operaţie pe inimă” – nici la Paris, nici în altă parte.
  4. La Paris, am fost la un consult, la un an după efectuarea în ţară a montării unor stenturi, pe arterele coronariene.

Ion Iliescu

Eu, “bolsevicul” !

21/05/2015
       
       Acesta nu este un pamflet! Nu mi-am propus să fac concurență nimănui. Este însă monoton, și până la urmă plictisitor ca, de fiecare dată când cuiva nu-i plac ochii mei, să aud aceeași placă: ”Ion Iliescu, bolșevicul!” De ce doar ”bolșevicul”? De ce nu și ”comunistul”? Sună mai fioros bolșevismul? E doar un cuvânt, și nici măcar de rău nu e! Cuvântul rusesc (больше) înseamnă “mai mult”, “mai mare”. În engleză, spre exemplu, pentru o perioadă de timp “bolșevic” a fost tradus ca “maximalist”. Adică radical. Ceea ce, trebuie să recunosc, nu mi se potrivește! Nu sunt un radical. Dimpotrivă. Mereu mi s-a reproșat că gândesc prea mult, că sunt prea moale, că nu iau lucrurile în mână, că nu tai în carne vie! Mulțumesc! ”Chirurgia” asta nu este de mine! Eu cred în democrație, care e operă colectivă. Cu autori anonimi!
        Și cu toate astea pentru unii sunt un bolșevic! Fie! Dar sunt ”bolșevic” pe banii mei, câtă vreme și din taxele plătite de mine sunt înjurat cu sârg, pe acest motiv, la televiziunea publică, de tot felul de indivizi, care fac apologia capitalismului pur și dur, în timp ce trăiesc din bani publici. Și trăiesc foarte bine, să nu le fie de deochi! Dacă și cei de la televiziunile private, care mă înjură tot pe motiv de ”bolșevism”, și-ar plăti datoriile către stat, din care s-ar putea finanța programele sociale, m-aș fi împăcat cu soarta: o fac pentru o cauză nobilă, servesc interesul public. Dar cum n-o fac, pot să mă gândesc că altele sunt motivele ”radicalismului” lor. Și sunt oricum, numai nobile, nu.
        Un discurs aproape fascist ocupă spațiul dezbaterii publice. Discurs care este produsul unei ignoranțe de nimic scuzabilă. Nu ne place felul în care arată societatea noastră astăzi? Atunci s-o schimbăm! Dar nu lipind etichete unora sau altora o vom face. Etichetele nu explică nimic, nu rezolvă nimic.
        Când am arătat pericolele lui ”restitutio in integrum”, un cor de proteste s-a auzit până la cer: ”Bolșevicul Iliescu nu vrea să dea înapoi casele furate de ai lui!” Culmea e că mă înjurau și aceia dați afară din casele revendicate de mafia imobiliară, pe umărul căreia plângeau! Acum vedem că totul a fost premeditat, că jurnaliști și formatori de opinie, intelectuali publici, oameni puși să apere legea, au fost plătiți de mafie, pentru a-și atinge obiectivele, și pentru a fura cu acte în regulă sume uriașe din bani publici. În schimb eu eram ”bolșevic”, pentru că mă opuneam jafului premeditat!
        Același cor de bocitoare plătite mă înjura și când atrăgeam atenția asupra pericolului reprezentat de destructurarea sistemului de administrare a fondului forestier. ”Bolșevicul de Iliescu nu vrea să ne dea pădurile înapoi!” Acum plângem după păduri, și admirăm munții cheliți de vegetație!
        Să amintesc și de pledoaria mea pentru păstrarea unui sector public semnificativ în economie, mai ales în sectorul bancar, în energie și în alte zone, monopol natural. ”Bolșevicul de Iliescu, nu vrea capitalism!” Acum avem capitalism. Și nu ne place? Parcă ieri a fost ieri momentul în care eram apostrofat chiar și de muncitori și de sindicate, care vroiau musai privatizarea fabricii lor, spre pildă. Fabrică luată de un capitalist de bine, rasă de pe fața pământului, și transformată, ca multe altele, în afacere imobiliară. Dar nimeni nu-i vinovat, în afară de ”bolșevicul” de Iliescu! Care nu vrea privatizare!
        Ca și democrația, și ceea ce este România azi e operă colectivă. Regret s-o spun: țapii ispășitori nu țin de foame! Deciziile nu le-am luat eu singur. Am avut și avem un Parlament, am avut și avem partide, avem societate civilă, suntem liberi să ne informăm. Deciziile au fost luate în comun. În democrație majoritatea decide. Și își asumă consecințele deciziilor. Democrația nu există fără responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Eu, ”bolșevicul”, așa văd lucrurile. Dar poate greșesc. Poate democrația este despre altceva. Poate este despre cei puțini care profită, și foarte mulți care plătesc pentru a le face profitul mare. Dar, cum spuneam, eu nu așa văd lucrurile. Și nici nu le pot accepta așa, oricum aș fi etichetat. 

20 MAI 1990 – 25 de ani de la primele alegeri libere 

20/05/2015

Stimaţi concetăţeni,

 Împlinirea celor 25 ani de la primele alegeri libere din perioada postbelică este un bun prilej pentru un bilanț, dar și pentru a medita la viitorul democrației în România. Am ieșit dintr-un șir de totalitarisme printr-o Revoluţie, cu un profund caracter popular, care a implicat dureroase pierderi de vieți omenești. Aduc şi cu acest prilej omagiul meu profund eroilor din decembrie 1989, care, prin jertfa lor, au făcut posibilă renaşterea naţiunii române.

