Dragi prieteni, membri ai Comitetului Executiv National

27/04/2016

Mă adresez dumneavoastră într-un moment pe care îl consider delicat pentru partid. Considerați acest mesaj drept expresia îngrijorării mele, îngrijorare determinată de evoluțiile la vârful partidului. Esența acestui mesaj este un apel la unitate și continuitate în PSD. Să nu repetăm greșeli ale trecutului, care ne-au costat.

Înainte de orice, partidul are responsabilități atât față de membrii și simpatizanții săi, de oamenii de stânga din România, cât și față de toți cetățenii.

Trebuie să-și facă datoria, nu să se piardă în lupte pentru putere, care nu au nicio miză pentru români.

Știți foarte bine că nu sunt adeptul excluderilor și al altor măsuri de forță. Ele ne-au făcut mult rău. Dacă apelăm și acum la așa ceva, nu vom rezolva nimic.

Reamintesc faptul că și președintele partidului, și președintele său executiv au fost aleși de membrii de partid, respectiv de delegații la Congres, pentru ceea ce au făcut pentru partid. Domnul Liviu Dragnea a dat măsura capacităților sale de organizator în anii care s-au scurs de la venirea sa în partid. I-am transmis, vineri, după anunțarea sentinței, faptul că am considerat și consider lipsită de sens condamnarea sa. Domnul Valeriu Zgonea a venit în PSD în anii în care eram în opoziție, în urmă cu două decenii, și îmi amintesc de entuziasmul cu care își asuma răspunderi și lucra în folosul partidului.

Nu este de folos nimănui conflictul acesta. PSD trebuie să se concentreze pe campania pentru alegerile locale, unde avem ceva de demonstrat: că suntem partidul cu un program coerent de guvernare locală, pentru prosperitatea comunităților locale. Este timp, după alegeri, pentru o analiză aprofundată a situației din partid.

Închei reiterând apelul meu la calm și la responsabilitate.

 

Ion Iliescu

Regele Mihai

02/03/2016

 imageAm aflat cu profundă îngrijorare despre problemele de sănătate ale Maiestății Sale, Regele Mihai, care trece prin momente dificile. Îi urez multă sănătate și puterea de a trece de această cumpănă a vieții. Prezența sa în spațiul public românesc a fost un exemplu de echilibru, și a contribuit la crearea unui climat de normalitate. Sper să revină cât mai repede cu putință la proiectele sale.

 

Ion Iliescu

Despre eroi și monumente

28/02/2016

Am primit, azi dimineață, acest text, însoțit de câteva fotografii. Mi s-a părut un punct de vedere corect, dincolo de radicalitatea tonului celui care a scris rândurile de mai jos. Cel care le-a scris nu este o persoană publică, și ține să rămână așa.

”Domnule Președinte,

Sunt surprins de virulența reacției unor ”jurnaliști” și ”reprezentanți ai societății civile” față de afirmația dumneavoastră de joi, când spuneați, citez: ”Acum să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti…”.

Este o realitate dureroasă a României, și nu de ieri, de azi. În afară de a ne plânge morții, nu vrem să facem nimic pentru ca jertfa lor să însemne ceva. Am plâns morții și în 1907. Ce concluzii politice s-au tras, pentru ca situația mizerabilă a țărănimii românești să nu mai genereze o tragedie ca aceea din primăvara lui 1907? Niciuna! S-a schimbat în bine situația țăranilor, după ce s-a terminat numărătoarea morților? Nu!

Am plâns morți și în decembrie 1918. Și ce concluzii politice s-au tras, după revolta muncitorilor tipografi? Înăsprirea represiunii? Am plâns morți și în 1929, la Lupeni, și în 1933, la Grivița, am plâns morți și în timpul rebeliunii legionare, și în anii stalinismului românesc, și i-am plâns și pe cei din decembrie 1989.

Am crezut, și nu sunt singur în credința mea, că decembrie 1989 va fi un moment fondator al unei Românii democrate, tolerante, în care libertatea de exprimare să fie o valoare fundamentală. Și, până la un punct, așa a fost. Cu toate conflictele de la începutul anilor 90, România a ținut să demonstreze că a înțeles erorile trecutului, că se schimbă, că internalizează valorile europene. Asta ne-a permis aderarea la Uniunea Europeană și la NATO.

Am fost, și sunt, un susținător al drumului european al României. Știu, poate mai bine ca mulți alții, costurile economice și sociale ale schimbării României. Mi-am pierdut locul de muncă, am trăit doi ani din te miri ce. Mi-am schimbat ”meseria”. Am luat-o de la început. A meritat? Da, deși nu cred că aș mai putea să fac ce am făcut atunci. Sunt mai bogat? Nu. Dar succesul în viață nu se judecă doar după mărimea contului în bancă.

