Un soi de replică la un simulacru de analiză politică

24/07/2015

Nu mi-am făcut niciodată iluzii în legătură cu probitatea profesională a lui Ion Cristoiu. Și nici în legătură cu rectitudinea sa morală. Nu am răspuns mojiciilor sale, ascunse în spatele ”libertății de exprimare”, mojicii care țin loc de analiză politică onestă și obiectivă. Nu sunt alergic la critică, dimpotrivă. Nu cred că a fost-și este-lider politic post-decembrist care să fi fost criticat-și jignit-cum am fost și sunt eu. Știam la ce să mă aștept, așa că mi-am asumat toate consecințele implicării în viața publică românească. Nu accept și nu voi accepta însă, indiferent dacă asta va atrage încă un potop de imundități din partea unui personaj plin de frustrări și de răutate, cum este Ion Cristoiu, proferarea unor minciuni ordinare în ceea ce mă privește. FSN nu a fost, cum crede Ion Cristoiu, un partid al pitecantropiei politice. Este treaba domniei sale pe cine și cum a servit și servește. FSN, cu toate limitele și erorile sale-proprii tuturor partidelor din tranziția spre democrație-a fost un partid responsabil, care a construit instituții democratice, o Constituție în acord cu normele europene, a inițiat tranziția la economia de piață, a condus România atunci când a ieșit din CAER și din Tratatul de la Varșovia, a dus-o în Consiliul Europei. Violențe sociale au fost și în perioada mandatului președintelui Emil Constantinescu. Poate bătălia de la Costești îi mai spune ceva ”obiectivului” jurnalist. Sunt implicat în viața politică, și în viața de partid. Place sau nu lui Ion Cristoiu, ca fost președinte al României, ca fost președinte al PSD, și actual președinte de onoare al partidului, am niște obligații și niște responsabilități. Pe care înțeleg să mi le exercit, în fața românilor, a membrilor și simpatizanților PSD. Nu este nici bolșevism, nici dejizm, nici ceaușism. Apropo: responsabilitățile lui Ion Cristoiu în presa comunistă erau cumva semn al aderenței sale la democrația liberală și atașament la valorile nepieritoare ale capitalismului, sau cum? Că altminteri n-are de dat lecții nimănui, pentru că nu are îndreptățirea morală s-o facă. Oameni ca Ion Cristoiu au construit, din prostie, sau din ticăloșie, imaginea unei Românii dominată de ”baroni” locali. Dacă mai înțelege ceva din ceea ce înseamnă democrație, separația puterilor în stat, descentralizare administrativă, subsidiaritate, nu ar mai debita astfel de clișee penibile. În România puterea politică și administrativă este împărțită, nu mai suntem în regimul partidului unic și al Iubitului Conducător. ”Baronii” sunt votați de oameni, și se supun controlului lor democratic, iar când încalcă legea sunt sancționați de lege. În rest, ca peste tot în lume, politica se face cu negocieri și alianțe între diverșii competitori, cu compromisuri raționale, iar minoritatea se supune majorității. Alegerea lui Liviu Dragnea a fost rezultatul unui proces democratic, și NU expresia voinței mele. Eu am avut un singur vot. Este o soluție tranzitorie, care se va finaliza la Congres, pe care îl văd ca pe unul pregătit extrem de serios, și care să nu se rezume doar la aspecte organizatorice. Reamintesc, pentru că se uită: eu l-am sprijinit pe Victor Ponta și atunci când a fost ales în fruntea PSD, și în toți acești ani, cât a condus partidul, și a fost și este prim-ministrul României. Ceea ce am spus despre Liviu Dragnea nu este un gest împotriva lui Victor Ponta. Nu am de ce a-mi renega poziția de sprijin față de Ponta. Mi-am asumat-o, o respect și sunt consecvent în această direcție. Victor Ponta a decis să plece din fruntea partidului, iar PSD mai are, sper eu, autonomie în ceea ce privește alegerile pe care le face. În PSD s-a făcut o schimbare de generații,a carei expresie a fost şi propulsarea lui Victor Ponta; dar asta nu înseamnă eliminarea celor care nu fac parte din noua generație de lideri. Există o solidaritate, și o conlucrare între generații, care au interese comune, pentru existența și continuitatea partidului. Restul lăturilor care țin loc de „analiză” în compunerea lui Ion Cristoiu nici nu merită amintite. Ele nu sunt decât expresia frustrărilor sale, dar și a inconsistenței gândirii și acțiunii, ca jurnalist, și ca persoană publică. Credibilitatea nu se construiește și nici nu se menține cu înjurături ordinare, cu minciuni și cu lipsă de respect față de proprii-i cititori. Să stea liniștit Ion Cristoiu: nu este Tudor Arghezi, și nici atacul lui la adresa mea un nou ”Baroane!” El, din ”bube, mucegaiuri și noroi” nu scoate, spre deosebire de Arghezi, ”frumuseți și prețuri noi”. Scoate doar bube, mucegaiuri, și noroi. Asta explică multe. Inclusiv imundul ”Gând de vineri”. Nu este un drept la replică. Este doar o precizare, pentru oameni onești, ce gândesc cu mintea lor, indiferent care este poziția lor față de mine. Poate mă repet: democrația, ca și libertatea de exprimare, implică și responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Când uităm de responsabilitate, cădem în mocirla în care se scaldă Ion  Cristoiu.