 Printre obiectivele politice imediate ale programului Revoluţiei Române, cuprinse în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din noaptea de 22 decembrie 1989, se afla la loc de frunte organizarea de alegeri libere, în condiţii de pluralism politic. Principala misiune a Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, constituit la 9 februarie 1990, a fost organizarea acestor alegeri, prin crearea cadrului legislativ şi a condiţiilor necesare desfăşurării lor, în condiţii cât mai apropiate de standardele democratice.

 Este meritul tuturor forțelor politice apărute după 22 decembrie 1989, și reprezentate în CPUN – care a fost și o adevărată şcoală a democraţiei, un forum de dezbateri – că am reușit să ducem la bun sfârșit ceea ce ne-am propus. Din acele dezbateri s-a născut construcția instituțională a României democratice, s-au pus fundamentele noii Constituții.  

 În 20 mai 1990, prin prezenţa lor masivă la vot, cetățenii au spus un puternic şi definitiv DA democraţiei, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. A fost o ruptură radicală și definitivă de trecut, consfințită prin puterea votului popular. Privind retrospectiv, statutul actual al României, de ţară membră a NATO şi a Uniunii Europene, ne îndreptăţeşte să afirmăm că, în alegerile din 20 mai 1990, nu au fost învinşi şi învingători, că atunci a câştigat naţiunea română în ansamblul ei.

 Cu toate greutăţile inerente începutului, în ciuda erorilor, a lipsei de resurse şi a conflictelor din imediata noastră vecinătate, am mers ferm pe drumul pe care ni l-am ales, prin votul dat la 20 mai 1990. Resping cu fermitate orice încercare de denigrare a votului din 20 mai 1990, a alegerii făcute de cetățeni. Care au decis, în deplină cunoștință de cauză, viitorul României.

 În urma acelor alegeri a rezultat un Parlament bicameral, cu rol de Adunare Constituantă, revenind la structura tradițională a sistemului parlamentar românesc. Am pus temelii solide regimului politic românesc. Care, cu toate problemele și slăbiciunile lui, și-a făcut, și își face datoria față de națiune. Am învăţat împreună, în condiţii deloc uşoare, rigorile şi regulile unei competiţii politice deschise, transparente şi echitabile, am învăţat să ne respectăm adversarii, să ne prezentăm proiectele în faţa alegătorilor.

 Revoluţia Română din decembrie 1989, alegerile din 20 mai 1989, dezbaterile pentru elaborarea noii Constituţii şi adoptarea ei prin Referendum popular la 8 decembrie 1991 reprezintă trei momente fundamentale ale constituirii statului de drept şi a democraţiei pluraliste în România, care au deschis calea revenirii ţării noastre în marea familie europeană şi euroatlantică.

 Putem fi mândri de ceea ce am realizat în aceşti 25 ani. Schimbările sunt mai profunde şi mai fertile decât suntem dispuşi să acceptăm. Sigur că între aşteptări şi realităţi sunt încă prea mari discrepanţe. Polarizarea socială este o gravă problemă, corupţia, la fel. Să nu cădem însă în eroarea de a blama democraţia pentru problemele cu care se confruntă încă cei mai mulţi dintre români, în procesul lung şi plin de sacrificii al transformărilor structurale, necesare modernizării economiei şi societăţii. Democraţia reprezintă principala garanţie că aceste probleme îşi vor găsi rezolvări în acord cu practicile şi valorile lumii civilizate.

 Avem nevoie de solidaritate, de responsabilitate şi de o bună guvernare, care să promoveze interesele naţiunii române, puse în acord cu interesele partenerilor noştri europeni. Avem nevoie de stabilitate politică, economică şi socială, de politici sociale echitabile, de consolidarea democraţiei, a statului şi a instituţiilor sale, de creşterea capacităţii lor administrative.

Închei exprimându-mi speranţa că vom judeca şi vom aprecia la adevărata sa valoare semnificaţia votului dat de români la 20 mai 1990. 

Serviciul de Protectie si Paza -25 de ani 

07/05/2015

  

Doamnelor şi Domnilor generali, ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri şi salariaţi civili ai Serviciului De Protecție și Pază, 

        Îmi face o deosebită plăcere să vă adresez cele mai sincere felicitări cu ocazia împlinirii a 25 de ani de când există SPP, ca parte a sistemului de instituții militare ale României. Prin Decretul nr. 204 din 7 mai 1990, Consiliul Provizoriu de Unitate Națională a înființat Unitatea Specială de Pază și Protocol (USPP), în subordinea Ministerului Apărării Naționale (în componența Brigăzii de Gardă), cu misiunea de a asigura protecția și paza demnitarilor români, precum și a celor străini care vizitau România. Era un prim pas într-un amplu proces de restructurare și de modernizare a corpului militar, consecință a promisiunilor și angajamentelor asumate prin programul Revoluției Române din decembrie 1989.
Serviciul a evoluat remarcabil în acești ani, s-a impus prin calitatea oamenilor și prin rigoarea pregătirii lor. SPP este respectat pentru modul exemplar în care a acționat și acționează atât în misiunile interne, cât și în cele externe. Am colaborat foarte bine cu responsabilii Serviciului, cu oamenii din subordinea lor. Tuturor le păstrez o plăcută amintire. 
Trăim într-o lume marcată de instabilitate, de multe pericole și amenințări la adresa securității țărilor și cetățenilor. Răspunsul la aceste amenințări trebuie să fie unul ferm, profesionist, care să nu aducă atingere valorilor în care credem: democrație, libertate, respectul datorat cetățeanului. 
Vă urez noi succese în activitatea dumneavoastră și La Mulți Ani!
Ion Iliescu 


Precizari la interviul din Der Spiegel

27/04/2015

Sunt neplăcut surprins de modul în care se reflectă și mai ales se comentează afirmațiile pe care le-am făcut într-un interviu acordat publicației germane „Der Spiegel”.