Ca mine sunt mulți în România. Ni se mai spune și ”România profundă, care, din păcate, este și o Românie mută. Ce nu își face auzit glasul. Poate pentru că am crezut, și credem, că în democrație așa se petrec lucrurile: pentru noi trebuie să vorbească aleșii noștri. Iar o vreme așa a fost. Aleșii noștri au vorbit pentru noi. Unii mai bine, alții mai rău. Doar că, ușor, ușor, de vreo zece ani încoace, nimeni nu mai vorbește pentru noi. Nici la stânga, nici la dreapta. Locul aleșilor a fost luat de tot felul de trompete ale diferitelor grupuri de interese. Care nu doar că nu mai vorbesc pentru noi, cetățenii, presupuși a avea drepturi, ci împotriva noastră. Cum spuneați, democrația fără cetățeni nu este democrație. Și cu toate astea aici ne aflăm: cetățenii au dispărut din spațiul public. Ce vedem este orice, numai democrație, nu.

Discursul public al trompetelor oscilează între talibanism și ipocrizie. Iar grija unor trompete pentru ”morții din decembrie 1989”, a căror memorie ar fi fost tulburată de spusele dumneavoastră, este de un cinism imaginabil. Pentru că aceleași trompete au demonizat, și denigrat permanent, monumentul închinat memoriei lor, monument ridicat în Piața Revoluției. Monumentul poate să-ți placă, sau nu. Mie nu-mi place. Dar este o poziție subiectivă. Îmi place însă gestul de cinstire a jertfei unor oameni, jertfă care le dă trompetelor libertatea de a macula pe oricine și orice.

Ca unul care cunoaște dezbaterea de idei din diverse țări, un astfel de monument n-a întrunit NICIODATĂ unanimitatea. Așa s-a întâmplat în cazul Memorialului de la New York, dedicat celor dispăruți în atentatele din 11 septembrie 2001. Au protestat rude ale celor dispăruți, arhitecți, urbaniști, societate civilă. Dar odată terminat, nimănui nu i-a trecut prin minte să-l profaneze. Ei bine, din ”respect” pentru morții Revoluției, s-au găsit bucureșteni care au profanat monumentul din Piața Revoluției. Iar trompetele au fost fericite, au aplaudat libertatea de a macula. Nu am văzut niciun gest de condamnare. Nu a cerut nimeni respectarea memoriei celor dispăruți.

Nici autorităților nu le pasă. De ce le-ar păsa? Ele nu se simt responsabile de nimic. Monumentul se află la 50 de metri de Ministerul de Interne. Clădire păzită de jandarmi. Jandarmi care păzeau cu zel și simulacrul de artă de for public, care a înconjurat, în derâdere, monumentul, circa nouă luni, anul trecut. Sub ochii lor blajini s-a produs vandalizarea monumentului. Presupun că ”autoritățile” se vor deranja abia atunci când niște ”artiști” vor acoperi cu grafitti pereții biroului ministrului de Interne. Moment ce nu pare prea departe.

Am făcut câteva fotografii ale monumentului. Ele sunt ilustrarea pomenitei ipocrizii, care se întinde în spațiul public, ipocrizie care a generat și atacurile la adresa spuselor dumneavoastră. Ca să se schimbe ceva, este nevoie de a transpune în politici publice ”concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti…” Da, oricât le-ar părea unora de ciudat, așa funcționează lucrurile în societățile normale, în democrații. Mai este însă România anului 2016 o democrație? Mă tem că nu. Dar, iarăși spun, poate este doar o apreciere subiectivă. M-aș bucura să greșesc.”

008_1 013 012_1 010 007 002_1 003 004_1 006_1

 

 

 

Câteva precizări

25/02/2016

La sfârșitul întâlnirii de la Palatul Parlamentului, dedicată formării CPUN, prima instituție a noii democrații românești, am răspuns unor întrebări ale presei, legate de intenția redeschiderii dosarului ”Revoluția din decembrie”, și unor decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, privitoare la plângerile unor rude ale victimelor din decembrie 1989.

Revoluția Română a fost un eveniment extrem de complex, și a spune că poți să-l cuprinzi într-un dosar înseamnă a ignora o întreagă realitate. Orice sentințe ar da un tribunal sau altul, ele nu înseamnă că reprezintă adevărul despre Revoluție. Sunt doar soluții particulare, date unor cazuri particulare. Iar acolo unde au fost identificați vinovați de represiune, aceștia au fost judecați și condamnați. Nu pentru o vină în general, ci pentru fapte concrete.