Suleyman Demirel

17/06/2015

demirel

        Am aflat cu tristețe și profund regret vestea morții lui Suleyman Demirel, una dintre cele mai importante personalități politice ale Turciei contemporane, care a marcat istoria recentă a Republicii Turcia. Președinte, premier, lider de partid, Suleyman Demirel și-a pus amprenta asupra instituțiilor statului turc. A fost un adept consecvent al deschiderii țării spre Europa, a gândit și a lucrat pentru a da Turciei un statut de lider regional, mai ales prin dezvoltare economică și socială.

Ca prim ministru, a promovat proiecte importante de infrastructură, precum Barajul Keban, primul pod peste strâmtoarea Bosfor, conducte de transport al petrolului. A avut o abordare pragmatică a acestor probleme, pragmatism care venea din formația sa de inginer.

        A fost înlăturat de la putere de două ori, prin lovituri de stat militare. Nu a renunțat la politică, a luptat pentru a păstra Turcia drept un stat democratic. Revenit în viața publică, după o perioadă de interdicție, a fost reales prim ministru, și apoi președinte al Republicii.

        L-am cunoscut bine, pot spune că ne-a legat o relație de prietenie. A fost un bun și loial prieten al României. Împreună am pus în practică proiectul Cooperării Economice la Marea Neagră, într-un moment tulbure pentru Europa, marcat de destrămarea Iugoslaviei și a fostei URSS. Am continuat să conlucrăm și după terminarea mandatului său de președinte, dar și al meu, în cadrul ”Fundației Marmara”, o adevărată instituție a Turciei contemporane.

         A fost un lider politic iubit și respectat, pentru că, dincolo de orice, i-a păsat de oameni, și a lucrat pentru binele lor. I se spunea, cu afecțiune, ”Păstorul Sulu”  și ”Tata”. Avea simțul umorului, și un acut simț al responsabilității.

        Îi voi păstra o vie amintire.

        Ion Iliescu

PRECIZĂRI

16/06/2015

În mod surprinzător, în presă se vehiculează o informaţie falsă , în ceea ce mă priveşte. Şi anume că eu aş fi “ales Israelul, în anul 1996, pentru a trata o afecţiune dermatologică” (!!!). Iar “în 2007 Iliescu a mers la Paris unde suferit o operaţie la inimă”.

Ambele informaţii sunt false !!!

  1. Nu am fost niciodată în Israel pentru motive medicale.
  2. Nu am avut niciodată vreo “afecţiune dermatologică”.
  3. Nu am făcut niciodată o “operaţie pe inimă” – nici la Paris, nici în altă parte.
  4. La Paris, am fost la un consult, la un an după efectuarea în ţară a montării unor stenturi, pe arterele coronariene.

Ion Iliescu

Eu, “bolsevicul” !