Vreau să fiu cât se poate de clar: nu am confirmat în niciun fel existența unei închisori ilegale a CIA pe teritoriul României, închisoare în care s-ar fi aplicat tehnici ilegale de interogare, cum ar fi tortura. Am precizat la fel de clar că, dacă aș fi știut ce destinație are facilitatea solicitată de partea americană, aș fi luat, cu siguranță, o altă decizie.

Știind ceea ce aprobasem – acordarea unui sediu pentru reprezentanța CIA în România-justifică faptul că, în toți acești ani, am negat existența unei închisori CIA pe teritoriul Româniai. Resping cu toată hotărârea interpretarea acestui gest-firesc între parteneri și aliați-drept o formă de a ”mitui” partea americană, pentru ca România să fie primită în NATO. Aprobarea a fost dată, din câte știu, DUPĂ ce la Praga, la summitul NATO, în noiembrie 2002, s-a luat decizia admiterii țării noastre în Alianța Nord-Atlantică.

Admiterea în NATO este rezultatul firesc al reformelor politice și militare operate după 1989, și a avut un șir de costuri, pe care le-am acceptat, pentru că beneficiile apartenenței noastre la NATO întrec cu mult costurile. Iar acum vedem cu adevărat că atunci am făcut o alegere corectă, care ne asigură securitatea, într-un context internațional complicat și extrem de periculos.

Cooperarea pe multiple planuri între București și Washington s-a accentuat și consolidat în ultimii 15 ani, lucru recunoscut-și continuat-de președinții și guvernele care s-au succedat de atunci la conducerea României. Ne-am asumat niște angajamente, care nu sunt nici ale mele, nici ale lui Traian Băsescu sau ale noului președinte, Klaus Iohannis. Sunt ale României, sunt în logica servirii intereselor României. Revin și spun: pentru toate există un cost. SUA și-au asumat lupta împotriva terorismului. Această luptă a avut și are niște costuri, umane și materiale. Costuri pe care le-am cunoscut și noi, în angajamentul nostru în Irak și Afganistan. Nu trebuia să ni le asumăm? Nu trebuia să respectăm regulile stabilite prin tratatele la care suntem parte?

Este ridicolă și mai ales degradantă pentru România, periculoasă pentru interesele ei, afirmația că declarația mea face ”jocul rușilor”. După aceeași logică, raportul prezentat la începutul anului în Congresul SUA, raport extrem de critic față de CIA și de tehnicile sale de interogare, face, la rândul lui, jocul rușilor. Vi se pare că se poate spune așa ceva, fără a cădea în ridicol? Raportul Congresului este expresia cea mai concretă a tăriei unei democrații, care, atunci când este nevoie, își asumă erorile și face astfel încât ele să nu se mai repete, iar legea să fie respectată.

Dacă în facilitățile CIA din România, din acei ani, s-au petrecut încălcări ale regulilor, este datoria părții americane să spună acest lucru, și să procedeze în consecință. România nu poate să nu-și asume faptul că a acceptat o cerere a CIA. Dar de aici până a spune că știam ce se întâmplă acolo, că știam despre eventualele acte de tortură și de cruzime, este drum lung. Eu refuz să merg pe acest drum.

Oricât ar părea de ciudat celor care cred că au mai găsit un motiv de răfuială cu Ion Iliescu, afirmațiile mele sunt o dovadă că România are tăria de a-și asuma responsabilitățile care îi revin, și în bine, și în mai puțin bine. Am învățat, sper, cu toții, lecția acestei întâmplări, și de acum înainte vom acționa în consecință. Sper că vom învăța și să vorbim aceeași limbă, când este vorba despre România și despre interesele ei. Și dacă ceva face jocul adversarilor României, acel ceva este suma dezbinărilor noastre, abordărilor politicianiste, tratarea conflictuală a tuturor subiectelor.  

Ziarul ADEVARUL – drept la replica

26/04/2015

În ziarul “Adevărul”, apărut vineri 24 aprilie 2015, este publicat un articol al colaboratorului dumneavoastră, criticul literar Alex Ştefănescu, în care se afirmă un neadevăr.

Autorul menţionează o adunare a organizaţiei de tineret de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, din anul 1965, la care autorul pretinde că eu aş fi luat parte şi unde a fost pus în discuţie un student – Dan Munteanu. Din relatările autorului, studentul Munteanu a avut o soartă tragică, fiind arestat de Securitate şi apoi, asasinat în închisoare.

În primul rând, informaţia domnului Ştefănescu este inexactă, în ceea ce mă priveşte.