Regret faptul că o exprimare eliptică, în contextul acestei discuții, poate suna drept indiferență față suferința rudelor celor morți în acele zile. Nu este, iar tot ceea ce am făcut pentru cinstirea memoriei lor stă dovadă că nu este vorba de indiferență sau de lipsa empatiei.

Cinstirea memoriei celor morți în timpul Revoluției înseamnă în primul rând să acționăm pentru ca România să nu mai cunoască totalitarismul. Iar pentru asta acțiunea politică este primordială.  Democrația înseamnă politică. Trebuie să tragem concluziile politice care se impun din tot ceea ce am făcut greșit în acești 26 de ani, înseamnă să întărim instituțiile politice: parlament, partide, organe alese la nivel local; să ne facem datoria de a veghea ca țara asta să rămână o democrație, drepturile și libertățile cetățenești să fie respectate.

 

Replică

19/02/2016

Mă surprinde ştirea vehiculată în unele ziare şi la unele posturi de televiziune, că eu – Ion Iliescu – aş fi influenţat cu ceva chemarea în faţa Senatului a premierului Cioloş !

În ce fel şi în ce calitate aş fi putut face eu acest lucru ?

Este o speculaţie fără temei !

Ion Iliescu

Libertatea presei, valoare fundamentală a unei democrații

16/02/2016

Observ cu surprindere, alături de mulți dintre cetățenii României, un proces de limitare a unor drepturi și libertăți fundamentale, firești și normale într-o democrație. Acest proces este, indiferent de justificări, în totală contradicție cu prevederile Constituției României, ale Tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene și ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

În anii care au trecut de la Revoluția din decembrie 1989, cu toate greutățile pe care le-am avut de trecut, libertatea de exprimare nu a fost pusă niciodată în pericol, pentru că a existat, la nivel național, un consens al tuturor forțelor politice, al societății civile, privitor la protecția acestui drept. Din păcate acest consens a fost erodat continuu după 2004, iar conflictele din politică și din societate s-au extins asupra presei.

Statul este garantul drepturilor și libertăților civile. Într-un mod inexplicabil, statul, prin instituțiile sale, decide să limiteze dreptul la liberă exprimare unui trust de presă, Intact, și televiziunilor sale. Este dreptul ANAF să-și exercite prerogativele. Dar în același timp este obligația sa să se comporte rațional, nu discreționar. Intervenția de ieri, din sediul televiziunii A3, a fost o demonstrație de forță, cu nimic justificată.

Asta se petrece într-o țară al cărui guvern se revendică-și se legitimează-de la societatea civilă, ceea ce nu este doar un soi de ironie, ci și un non-sens. Nu cred că limitarea libertăților fundamentale este scopul guvernului și al instituțiilor sale. Ne aflăm într-un moment extrem de periculos pentru viitorul democrației românești.

Reacția clasei politice și a organizațiilor societății civile trebuie să fie fermă și fără echivoc. Se pot găsi găsi soluții în relația trustului de presă cu o instituție a statului, fără folosirea abuzivă a prerogativelor respectivei instituții de stat. Cei care cred că teama este instrument de guvernare într-o democrație nu dovedesc decât faptul că gândirea, și practicile totalitare, sunt încă prezente în societatea românească.

Avem de ales: lăsăm lucrurile să degenereze, și ne întoarcem de unde am plecat, la totalitarism, sau ne apărăm drepturile și libertățile recâștigate cu sacrificii în decembrie 1989. Putem să lăsăm la o parte resentimentele și să fim solidari în apărarea democrației.

 

 

Ion Iliescu

 

După 26 ani. Despre Revoluție și despre România de azi

20/12/2015

       Se împlinesc 26 de ani de victoria Revoluției Române din decembrie 1989, care a determinat o schimbare radicală de sistem. În aceste zile gândurile noastre se îndreaptă cu recunoștință și ca un pios omagiu către toți aceea care, prin jertfa lor, au făcut posibilă revenirea la democrație și la libertate. Putem avea poziții diferite despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Memoria păstrează lucrurile în felul ei. Putem interpreta evenimentele în fel și chip, în numele libertății renăscute atunci. De un lucru nu ne putem îndoi: anume că, prin programul ei, definit în comunicatul CFSN din seara zilei de 22 decembrie 1989, și mai ales prin consecințele ei, schimbarea a fost o veritabilă revoluție. O Revoluție a demnității regăsite, a speranței, a regăsirii valorilor comunității din care facem parte, cea a națiunilor europene.

        Istoria nu a fost clementă cu România, și trebuie să spunem lucrurile acestea, dacă vrem să înțelegem de ce a trebuit să încheiem violent un capitol de istorie, cel al totalitarismelor românești, început, din păcate, tot violent, odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938. Dictatură pregătită de multe și variate încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești, care au avut ecouri puternice în epocă. De fapt, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de violență socială, dominată de sărăcie și de consecințele Marii Crize economice din perioada 1929-1933.
 