21/05/2015
       
       Acesta nu este un pamflet! Nu mi-am propus să fac concurență nimănui. Este însă monoton, și până la urmă plictisitor ca, de fiecare dată când cuiva nu-i plac ochii mei, să aud aceeași placă: ”Ion Iliescu, bolșevicul!” De ce doar ”bolșevicul”? De ce nu și ”comunistul”? Sună mai fioros bolșevismul? E doar un cuvânt, și nici măcar de rău nu e! Cuvântul rusesc (больше) înseamnă “mai mult”, “mai mare”. În engleză, spre exemplu, pentru o perioadă de timp “bolșevic” a fost tradus ca “maximalist”. Adică radical. Ceea ce, trebuie să recunosc, nu mi se potrivește! Nu sunt un radical. Dimpotrivă. Mereu mi s-a reproșat că gândesc prea mult, că sunt prea moale, că nu iau lucrurile în mână, că nu tai în carne vie! Mulțumesc! ”Chirurgia” asta nu este de mine! Eu cred în democrație, care e operă colectivă. Cu autori anonimi!
        Și cu toate astea pentru unii sunt un bolșevic! Fie! Dar sunt ”bolșevic” pe banii mei, câtă vreme și din taxele plătite de mine sunt înjurat cu sârg, pe acest motiv, la televiziunea publică, de tot felul de indivizi, care fac apologia capitalismului pur și dur, în timp ce trăiesc din bani publici. Și trăiesc foarte bine, să nu le fie de deochi! Dacă și cei de la televiziunile private, care mă înjură tot pe motiv de ”bolșevism”, și-ar plăti datoriile către stat, din care s-ar putea finanța programele sociale, m-aș fi împăcat cu soarta: o fac pentru o cauză nobilă, servesc interesul public. Dar cum n-o fac, pot să mă gândesc că altele sunt motivele ”radicalismului” lor. Și sunt oricum, numai nobile, nu.
        Un discurs aproape fascist ocupă spațiul dezbaterii publice. Discurs care este produsul unei ignoranțe de nimic scuzabilă. Nu ne place felul în care arată societatea noastră astăzi? Atunci s-o schimbăm! Dar nu lipind etichete unora sau altora o vom face. Etichetele nu explică nimic, nu rezolvă nimic.
        Când am arătat pericolele lui ”restitutio in integrum”, un cor de proteste s-a auzit până la cer: ”Bolșevicul Iliescu nu vrea să dea înapoi casele furate de ai lui!” Culmea e că mă înjurau și aceia dați afară din casele revendicate de mafia imobiliară, pe umărul căreia plângeau! Acum vedem că totul a fost premeditat, că jurnaliști și formatori de opinie, intelectuali publici, oameni puși să apere legea, au fost plătiți de mafie, pentru a-și atinge obiectivele, și pentru a fura cu acte în regulă sume uriașe din bani publici. În schimb eu eram ”bolșevic”, pentru că mă opuneam jafului premeditat!
        Același cor de bocitoare plătite mă înjura și când atrăgeam atenția asupra pericolului reprezentat de destructurarea sistemului de administrare a fondului forestier. ”Bolșevicul de Iliescu nu vrea să ne dea pădurile înapoi!” Acum plângem după păduri, și admirăm munții cheliți de vegetație!
        Să amintesc și de pledoaria mea pentru păstrarea unui sector public semnificativ în economie, mai ales în sectorul bancar, în energie și în alte zone, monopol natural. ”Bolșevicul de Iliescu, nu vrea capitalism!” Acum avem capitalism. Și nu ne place? Parcă ieri a fost ieri momentul în care eram apostrofat chiar și de muncitori și de sindicate, care vroiau musai privatizarea fabricii lor, spre pildă. Fabrică luată de un capitalist de bine, rasă de pe fața pământului, și transformată, ca multe altele, în afacere imobiliară. Dar nimeni nu-i vinovat, în afară de ”bolșevicul” de Iliescu! Care nu vrea privatizare!
        Ca și democrația, și ceea ce este România azi e operă colectivă. Regret s-o spun: țapii ispășitori nu țin de foame! Deciziile nu le-am luat eu singur. Am avut și avem un Parlament, am avut și avem partide, avem societate civilă, suntem liberi să ne informăm. Deciziile au fost luate în comun. În democrație majoritatea decide. Și își asumă consecințele deciziilor. Democrația nu există fără responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Eu, ”bolșevicul”, așa văd lucrurile. Dar poate greșesc. Poate democrația este despre altceva. Poate este despre cei puțini care profită, și foarte mulți care plătesc pentru a le face profitul mare. Dar, cum spuneam, eu nu așa văd lucrurile. Și nici nu le pot accepta așa, oricum aș fi etichetat. 