Eu nu am participat la şedinţa menţionata de domnia sa, de la Facultatea de Drept. Nici nu aveam cum; în ce calitate ?

Eu am lucrat în conducerea UASR (organizaţia studenţilor, creată în 1957), fiind preşedinte fondator, până în 1960. Am revenit în organizaţia de tineret, în 1967(când am fost numit ministru pentru problemele tineretului – funcţie atunci creată), până în 1971.

În 1971, Nicolae Ceauşescu m-a promovat, în februarie, ca secretar CC al PCR, iar în iulie, m-a înlăturat, învinuindu-mă de “intelectualism” .

Deci, revenind la afirmaţiile domnului Ştefănescu, nu aveam cum să particip, în 1965, la o reuniune a studenţilor de la Facultatea de Drept, neavând nici un fel de atribuţiuni, care să justifice prezenţa mea.

Răspunzând la întrebarea domniei sale, nu numai că nu am putut lua parte la reuniunea menţionată, dar nu am dispus şi nu dispun de nicio informaţie privind soarta studentului Dan Munteanu (despre care am aflat, cu acest prilej, din articolul domnului Ştefănescu).

Deplâng, ca şi domnia sa, soarta tragică a lui Dan Munteanu, ca şi a altor victime ale regimului represiv, dinainte de 1989, dar dezaprob, totodată, informaţiile inexacte şi insinuările impardonabile proferate de domnul Ştefănescu, la adresa mea.

 

Cu stimă,

Ion Iliescu

JELIO JELEV

30/01/2015
zhelyu_mediumAm aflat cu adâncă tristețe vestea încetării subite din viață a celui care a fost Jelio Jelev, primul președinte post-comunist al Republicii Bulgaria, și un prieten constant al României. A fost unul dintre oamenii care s-au aplecat cu atenție asupra naturii regimurilor totalitare, și a contribuit esențial la reinstaurarea democrației în Bulgaria.
Împreună cu alți lideri din Balcani și din zona Mării Negre a lucrat pentru găsirea unor soluții pașnice conflictului din fosta Iugoslavie, pentru stabilizarea zonei balcanice și pentru integrarea ei în structurile europene.
A fondat Clubul Politic Balcanic, o structură de reflecție, dedicată găsirii de idei și de soluții pentru problemele zonei. Am participat la multe dintre reuniunile Clubului, și cred că el și-a atins scopul pentru care a fost înființat.
Transmit sincerele mele condoleanțe familiei lui Jelio Jelev și celor apropiați lui.  
Ion Iliescu

 

VALENTIN NICOLAU

15/01/2015

nicolau_80222100A încetat din viaţă Valentin Nicolau, la numai 54 de ani, în urma unui infarct – maladie care produce, se pare, cele mai frecvente decese. A fost un intelectual de mare valoare, cu o opera remarcabilă – în special în domeniul dramaturgiei , dar nu numai.

A înfiinţat şi condus Editura Nemira – cu rezultate apreciate în promovarea autorilor români , ca şi în traducerea unor autori străini, în realizarea unor lucrări de sinteză, de larg interes.

La ultimul târg de carte  “Gaudeamus” , editura s-a prezentat cu un stand bogat şi variat, de mare succes. Sunt de remarcat câteva titluri prezentate cu acest prilej Michel Kaplan – “Bizanţ” – traducere din limba franceză ; “Căderea Constantinopolului” de Steven Runciman, traducere din limba engleză; doua titluri atrăgătoare ale lui Alberto Manguel – “Istoria lecturii” şi “Biblioteca nopţii” – traduceri din limba engleză – şi multe altele.

Valentin Nicolau a fost apreciat ca cel mai bun şi eficient Preşedinte – Director General al Televiziunii Române. In timpul conducerii sale, televiziunea naţională a reuşit un bilanţ economic remarcabil, eliminând toate datoriile şi realizând chiar profit. Inlăturarea sa din conducerea acestei instituţii s-a dovedit păguboasă pentru funcţionarea şi eficienţa activităţii sale. Din câte ştiu, stabilise raporturi de lucru cu personalul televiziunii, foarte eficiente, apreciate de toţi. A fost regretat atât de personalul redacţional, cât şi de cel tehnic şi administrativ.

Toţi cei care l-au cunoscut au apreciat calităţile sale de intelectual cu solide cunoştinţe bazate pe o viaţă de studiu continuu şi de lărgire a orizontului de cultură.

Om deschis, receptiv, decent, bun coleg şi prieten, se bucura de stima şi consideraţia tuturor celor ce l-au cunoscut.

Dispariţia prematură dintre noi a lui Valentin Nicolau este o reală pierdere pentru viaţa intelectuală românească , pentru toţi cei care trudesc pe tărâmul culturii şi al creaţiei.

 

ION ILIESCU

1989 – ROMÂNIA, O ŢARA LA RĂSCRUCE

22/12/2014

Se împlinesc, în acest sfârşit de decembrie, 25 de ani de la evenimentele care au marcat destinul României şi alaturi de ea destinul unui întreg continent.  1989 a fost oricum am privi lucrurile, un an revoluţionar, similar prin consecinţe, anului 1789,  şi poate nu e deloc forţat să ne gândim la analogii cu Revoluţia Franceză. Este vorba, în ultimă instanţă de voinţa unor naţiuni de a pune capăt unor regimuri totalitare, de a-si regasi libertatea şi demnitatea.