        Am experimentat, în materie de guvernare, până în 1989, atât democrația(una extrem de limitată, de imperfectă și de disfuncțională), cât și regimul partidului unic, la fel de disfuncțional, de limitat și de imperfect. E drept, ne-am dezvoltat, cu eforturi disproporționat de mari față de rezultate, s-au schimbat în bine niște lucruri. Doar că s-a dovedit că schimbarea a fost fragilă, că structurile de subdezvoltare din perioada interbelică reapar în tranziție, că avem încă multe de făcut pentru a reduce decalajele de dezvoltare, chiar dacă suntem membru al UE.  
 
 Revine permanent în discuție faptul că noi am ieșit violent din comunism, că pentru a ne recâștiga libertatea a fost nevoie de jertfa unor oameni. Da, ceea ce s-a întâmplat în jurul nostru, în anul 1989, a contrastat cu situația din țara noastră: toate țările foste comuniste au avut parte de o schimbare pașnică de sistem. De ce noi am fost excepția? Motivul este simplu, dar în același timp extrem de complicat, și el explică multe dintre evenimentele care au urmat prăbușirii ceaușismului. Este vorba despre lipsa unei alternative politice la regimul existent. Nu pentru că n-ar fi avut cine s-o construiască, încercări au fost, și de natură politică, și de natură civică, și de natură sindicală.
 
Regimul ceaușist a avut o caracteristică: intoleranța extremă la diversitate, la orice însemna abatere de la dogmă, de la linia oficială. Intoleranță care a fost abil justificată, atât prin prezentarea celor care se îndoiau de dogmă, care încercau și altceva-atât dinspre dreapta ideologică, dar și dinspre stânga ideologică-drept dușmani ai ,,mărețelor realizări ale poporului român”, cât și ca un fel de coloană a cincea, la                                                                                   
început a imperialismului american, apoi a Moscovei, spre sfârșitul epocii ceaușiste.
 
Până spre începutul anilor 80 a existat un fel de consens intern, legat de dezvoltare. Oamenii au susținut regimul, câtă vreme a fost relativ performant economic, iar efectele sociale au fost importante.De asta nu era nevoie de o alternativă, de asta a fost respinsă crearea ei de către cetățeni. Când eșecul economic devenise evident, spre mijlocul anilor 80, nu a mai fost timp pentru crearea ei, iar furia și disperarea oamenilor au dus către o soluție violentă, nu către o schimbare negociată, ca în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Țări care au avut timp-și oarecare libertate-de a construi astfel de alternative, și conducători care au înțeles că lumea se schimbă, că vrea libertate, pluralism, democrație.
 
Faptele care au dus la căderea regimului ceaușist sunt cunoscute. Oricât ar căuta unii ”lovituri de stat”, ”conspirații” și ”intervenții străine”, adevărul este mult mai simplu, și îl știm toți: nu se mai putea, ne ajunsese tuturor cuțitul la os, după cea mai dură perioadă de austeritate din perioada postbelică, dintr-o țară europeană. Trebuie s-o spunem: decizia lui Ceaușescu, de a plăti datoriile externe într-un timp atât de scurt a dus la reducerea drastică a consumului intern, la raționalizarea alimentelor, energiei, combustibililor, la mizeria din școli și spitale, la forțarea exporturilor, la reducerea investițiilor în momentul în care aparatul productiv, construit în anii 60 și 70 avea nevoie de modernizare, când trebuia introdus progresul tehnologic în diverse domenii, precum informatica, microelectronica, spre exemplu.
 
Nu avea cum se termina bine o astfel de perioadă de lipsuri, care a dus la sărăcirea multor români, care abia gustaseră din fructele unei relative bunăstări. Într-un fel, România avusese ceea ce francezii au numit ”cei treizeci de ani glorioși”, perioada post-belică de dezvoltare economică, în care o largă masă de cetățeni a avut acces la consum, la educație și sănătate, la o locuire decentă. ,,Statul Bunăstării,, a existat, cu limitele de rigoare, și în România. Ultimii ani ai epocii ceaușiste au însemnat însă începutul dezmembrării lui, dezmembrare accentuată de tranziție, și apoi de dogma neo-liberală, îmbrățișată la început de dreapta, și mai nou, și de stânga.
 