20 MAI 1990 – 25 de ani de la primele alegeri libere 

20/05/2015

Stimaţi concetăţeni,

 Împlinirea celor 25 ani de la primele alegeri libere din perioada postbelică este un bun prilej pentru un bilanț, dar și pentru a medita la viitorul democrației în România. Am ieșit dintr-un șir de totalitarisme printr-o Revoluţie, cu un profund caracter popular, care a implicat dureroase pierderi de vieți omenești. Aduc şi cu acest prilej omagiul meu profund eroilor din decembrie 1989, care, prin jertfa lor, au făcut posibilă renaşterea naţiunii române.

 Printre obiectivele politice imediate ale programului Revoluţiei Române, cuprinse în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din noaptea de 22 decembrie 1989, se afla la loc de frunte organizarea de alegeri libere, în condiţii de pluralism politic. Principala misiune a Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, constituit la 9 februarie 1990, a fost organizarea acestor alegeri, prin crearea cadrului legislativ şi a condiţiilor necesare desfăşurării lor, în condiţii cât mai apropiate de standardele democratice.

 Este meritul tuturor forțelor politice apărute după 22 decembrie 1989, și reprezentate în CPUN – care a fost și o adevărată şcoală a democraţiei, un forum de dezbateri – că am reușit să ducem la bun sfârșit ceea ce ne-am propus. Din acele dezbateri s-a născut construcția instituțională a României democratice, s-au pus fundamentele noii Constituții.  

 În 20 mai 1990, prin prezenţa lor masivă la vot, cetățenii au spus un puternic şi definitiv DA democraţiei, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. A fost o ruptură radicală și definitivă de trecut, consfințită prin puterea votului popular. Privind retrospectiv, statutul actual al României, de ţară membră a NATO şi a Uniunii Europene, ne îndreptăţeşte să afirmăm că, în alegerile din 20 mai 1990, nu au fost învinşi şi învingători, că atunci a câştigat naţiunea română în ansamblul ei.

 Cu toate greutăţile inerente începutului, în ciuda erorilor, a lipsei de resurse şi a conflictelor din imediata noastră vecinătate, am mers ferm pe drumul pe care ni l-am ales, prin votul dat la 20 mai 1990. Resping cu fermitate orice încercare de denigrare a votului din 20 mai 1990, a alegerii făcute de cetățeni. Care au decis, în deplină cunoștință de cauză, viitorul României.

 În urma acelor alegeri a rezultat un Parlament bicameral, cu rol de Adunare Constituantă, revenind la structura tradițională a sistemului parlamentar românesc. Am pus temelii solide regimului politic românesc. Care, cu toate problemele și slăbiciunile lui, și-a făcut, și își face datoria față de națiune. Am învăţat împreună, în condiţii deloc uşoare, rigorile şi regulile unei competiţii politice deschise, transparente şi echitabile, am învăţat să ne respectăm adversarii, să ne prezentăm proiectele în faţa alegătorilor.

 Revoluţia Română din decembrie 1989, alegerile din 20 mai 1989, dezbaterile pentru elaborarea noii Constituţii şi adoptarea ei prin Referendum popular la 8 decembrie 1991 reprezintă trei momente fundamentale ale constituirii statului de drept şi a democraţiei pluraliste în România, care au deschis calea revenirii ţării noastre în marea familie europeană şi euroatlantică.