Secolul XX a fost secolul extremelor, un secol dominat de lupta pentru democraţie, pentru libertate, drepturi cetaţeneşti, drepturi economice şi sociale, într-un context politic violent, marcat de două războaie mondiale şi de Războiul Rece. Este secolul decolonizării, dar şi cel al Cortinei de Fier, al creşterii fără precedent a  prosperităţii, dar şi al polarizării sociale.

Schimbările revoluţionare, în esenţa lor, care au avut loc în Estul Europei în 1989 nu au apărut din senin. Ele sunt produsul unui lung proces de acumulări, de încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, de a construi alternative la sistemul partidului unic, care domina în ţările din lagărul comunist.

Ar fi greşit să credem că acest regim, totalitar în esenţa lui, a fost alegerea acestor naţiuni. El a fost consecinţa directă a împărţirii lumii, ca rezultat al celui de-al doilea Război Mondial. URSS a profitat de ocazie pentru a pune între ea şi Occident, un cordon sanitar, alcătuit din ţările ocupate prin luptă, în drumul spre Berlin. Poate că, dacă între membrii coaliţiei anti-naziste care includea şi URSS, ar fi existat cu adevărat încredere, lucrurile ar fi evoluat altfel şi Estul Europei nu ar fi cunoscut încă 45 de ani de totalitarism.

Increderea n-a existat, confruntarea între foştii aliaţi a început aproape imediat după război, a apărut conceptul “Cortinei de Fier” şi cel al “Războiului Rece”, iar în câţiva ani au fost lichidate ultimele instituţii ale democraţiei şi pluralismului. Teroarea stalinistă din URSS s-a transplantat şi-n aceste ţări, rămase în sfera de influenţă a Moscovei, iar existenţa armelor nucleare în arsenalul celor două super-puteri a făcut aproape de neschimbat starea de fapt. Acest lucru a fost vizibil în cele două momente importante din anii `50: şi grevele din RDG din 1953 şi revoltele din Ungaria şi Polonia din 1956. În ciuda declaraţiilor, Occidentul nu a putut interveni în favoarea celor care cereau revenirea la democraţie şi încetarea represiunii. Moartea lui Stalin, condamnarea crimelor lui în Congresul PCUS din 1956, timidul proces de destalinizare, toate astea nu au schimbat cu nimic situaţia din ţările socialiste. Criza rachetelor cubaneze şi ridicarea zidului berlinului sunt dovezi în acest sens, iar reprimarea Primăverii de la Praga şi invadarea Cehoslovaciei,  în 1968, au dat un semnal clar de întoarcere la practicile stalinismului, în varianta sa brejnevistă, cea a „suveranităţii limitate”.

Un moment de cotitură pentru ţările din Est, evenimentul care a permis evoluţia lor către schimbările radicale din 1989, l-a reprezentat Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare, de la Helsinki, din 1975. Din cele 10 principii convenite atunci, care vor sta la baza relaţiilor între statele semnatare ale actului final, două au avut un impact determinant asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor în Estul Europei. Este vorba despre punctul care se referea la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, incluzând libertatea de gândire, libertatea conştiinţei, religiei şi credinţei, respectiv cel privitor la egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Acestea au încurajat afirmarea deschisă în ţările din Est, a celor care militau pentru democraţie şi revenirea la pluripartidism, pentru renunţarea la monopolul partitului unic.

Aşa au apărut, în Cehoslovacia, „Carta 77” şi apoi,  în Polonia sindicatul liber „Solidaritatea”. Şi nu întâmplător încep şi în România, pe fondul re-stalinizării gândirii politice şi a amplificării cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, o serie de acţiuni de protest, cum au fost revoltele muncitorilor din Valea Jiului, din august 1977.

Dacă, în mai toate ţările socialiste – intelectuali, dar şi oameni obişnuiţi au făcut din protest un instrument pentru construirea unei alternative politice democratice, ceea ce a dus la apariţia unui nucleu de societate civilă, şi la o dezbatere publică, evident, cu limitele ei – în România acest lucru nu a produs efecte la nivelul societăţii.

Un prim motiv ar fi represiunea internă, mai puternică şi mai dură în România decât în celelalte ţări, cu excepţia URSS. Un alt motiv ar fi slaba legătură a elitelor intelectuale cu ansamblul societăţii, în ciuda unor gesturi singulare. Noi ne mândrim cu „rezistenţa prin cultură”. Ea a existat şi este meritul real al unor oameni de cultură care au făcut nişte gesturi ce nu au trecut neobservate. Dar, „rezistenţa prin cultură” nu a fost de natură să genereze structurarea unei alternative politice serioase, de genul celor din Cehoslovacia şi Polonia, din Ungaria sau din RDG.

Mai este un element care ne-a dezavantajat în acest proces, de construire a unor alternative, care să permită o tranziţie negociată la democraţie, o schimbare paşnică de sistem. Este vorba despre decalajele de dezvoltare economică şi socială dintre România şi ţările foste socialiste din centrul Europei. Aceste ţări au fost mai dezvoltate, mai urbanizate, mai prospere şi mai diverse, în plan social, decât România – şi-n perioada interbelică, şi după aceea. Nevoia de schimbare a fost mult mai mare, iar masa critică favorabilă schimbării a fost atinsă mult mai repede în celelalte ţări.