Orice mișcare radicală de acest gen, orice revoluție, are niște forțe motrice. În 1989 ele au fost muncitorimea din marile orașe industrializate: București, Timișoara, Brașov, Iași, Cluj, Sibiu, și embrionul de clasă de mijloc, constituit din intelectualitatea tehnică, economică și umanistă, pe de altă parte.De menționat prezența masivă, în stradă, a tinerilor. Acest lucru era evident încă de la revolta socială de la Brașov, din 15 noiembrie 1987. Se năștea un soi de conștiință de civică, într-o țară cu o structură socială premodernă până după cel de-al Doilea Război Mondial, când la sat locuia circa 80% din populația țării. Iar intelectualitatea se extinsese ca număr, și ca importanță socială, abia după 1960, odată cu accelerarea urbanizării. Fiecare dintre cele două forțe avea propriile nevoi și propriile frustrări, dar și propriile viziuni despre viitor.
 
Faptul că Timișoara a fost punctul de pornire al evenimentelor care au dus la căderea ceaușismului are o explicație: diversitatea sa, nu doar etnică și religioasă, ci și industrială, intelectuală, culturală. Istoric vorbind, Timișoara a fost un spațiu al libertății și al toleranței, al ideilor și al solidarităților. Solidarizarea comunității cu pastorul Laszlo Tokes a fost firească, în spiritul Timișoarei. Cum la fel de firești au fost cerințele timișorenilor, în zilele ce au urmat zilei de 16 decembrie 1989. Printre care alegeri libere, chintesența democrației.
 
Prezența muncitorilor în stradă a fost momentul determinant, care a dus la căderea regimului ceaușist. Toate aceste proteste, și cele dinaintea lor: Brașov, Valea Jiului, au fost anti-totalitare. Etichetele au mai puțină importanță: esența contează. Cum am spus, din 1938 până în 1989 a existat o succesiune de regimuri totalitare. Despre unele s-a spus că au fost de dreapta, despre unul că a fost de stânga. Totalitarismul, în sine, este o ideologie aparte, și este dincolo de stânga sau de dreapta.
 
Revoluția Română a fost un mare moment de demnitate al poporului român. Și ne lasă o moștenire: democrația, care însă nu este un dat. Pentru ea trebuie luptat permanent. Pentru că știm ce înseamnă lipsa ei. Și nu putem accepta revenirea la totalitarism. La fel de periculos este procesul de golire de conținut a democrației, marginalizarea instituțiilor ei fundamentale, Parlamentul, în special, transformarea partidelor politice într-un soi de spectatori, menite doar să dea impresia de pluralism politic, și, ceea ce nu putem accepta, deposedarea poporului de suveranitatea sa, prin anularea, pe diverse căi, a votului său.
 
Ne aflăm într-un moment critic în dezvoltarea regimului politic românesc. Și el nu are cum să nu se reflecte în plan economic și social. Pe cine reprezintă un guvern de ”tehnocrați”, cine îl controlează, democratic, așa cum scrie în Constituție, când nu mai știm cine și-l asumă politic, cine este puterea, cine opoziția, care îi este programul? În Parlament se votează fără o minimă dezbatere legi cu impact determinant asupra vieții oamenilor.”Societatea civilă” a luat locul cetățenilor, și schimbă guverne, impune programe, numește miniștri, creează instituții. Minorități agresive promovează interese private, în dauna interesului public. Nu așa ceva am vrut în decembrie 1989.
Nu voi obosi să vorbesc despre Comunicatul către țară al CFSN, din seara zilei de 22 decembrie 1989. Evoluția României în următori 26 de ani care au urmat prăbușirii ceaușismului este raportată la acel proiect politic, programul Revoluției Române:
”Scopul Frontului Salvării Naționale este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român.Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale.
 