 Putem fi mândri de ceea ce am realizat în aceşti 25 ani. Schimbările sunt mai profunde şi mai fertile decât suntem dispuşi să acceptăm. Sigur că între aşteptări şi realităţi sunt încă prea mari discrepanţe. Polarizarea socială este o gravă problemă, corupţia, la fel. Să nu cădem însă în eroarea de a blama democraţia pentru problemele cu care se confruntă încă cei mai mulţi dintre români, în procesul lung şi plin de sacrificii al transformărilor structurale, necesare modernizării economiei şi societăţii. Democraţia reprezintă principala garanţie că aceste probleme îşi vor găsi rezolvări în acord cu practicile şi valorile lumii civilizate.

 Avem nevoie de solidaritate, de responsabilitate şi de o bună guvernare, care să promoveze interesele naţiunii române, puse în acord cu interesele partenerilor noştri europeni. Avem nevoie de stabilitate politică, economică şi socială, de politici sociale echitabile, de consolidarea democraţiei, a statului şi a instituţiilor sale, de creşterea capacităţii lor administrative.

Închei exprimându-mi speranţa că vom judeca şi vom aprecia la adevărata sa valoare semnificaţia votului dat de români la 20 mai 1990. 

Serviciul de Protectie si Paza -25 de ani 

07/05/2015

  

Doamnelor şi Domnilor generali, ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri şi salariaţi civili ai Serviciului De Protecție și Pază, 

        Îmi face o deosebită plăcere să vă adresez cele mai sincere felicitări cu ocazia împlinirii a 25 de ani de când există SPP, ca parte a sistemului de instituții militare ale României. Prin Decretul nr. 204 din 7 mai 1990, Consiliul Provizoriu de Unitate Națională a înființat Unitatea Specială de Pază și Protocol (USPP), în subordinea Ministerului Apărării Naționale (în componența Brigăzii de Gardă), cu misiunea de a asigura protecția și paza demnitarilor români, precum și a celor străini care vizitau România. Era un prim pas într-un amplu proces de restructurare și de modernizare a corpului militar, consecință a promisiunilor și angajamentelor asumate prin programul Revoluției Române din decembrie 1989.
Serviciul a evoluat remarcabil în acești ani, s-a impus prin calitatea oamenilor și prin rigoarea pregătirii lor. SPP este respectat pentru modul exemplar în care a acționat și acționează atât în misiunile interne, cât și în cele externe. Am colaborat foarte bine cu responsabilii Serviciului, cu oamenii din subordinea lor. Tuturor le păstrez o plăcută amintire. 
Trăim într-o lume marcată de instabilitate, de multe pericole și amenințări la adresa securității țărilor și cetățenilor. Răspunsul la aceste amenințări trebuie să fie unul ferm, profesionist, care să nu aducă atingere valorilor în care credem: democrație, libertate, respectul datorat cetățeanului. 
Vă urez noi succese în activitatea dumneavoastră și La Mulți Ani!
Ion Iliescu 


Precizari la interviul din Der Spiegel

27/04/2015

Sunt neplăcut surprins de modul în care se reflectă și mai ales se comentează afirmațiile pe care le-am făcut într-un interviu acordat publicației germane „Der Spiegel”.

Vreau să fiu cât se poate de clar: nu am confirmat în niciun fel existența unei închisori ilegale a CIA pe teritoriul României, închisoare în care s-ar fi aplicat tehnici ilegale de interogare, cum ar fi tortura. Am precizat la fel de clar că, dacă aș fi știut ce destinație are facilitatea solicitată de partea americană, aș fi luat, cu siguranță, o altă decizie.

Știind ceea ce aprobasem – acordarea unui sediu pentru reprezentanța CIA în România-justifică faptul că, în toți acești ani, am negat existența unei închisori CIA pe teritoriul Româniai. Resping cu toată hotărârea interpretarea acestui gest-firesc între parteneri și aliați-drept o formă de a ”mitui” partea americană, pentru ca România să fie primită în NATO. Aprobarea a fost dată, din câte știu, DUPĂ ce la Praga, la summitul NATO, în noiembrie 2002, s-a luat decizia admiterii țării noastre în Alianța Nord-Atlantică.