România avea nevoie urgentă să se dezvolte, să se urbanizeze, să se modernizeze, şi consensul în societate a fost foarte puternic în această direcţie, punând multă vreme în planul doi democratizarea, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Acest fapt explică – alături de deciziile luate la Plenara CC al PRM din aprilie 1964, ale cărei documente adoptate sunt considerate drept o declaraţie de independenţă faţă de Moscova, şi de poziţia României faţă de invadarea Cehoslovaciei, în 1968 – tăria şi persistenţa consensului.

Practic, timp de 20 de ani, regimul politic din România a avut caracteristicile şi obiectivele unei dictaturi de dezvoltare.

Acest consens începe să se rupă la începutul anilor `80 , sub presiunea a două fenomene. Primul îl reprezintă diversificarea socială, ca urmare a consecinţelor pozitive ale procesului de dezvoltare. Societatea se schimbase, apăruseră noi grupuri sociale, cu alte nevoi, cu alte viziuni, cu alte interese. Este fals să afirmăm că societatea românească era închisă ermetic, că nu avea relaţii cu exteriorul. România, cel puţin la nivelul unor elite politice, tehnice şi intelectuale, era la curent cu mersul ideilor la nivel global, fie direct, din surse occidentale, fie mijlocit, perin intermediul unor surse din ţările estice, unde dezbaterea de idei era mai diversă şi mai profundă, mai racordată la schimbările din  Occident.

Al doilea fenomen, cel care va avea consecinţele cele mai profunde,  şi va conduce direct la revolta populară din decembrie 1989, transformată în revoluţie, priveste relaţia cu FMI. Dezvoltarea din anii `60 – `70 nu ar fi fost posibilă fără o injecţie externă de capital. Acest capital nu putea veni direct din Occident din motive explicabile. În fond, eram în plin Război Rece, şi România era în tabăra adversarilor Occidentului. Nici URSS-ul nu putea furniza acest capital. Şi ea era penalizată de lipsa capitalului, creşterea economică se plafonase, urmau şi aici vremuri dificile. Menţinerea parităţii militare cu NATO costa.

Singura sursă accesibilă era reprezentata de cele două instituţii financiare ale ONU – FMI şi Banca Mondială. Multe proiecte industriale din anii 70 şi din primii ani ai deceniului următor au fost realizate cu bani de la FMI şi de la Banca Mondială. Venirea la conducerea SUA şi a Marii Britanii a lui Ronald Reagan, respectiv a lui Margaret Thatcher, a adus cu ea o schimbare de fond a gândirii în cele două instituţii. Este vorba despre Consensul de la Washington, care însemna condiţionarea continuării finanţării de o serie de măsuri de ordin economic şi social, precum privatizarea serviciilor publice, ca şi a proprietăţii publice, încetarea subvenţionării unor domenii economice şi sociale, şomaj etc.

Aceste condiţii intrau în contrast violent cu ideologia comună ţărilor din Est. Practic erau inacceptabile din punct de vedere politic. Toate ţările din Est au fost puse în faţa unei alegeri: renunţă la sistemul lor politic sau nu mai primesc finanţare. Plata datoriilor externe nu se putea face pe loc. De fapt, după Consensul de la Washington, problema datoriilor externe a dominat lumea în curs de dezvoltare timp de 30 şi mai bine de ani, iar ţări precum Argentina se confruntă şi acum cu ea.

Într-un fel sau altul, toate ţările foste socialiste, cu excepţia României, au ales o schimbare politică, nu fără convulsii, nu fără frământări sociale, cum au fost cazul Poloniei, unde, pe fondul activizării „Solidarităţii”, guvernul a introdus starea de asediu, asta şi pentru a preveni repetarea evenimentelor din 1968, din Cehoslovacia.

Venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea CPUS, şi apoi ca preşedinte al URSS, şi declanşarea reformelor, perestroika şi glasnosti, a facilitat, într-un fel reformele cerute de finanţatorii externi.

Ceauşescu a ales să plătească datoria externă cu orice preţ, şi apoi să rupă relaţiile cu FMI şi cu Banca Mondiala. Astfel, forţarea plăţii datoriilor a însemnat introducerea unui program de austeritate practic fără precedent, chiar mai dur decât „curbele de sacrificiu” din anii 30, din timpul Marii Crize Economice, prin consecinţe şi prin numărul de persoane afectate. Suferinţa socială a fost reală şi ştim ce a însemnat, în termeni de condiţii de viaţă şi de nivel de trai: cozile la alimente, la benzină, la orice produs de larg consum, frig în case, întreruperea apei calde şi reci, a electricităţii, raţionalizarea unor produse alimentare, lipsa medicamentelor din spitale şi farmacii, degradarea calităţii actului medical, generalizarea unor acte de corupţie. Grav este că această penurie a fost promovată de guvernare, pentru a obţine forţat o limitare a consumului. Pentru a nu se spune ca s-au micşorat salariile, a fost gasit un subterfugiu: „părţile sociale”, care însemna un soi de cumpărare forţată de părţi din capitalul întreprinderii la care erai angajat.

Efectul economic al acestei abordări a fost extrem de penalizant. A apărut un soi de şomaj mascat, cu costurile aferente. Investiţiile  în modernizarea producţiei şi în introducerea de noi tehnologii, pentru adaptarea producţiei la cerinţele pieţelor interne şi de export au lipsit, ceea ce a lăsat, la momentul încheierii plăţii datoriei externe, o economie cu grave probleme tehnologice şi de finanţare.