Ca program, Frontul propune următoarele:
1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
2. Organizarea de alegeri libere…
3. Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață.
Consiliul Frontului Salvării Naționale propune ca țara să se numească pe viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituții va începe să funcționeze imediat.
4. Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor economice.
5. Restructurarea agriculturii și sprijinirea micii proprietăți țărănești. Oprirea distrugerii satelor.
6. Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane. Reașezarea structurilor învățământului pe baze democratice și umaniste.
Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității. Eliminarea minciuni și a imposturii și statuarea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate.
Așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naționale.
Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.
7. Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii.
8. Organizarea întregului comerț al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldura și lumină ale oamenilor.
9. Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaționale ale României și, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.
10. Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectul deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.
Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâți să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democrației, libertății și demnității tuturor locuitorilor țării.”
         Este un program eminamente democratic. Și, în tot ceea ce am făcut, în acești ani, în demnitățile pe care le-am ocupat în acest timp, m-am raportat la acest program. Cu toate greutățile-imense!-pe care a trebuit să le înfruntăm, în tranziție, în reconstrucția democratică a României, ne-am atins obiectivele strategice: integrarea europeană, asigurarea securității externe, prin aderarea la NATO, crearea unei economii de piață, libera circulație a cetățenilor români. Nu idealizez: am avut și vom avea în continuare mari probleme de natură socială.Sărăcia este principala amenințare internă, de natură economică și socială. Suntem dezbinați, uitând că solidaritatea a fost arma în lupta cu totalitarismul. Avem nevoie mai mult ca oricând de solidaritate socială și națională.
        Toate aceste probleme se pot rezolva doar dacă rămânem o democrație funcțională, și fiecare își face datoria de cetățean. Refuzul politicii este o falsă soluție. El nu va face decât să accentueze criza democrației.
        Am încredere în judecata sănătoasă a românilor, în capacitatea lor de a se mobiliza, atunci când este pus în discuție interesul național. Am încredere în instituțiile democratice pe care le-am construit. Ele vor rezista tuturor celor care cred că întoarcerea la totalitarism este soluția problemelor societății românești. Dacă ar fi așa, ne-am pune iarăși în afara lumii democrate.
        Cert este că avem nevoie de un nou proiect de țară, care să reflecte schimbările din ultimii 26 de ani, noul statut al României. Este necesar un consens asupra proiectului de viitor al României. Consens pe care numai politicul îl poate construi. Pentru asta partidele ar trebui Să se democratizeze, să fie deschise către societate, să reprezinte cu adevărat interesele cetățenilor.
        România este și va fi operă colectivă. Toți suntem responsabili față de prezentul și viitorul ei. Cei care au făcut posibilă prăbușirea ceaușismului și-au asumat responsabilitățile lor. Cei care au lucrat pentru reușita tranziției democratice și-au asumat, la rândul lor, responsabilitățile care le reveneau. Este momentul unei alte asumări de responsabilitate, pentru dezvoltarea României și pentru un viitor mai bun. 
 

Gândirea în clișee, o meserie de ”stăpâni”

04/12/2015

Cineva mi-a semnalat zilele trecute un articol din ”Cotidianul”, preluat de pe blogul celui care semnează ”Contele de Saint Germain”. Ce pune, printre altele, chiar dacă nu explicit, problema gândirii în clișee, care, paradoxal, a devenit o meserie de stăpân, cea a unor elite aflate în profundă confuzie, care caută soluții problemelor prezente, în trecutul deloc strălucit al României.

Încep prin a cita din articolul Contelui de Saint Germain, ”Un nou concept al inteligenților șmecheri: democrația prin minorități”: ”Căci românul statistic, cel răspunzător de majorităţile electorale, este, obiectiv şi nepeiorativ vorbind, mai puţin instruit decât noi, mai puţin informat şi mai puţin perspicace în a descifra încrengături alambicate, scenarii complexe, subtexte meschine şi pericole ascunse ale unor gesturi politice aparent generoase. “De ce să mă conducă pe mine prostimea? Pentru că e mai numeroasă? Ştie ea mai bine decât mine ce virtuţi şi cât pericol înglobează un om ca Ion Iliescu? E capabilă ea să cântărească mai bine decât mine între regalism şi republică? Între dreapta şi stânga? Între justiţia adevărată şi poliţia politică?”

Da, acest clișeu, al ”proștilor care l-au votat pe Ion Iliescu”, are viață lungă, și ține loc de explicație pentru eșecurile elitelor neapărat ”de dreapta”, și neapărat cu sinecuri bine plătite de stat. Reamintesc un lucru, care scapă multora dintre acești ”analiști”: la prăbușirea ceaușismului România avea, în ciuda tuturor greutăților, un număr important de oameni bine școliți, cu studii superioare și medii de bună calitate, elite profesionale într-o țară cu o economie diversă, care investea destul în cercetare-dezvoltare.  Poate n-aveam mulți filosofi, dar nici acum nu ne prisosesc. În schimb aveam elite culturale demne de acest nume, care au avut demnitatea ”rezistenței prin cultură”.

Statistic vorbind, acești oameni nu aveau cum trece peste noapte în opoziție față de un regim care și-a ținut principala sa promisiune: revenirea la democrație, respectul drepturilor și libertăților cetățenești, puse între paranteze de prea lungul șir de regimuri totalitare, începând din 1938. Și am învățat de mic, pe ”pielea” mea, ce au însemnat gândirea și guvernarea totalitare.

De ce m-au votat oamenii? Explicația este mult mai simplă decât cred cei care despică în patru un fir de păr ce nu există: le-am oferit o miză, un proiect de țară, o perspectivă. Cu acest proiect s-au identificat și oameni cu studii mai puține-dar care au gândit și gândesc cu capul lor-dar și oameni de cultură, elite profesionale în diferite domenii, și, oroare pentru unii, chiar și filosofi!