Admiterea în NATO este rezultatul firesc al reformelor politice și militare operate după 1989, și a avut un șir de costuri, pe care le-am acceptat, pentru că beneficiile apartenenței noastre la NATO întrec cu mult costurile. Iar acum vedem cu adevărat că atunci am făcut o alegere corectă, care ne asigură securitatea, într-un context internațional complicat și extrem de periculos.

Cooperarea pe multiple planuri între București și Washington s-a accentuat și consolidat în ultimii 15 ani, lucru recunoscut-și continuat-de președinții și guvernele care s-au succedat de atunci la conducerea României. Ne-am asumat niște angajamente, care nu sunt nici ale mele, nici ale lui Traian Băsescu sau ale noului președinte, Klaus Iohannis. Sunt ale României, sunt în logica servirii intereselor României. Revin și spun: pentru toate există un cost. SUA și-au asumat lupta împotriva terorismului. Această luptă a avut și are niște costuri, umane și materiale. Costuri pe care le-am cunoscut și noi, în angajamentul nostru în Irak și Afganistan. Nu trebuia să ni le asumăm? Nu trebuia să respectăm regulile stabilite prin tratatele la care suntem parte?

Este ridicolă și mai ales degradantă pentru România, periculoasă pentru interesele ei, afirmația că declarația mea face ”jocul rușilor”. După aceeași logică, raportul prezentat la începutul anului în Congresul SUA, raport extrem de critic față de CIA și de tehnicile sale de interogare, face, la rândul lui, jocul rușilor. Vi se pare că se poate spune așa ceva, fără a cădea în ridicol? Raportul Congresului este expresia cea mai concretă a tăriei unei democrații, care, atunci când este nevoie, își asumă erorile și face astfel încât ele să nu se mai repete, iar legea să fie respectată.

Dacă în facilitățile CIA din România, din acei ani, s-au petrecut încălcări ale regulilor, este datoria părții americane să spună acest lucru, și să procedeze în consecință. România nu poate să nu-și asume faptul că a acceptat o cerere a CIA. Dar de aici până a spune că știam ce se întâmplă acolo, că știam despre eventualele acte de tortură și de cruzime, este drum lung. Eu refuz să merg pe acest drum.

Oricât ar părea de ciudat celor care cred că au mai găsit un motiv de răfuială cu Ion Iliescu, afirmațiile mele sunt o dovadă că România are tăria de a-și asuma responsabilitățile care îi revin, și în bine, și în mai puțin bine. Am învățat, sper, cu toții, lecția acestei întâmplări, și de acum înainte vom acționa în consecință. Sper că vom învăța și să vorbim aceeași limbă, când este vorba despre România și despre interesele ei. Și dacă ceva face jocul adversarilor României, acel ceva este suma dezbinărilor noastre, abordărilor politicianiste, tratarea conflictuală a tuturor subiectelor.  

Ziarul ADEVARUL – drept la replica

26/04/2015

În ziarul “Adevărul”, apărut vineri 24 aprilie 2015, este publicat un articol al colaboratorului dumneavoastră, criticul literar Alex Ştefănescu, în care se afirmă un neadevăr.

Autorul menţionează o adunare a organizaţiei de tineret de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, din anul 1965, la care autorul pretinde că eu aş fi luat parte şi unde a fost pus în discuţie un student – Dan Munteanu. Din relatările autorului, studentul Munteanu a avut o soartă tragică, fiind arestat de Securitate şi apoi, asasinat în închisoare.

În primul rând, informaţia domnului Ştefănescu este inexactă, în ceea ce mă priveşte.

Eu nu am participat la şedinţa menţionata de domnia sa, de la Facultatea de Drept. Nici nu aveam cum; în ce calitate ?

Eu am lucrat în conducerea UASR (organizaţia studenţilor, creată în 1957), fiind preşedinte fondator, până în 1960. Am revenit în organizaţia de tineret, în 1967(când am fost numit ministru pentru problemele tineretului – funcţie atunci creată), până în 1971.

În 1971, Nicolae Ceauşescu m-a promovat, în februarie, ca secretar CC al PCR, iar în iulie, m-a înlăturat, învinuindu-mă de “intelectualism” .