Nicolae Ceauşescu a refuzat cu obstinaţie să ţină cont de realităţi, să facă şi cele mai mici schimbări în politicile pe care le impunea.

A refuzat să accepte ideea că e nevoie de o adaptare la noul context din lume şi din interiorul blocului politico militar din care făceam parte. A spus, nu o dată, că România nu are nimic de învăţat din reformele promovate de Gorbaciov în URSS sau din schimbările în curs în ţări precum Polonia, că ceea ce făceau acele ţări atunci, România făcuse deja în anii 60.

Slăbiciunilor societăţii li s-au adăugat slăbiciunile Partidului Comunist Român, care nu a reuşit nici el să producă o alternativă la Ceauşescu şi la politica lui. Un motiv a fost slaba capacitate conceptuală a liderilor săi. Puţini oameni care puteau gândi şi structura un proiect de schimbare au fost îndepărtaţi, marginalizaţi, izolaţi. „Rotaţia cadrelor”, asta a însemnat, în esenţă: împiedicare apariţiei unor lideri care să intre în concurenţă cu Ceuşescu şi camarila lui. Da, au fost şi gesturi de refuz, şi critici, dar ele erau individuale, şi ca urmare, fără prea mare impact .

Lucrurile s-au agravat prin cotitura impusă de Ceauşescu, în iulie 1971, de reîntoarcere spre metode staliniste şi de inspiraţie asiatică, nord-coreeană în special, care, în plan personal, m-a marcat şi pe mine, prin incriminarea mea publică,  pronunţată de Ceauşescu, de „intelectualism”(!), urmată de trimiterea mea spre „reeducare” la Timişoara.

Pentru ţară, această schimbare de fond, care punea capăt brutal unui timid proces de liberalizare, de deschidere, de recuperare de tradiţii şi valori culturale, de afirmare a unor spirite creatoare în toate domeniile, a însemnat trecerea către o perioadă de declin continuu,  pe toate planurile.

În plan politic, aceasta s-a tradus prin manifestările de un primitivism tot mai accentuat de „cult al personalităţii” al lui Ceauşescu, iar în plan economic, prin agravarea continuă – în cursul anilor 80 – a tuturor indicatorilor macroeconomici , mai ales de eficienţă, reflectată şi în înrăutăţirea vieţii oamenilor – cu lipsa de alimente pe piaţă, cozi interminabile la pâine, carne, lapte, gheare de pasăre, urechi de porc, ca şi prin lipsa căldurii în locuinţe , în spitale – dar şi în declinul accentuat în capacitatea PCR de a mai răspunde nevoilor şi aşteptărilor oamenilor.

Ceauşescu, dar şi unii dintre liderii PCR, s-au temut de consecinţele politice ale liberalizării din anii 60, care logic, ar fi trebuit să ducă spre o mai mare libertate personală şi politică a românilor. Pasul următor ar fi fost acceptarea pluralismului politic. Ar fi fost un proces identic cu acelea din Cehoslovacia şi Polonia. Invadarea Cehoslovaciei, din 1968, a fost şi pentru el un avertisment. Iar răspunsul a fost revenirea la dogmă, la o linie dură, la anularea multora dintre consecinţele liberalizării. Aşa credea el că ţine Moscova departe de România, fiind mai dogmatic decât dogmaticii sovietici. Iar condiţiile puse de FMI la începuturile anilor 80, împreună cu reformele promovate de Gorbaciov, l-au împins către o poziţie nu rigidă, ci de-a dreptul sinucigaşă.

Un puternic avertisment din partea cetăţenilor români, care dădea măsura nemulţumirii lor, a fost protestul muncitorilor de la Braşov, din 15 noiembrie 1987.

Represiunea care a urmat evenimentelor a contribuit la creşterea frustrărilor şi a urii faţă de sistem. Gesturile de protest au devenit tot mai frecvente în anii care au urmat, deşi au rămas la stadiul unor iniţiative individuale, care i-au costat pe autori inclusiv pierderea libertăţii. Acea represiune dură avea ca scop descurajarea oricărei solidarizări sau a închegării unei rezistenţe coerente şi efective faţă de sistem.

Degradarea condiţiilor de viaţă a dus la acumularea nemulţumirii populaţiei şi la declanşarea revoltei populare, la început la Timişoara care s-a transformat într-o confruntare violentă şi sângeroasă cu forţele represive ale sistemului, în ziua de 17 decembrie. Prin ieşirea masivă în stradă a populaţiei, Timişoara s-a proclamat „oraş liber” în ziua de 20 decembrie 1989. A urmat reacţia bucureştenilor din 21 decembrie, cu prilejul mitingului convocat chiar de Ceauşescu, totul culminând cu revărsare maselo de cetăţeni ai Capitalei spre centru, în ziua de 22 decembrie 1989 – care a provocat fuga dictatorului cu elicopterul, de pe sediul Comitetului Central, la ora 12.06 – moment-simbol al victoriei revoltei populare şi al revoluţiei declanşate de ea.

Este important de remarcat că, atât la Timişoara, cât şi la Bucureşti, pe lânga acţiunea unor grupuri de tineri, animatori ai mişcărilor de protest, rolul decisiv l-a avut ieşirea masivă a muncitorimii industriale din întreprinderile timişorene din ziua de 20 decembrie, când s-a proclamat oraşul liber Timişoara, ca şi a celei bucureştene, din întreprinderile de la periferia oraşului, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă din sediul CC.