Nu voi condamna pe nimeni, niciodată, pentru felul în care votează. Nu am îndreptățirea s-o fac. Trăim într-o țară încă liberă, în care mai putem face alegerile pe care le dorim. Politicul nu are probleme cu ”cei mulți și proști”, care nu votează pe placul ”elitelor”. Politicul are o problemă cu incapacitatea sa de a oferi o miză românilor, un proiect de viitor. Politica a ajuns un lucru în sine, rupt de realitățile României. Consumă prea multă energie cu gestionarea unor jocuri de putere lipsite de sens, până la urmă, și mnult prea puțină pentru rezolvarea problemelor țării, satisfacerea nevoilor cetățenilor, mediului de afaceri, construirea unei societăți normale și funcționale.

Răspunsul cetățenilor la acest mod de a face politică, lipsit de responsabilitate, este retragerea lor din spațiul public, refuzul de a face ”politică”. Asta lasă loc unor minorități agresive, care-și impun, pe fondul slăbiciunii tot mai accentuate a politicului, a democrației, în general, propria agendă. O agendă care nu are nimic în comun cu agenda publică.

Democrația nu este, totuși, tirania majorității. Cum nu este nici tirania unor minorități extremiste. Dacă acceptăm asta, ne întoarcem, într-un fel, la ideea dictaturii proletariatului, care a produs un monstru, deși s-a renunțat la ea, din păcate nu suficient de repede, pentru a nu produce drame. Democrația este locul unui dialog permanent între majorități și minorități, pentru a construi acel consens care poate duce lucrurile înainte, fără prea multe confruntări și crize.

Din păcate, politica românească a dezvoltat mai degrabă o cultură a confruntării, și nu una a consensului. O politică alimentată permanent de această gândire în clișee, atât de dragă unor elite politice și intelectuale. Așa nu ajungem prea departe. A-i acuza pe cetățeni că nu știu să voteze este o dovadă de dispreț. Pentru că ei votează așa cum cred, și cum le cer interesele lor. Iar politicul exprimă aceste interese în Parlament și în toate organismele alese ale democrației. Lumea nu se învârte în jurul unor elite rupte de realitate, oricât s-ar crede ele un buric al acestei lumi.

Într-o democrație fiecare își are rolul și responsabilitățile lui. Ca să dai lecții trebuie să poți s-o faci. Adică să fi dovedit că știi să faci ceva pentru oameni. Politicienii nu trebuie să uite acest lucru. Așa cum nu trebuie să-l uite nici elitele dătătoare de lecții. Vor fi crezând ei că gândirea în clișee este o meserie de stăpâni. Dar de stăpâni peste himere.

  Construcția democratică a României

03/12/2015

               Mulți ar fi tentați să creadă că 22 decembrie 1989 a însemnat momentul reconstrucției democrației românești. Ca să reconstruiești presupune să fi existat o construcție democratică reală în România interbelică. Cea existentă, extrem de șubredă, s-a prăbușit odată cu instaurarea dictaturii carliste. Nu aveam ce reconstrui, spre deosebire de cehoslovaci, spre pildă, care au o tradiție democratică solidă, lucru care le-a permis o tranziție liniștită, și o despărțire la fel de liniștită în două state, Cehia și Slovacia, după ieșirea din comunism. Ungaria și Polonia, țări nu foarte democratice în interbelic, au avut șansa unui lung, e drept, și deloc simplu, proces de construcție democratică, fie și numai la nivel mental, după revolta din 1956, din Ungaria, și după apariția Solidarității, în Polonia.

        CFSN, o construcție politică, apărută pe vidul de putere de după fuga cuplului Ceaușescu, era o soluție pe termen foarte scurt. Toți eram conștienți de asta. Era nevoie de o soluție politică stabilă, ce nu putea să rezulte decât în urma unor alegeri libere, în condiții de pluralism politic. Primele două puncte din Comunicat, care poate fi considerat certificatul de naștere al României democratice, stipulau:

  1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
  2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie.

La sfârșitul lunii decembrie 1989, mai precis pe 31 decembrie 1989, a fost publicat un Decret Lege al CFSN, prin care pluralismul politic căpăta consacrare legală. El prevedea libertatea de înfiinţare a partidelor politice, în condiții extrem de puțin constrângătoare. Era nevoie de existența a numai 251 de membri. Era un prim pas pentru structurarea vieţii politice româneşti post-decembristepe baze pluraliste.

În cursul lunii ianuarie 1990 și-au facut apariția 30 de partide , inclusiv cele trei partide istorice : PNȚ-cd, PNL și PSD, ca și FSN. La 1 februarie 1990, la o reuniune cu reprezentanții partidelor existente, s-a constituit CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională), care a funcționat ca un preparlament și care , împreună cu guvernul a asigurat organizarea primelor alegeri libere de la 20 mai 1990.