Deci, revenind la afirmaţiile domnului Ştefănescu, nu aveam cum să particip, în 1965, la o reuniune a studenţilor de la Facultatea de Drept, neavând nici un fel de atribuţiuni, care să justifice prezenţa mea.

Răspunzând la întrebarea domniei sale, nu numai că nu am putut lua parte la reuniunea menţionată, dar nu am dispus şi nu dispun de nicio informaţie privind soarta studentului Dan Munteanu (despre care am aflat, cu acest prilej, din articolul domnului Ştefănescu).

Deplâng, ca şi domnia sa, soarta tragică a lui Dan Munteanu, ca şi a altor victime ale regimului represiv, dinainte de 1989, dar dezaprob, totodată, informaţiile inexacte şi insinuările impardonabile proferate de domnul Ştefănescu, la adresa mea.

 

Cu stimă,

Ion Iliescu

JELIO JELEV

30/01/2015
zhelyu_mediumAm aflat cu adâncă tristețe vestea încetării subite din viață a celui care a fost Jelio Jelev, primul președinte post-comunist al Republicii Bulgaria, și un prieten constant al României. A fost unul dintre oamenii care s-au aplecat cu atenție asupra naturii regimurilor totalitare, și a contribuit esențial la reinstaurarea democrației în Bulgaria.
Împreună cu alți lideri din Balcani și din zona Mării Negre a lucrat pentru găsirea unor soluții pașnice conflictului din fosta Iugoslavie, pentru stabilizarea zonei balcanice și pentru integrarea ei în structurile europene.
A fondat Clubul Politic Balcanic, o structură de reflecție, dedicată găsirii de idei și de soluții pentru problemele zonei. Am participat la multe dintre reuniunile Clubului, și cred că el și-a atins scopul pentru care a fost înființat.
Transmit sincerele mele condoleanțe familiei lui Jelio Jelev și celor apropiați lui.  
Ion Iliescu

 

VALENTIN NICOLAU

15/01/2015

nicolau_80222100A încetat din viaţă Valentin Nicolau, la numai 54 de ani, în urma unui infarct – maladie care produce, se pare, cele mai frecvente decese. A fost un intelectual de mare valoare, cu o opera remarcabilă – în special în domeniul dramaturgiei , dar nu numai.

A înfiinţat şi condus Editura Nemira – cu rezultate apreciate în promovarea autorilor români , ca şi în traducerea unor autori străini, în realizarea unor lucrări de sinteză, de larg interes.

La ultimul târg de carte  “Gaudeamus” , editura s-a prezentat cu un stand bogat şi variat, de mare succes. Sunt de remarcat câteva titluri prezentate cu acest prilej Michel Kaplan – “Bizanţ” – traducere din limba franceză ; “Căderea Constantinopolului” de Steven Runciman, traducere din limba engleză; doua titluri atrăgătoare ale lui Alberto Manguel – “Istoria lecturii” şi “Biblioteca nopţii” – traduceri din limba engleză – şi multe altele.

Valentin Nicolau a fost apreciat ca cel mai bun şi eficient Preşedinte – Director General al Televiziunii Române. In timpul conducerii sale, televiziunea naţională a reuşit un bilanţ economic remarcabil, eliminând toate datoriile şi realizând chiar profit. Inlăturarea sa din conducerea acestei instituţii s-a dovedit păguboasă pentru funcţionarea şi eficienţa activităţii sale. Din câte ştiu, stabilise raporturi de lucru cu personalul televiziunii, foarte eficiente, apreciate de toţi. A fost regretat atât de personalul redacţional, cât şi de cel tehnic şi administrativ.

Toţi cei care l-au cunoscut au apreciat calităţile sale de intelectual cu solide cunoştinţe bazate pe o viaţă de studiu continuu şi de lărgire a orizontului de cultură.

Om deschis, receptiv, decent, bun coleg şi prieten, se bucura de stima şi consideraţia tuturor celor ce l-au cunoscut.

Dispariţia prematură dintre noi a lui Valentin Nicolau este o reală pierdere pentru viaţa intelectuală românească , pentru toţi cei care trudesc pe tărâmul culturii şi al creaţiei.

 

ION ILIESCU


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 246 other followers