Revoluţia s-a concretizat prin prăbuşirea sistemului dictatorial şi trecerea ţării spre un proces complex de dezvoltare democratică, confirmat şi prin alegerile libere din 20 mai 1990 şi prin noua constituţie elaborată de Adunarea Constituantă, aleasă atunci şi adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991, ca şi prin promovarea unei noi economii de piaţă.

***

În cursul anilor ce s-au scurs după 1989, au apărut tot felul de fabulaţii şi prezentări deformate privind Revoluţia Română, apreciată de unii drept o simplă lovitură de palat, pusă la cale, ba de servicii străine, ba de “complotişti” militari sau, şi mai aberant, o “revoluţie confiscată”.

“Binevoitorii” încropirii acestor fabulaţii sau aprecieri ostile au apărut din ambele direcţii: atât din partea unora dintre cei legaţi de interesele clanului Ceauşescu şi ale slujitorilor lui, cât mai ales din partea unora care şi-au descoperit vocaţii de “dreapta” după 1989. Oameni care nu s-au remarcat prin nimic, nici în perioada dictaturii – când nu îndrăzneau să “sufle în front” – şi nici în perioada periculoasă a confruntărilor de stradă din decembrie 1989, dar care au devenit vocali, “militanţi anticomunişti” post factum, când dispăruse “obiectul muncii”. Unii dintre ei au rămas şi azi încremeniţi pe aceleaşi metereze ale unor “baricade” fictive, înrăiţi în ură şi resentimente alimentate de frustrări personale, incapabili de proiecte constructive, care să ajute societatea românească să depăşească dificultăţile reale, specifice acestui proces complex de modernizare şi de adaptare la problemele cu care se confruntă omenirea  la acest început de secol XXI.

Da, în România a avut loc, în decembrie 1989, o Revoluţie; mai mult, aceasta a reprezentat cea mai dură, mai radicală şi mai evidentă ruptură de totalitarismul comunist.

PCR a dispărut într-o noapte. Aparatul represiv, Securitatea, a fost dezmembrat imediat, cu toate consecinţele care au decurs de aici. Constituţia comunistă a fost abrogată. În nicio săptămănă a fost elaborată legislaţia care permitea înfiinţarea de partide politice. A fost creat un embrion de parlament, o adevărată şcoală a democraţiei,  CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Acesta a elaborat legislaţia necesară alegerilor libere şi a decis alegerea unei Adunări Constituante, care să elaboreze noua Constituţie. Au fost prezentate principiile trecerii la economia de piaţă şi a început crearea instituţiilor necesare acestui scop.

Revoluţia Română a fost un mare act de demnitate a naţiunii române, de care toţi ar trebui să fim mândri, indiferent ce opţiuni avem acum sau ce alegeri am făcut atunci, în decembrie 1989. Avem datoria morală să fim recunoscători celor care s-au sacrificat pentru libertate şi democraţie, atât în decembrie 1989, cât şi în anii regimurilor totalitare care au marcat România în secolul XX. Au crezut în ceva, şi au fost gata să se sacrifice pentru credinţa lor. Cel mai bun mod de a le cinsti memoria este acela de a lupta, la rândul nostru, pentru păstrarea democraţiei şi libertăţii, atât de greu şi de scump obţinute. Dreptul la opinie, dreptul de a privi critic trecutul nu este şi dreptul de a le întina memoria.

Cred că răspunsul la întrebarea „ A fost sau nu Revoluţie în decembrie 1989?” este unul afirmativ, oricare ar fi criteriile după care judecăm ceea ce s-a întâmplat atunci. Revoluţie înseamnă, înainte de toate, schimbarea radicală a relaţiilor politice din societate, a sistemului puterii de stat. A avut loc această schimbare, în urma revoltei populare din decembrie 1989? Fără îndoială!

Analiza profundă a regimului totalitar răsturnat în decembrie 1989 ne ajută să înţelegem marile schimbări generate de Revoluţia Română din decembrie 1989. Totodată, analiza evoluţiei societăţii româneşti, în ultimii 25 de ani, trebuie să stea la baza elaborării proiectului de viitor al României.

Ştiu că şi acum este multă suferinţă socială, că polarizarea socială, sărăcia, marginalizarea, lipsa de perspective, deteriorarea calităţii vieţii sunt realităţi crude pentru mulţi români. Dar, chiar şi în aceste condiţii, nu putem nega schimbarea în bine a României în aceşti 25 de ani.

Ne-am atins obiectivele enunţate în declaraţia programatică a FSN din noaptea de 22 decembrie 1989. Suntem ţară membră a UE şi a NATO, am revenit în comunitatea statelor europene, ne-am asigurat securitatea internă şi externă, avem o democraţie funcţională, cu toate limitele ei. Aceste lucruri trebuie păstrate. Şi, împreună, putem schimba ceea ce este de schimbat, putem îmbunătăţi ceea ce este de îmbunătăţit.

Aşa cum am fost solidari în zilele Revoluţiei, aşa trebuie să fim şi acum. Mereu realitatea ne va pune în faţă diverse încercări. Uniţi, conştienţi de responsabilităţile noastre de cetăţeni, le putem depăşi.

Ion Iliescu


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 242 other followers