        Cineva mă acuza, acum câteva zile, în pofida acestor fapte, că ”resping ideea de pluralism politic”, că ”sunt inapt pentru democrație și dialog”. Acuzele sunt doar una dintre consecințele acestui proces parșiv de rescriere a istoriei, care manipulează conștiințe, mai ales în rândul celor care nu cunosc, și nu au trăit acele evenimente. Nu-mi face plăcere să reiau aceste lucruri, dar o spun extrem de deschis: din cauza acestor manipulări ordinare, și dintr-o lipsă de educație civică, riscăm să ne îndreptăm către un nou eșec democratic,cu efecte multiple asupra vieții publice și a climatului social.

În ce mă privește, rămân legat de PSD, și de istoria sa postrevoluționară – de la FSN, la FDSN, PDSR, PSD. Am chiar niște responsabilități față de toți aceia care au crezut și cred în PSD, un partid de stânga, social-democrat, apărător al intereselor celor mulți.

        Anul 1990 și următorii au fost ani extrem de tensionați, plini de confruntări și conflicte, politice, dar și sociale. Da, au fost lupte pentru putere. Normale, până la un punct. Nu era obligatoriu ca ele să conducă la violențe. Dar, au fost astfel de evenimente regretabile, și asta pentru că aceia care mă acuză acum că nu am apetență pentru ”dialog”, atunci l-au refuzat sistematic, preferând soluțiile de forță.

Evident, atitudinea lor de atunci, care se insinuează din nou în sistemul politic actual, contrastează radical cu ceea ce s-a întâmplat în dezbaterile din CPUN. El a fost, pe de o parte, o structură pre-parlamentară, care a putut funcționa tocmai pentru că acolo era privilegiat dialogul, și în același timp un loc unde s-a gândit viitorul României, ca democrație. Acolo s-au prefigurat instituții politice și s-au formulat principiile care au stat la baza noii Constituții.

        Nu am refuzat niciodată dialogul. Mai mult, l-am privilegiat. Știam și știu la ce duce lipsa lui. Dar dialogul nu presupune obligația vreuneia dintre părți de a accepta necondiționat opiniile și soluțiile celorlalți. Scopul dialogului este construirea de soluții comune, reciproc acceptabile. Prin dialog și consens și-a atins România obiectivele strategice după 1989, aderarea la UE și la NATO. Prin dialog și consens am construit o Constituție, considerată la momentul adoptării ei un exemplu nu doar pentru țările foste socialiste, care au preferat să folosească vechile Constituții, scoțând din ele principiul partidului unic, dar și pentru unele țări europene. Alegerile din 20 mai 1990 au generat și o Adunare Constituantă, nu doar un Parlament. Constituția din 1991 este, la rândul ei, un produs democratic, al dialogului și consensului.

        Nu pot să nu reamintesc dezbaterile din prima campanie electorală prezidențială cu domnii Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. Doi oameni pe care i-am respectat și cărora le port și astazi o caldă apreciere pentru convingerile lor ferme, cât și pentru deschiderea la dialog, pentru respectul arătat democrației. Au fost cu adevărat parteneri pentru democratizarea României.

        În toți acești ani-inclusiv în aceste zile- s-au înfruntat și se înfruntă două viziuni despre viitorul României. Unul, care făcea abstracție de trecut, mai îndepărtat sau mai apropiat și era destinat modernizării României, democratizării ei, deschiderii către Europa și spațiul euro-atlantic, reducerii  decalajelor de dezvoltare. Celălalt, un model restaurator, centrat în jurul a două elemente de bază: reîntoarcerea la Constituția din 1923, și refacerea ordinii politice, economice și sociale anterioare, prin intermediul celebrului principiu ”Restitutio in integrum”.

        Acel model, susținut până la un punct de cele trei partide ”istorice”, cărora li s-au adăugat câteva dintre formațiunile apărute după 31 decembrie 1989, a fost cel care a generat temerile despre care aminteam în deschiderea acestui text, temeri care au dus, până la urmă, și la o serie de violențe sociale. Așa cum unele măsuri de reformă, luate imediat după Revoluție, insuficient gândite și explicate, au generat, la rândul lor, temeri, care au dus la alte violențe sociale, atât conectate cu fenomenul Pieții Universității, cât și cu prezența minerilor în București.

        Tranziția a avut costuri sociale și economice imense. Am încercat să elaborăm un model de transformare economică, pentru a trece de la economia de comandă la economia de piață. Asta în condițiile României –  o țară traumatizată grav de anii de austeritate, care au generat explozia socială din decembrie 1989, și căreia i se oferea drept perspectivă un nou ciclu de lipsuri și de sacrificii.

 Nu cred că ne-au făcut bine atitudini radicale, de genul ”tăierii cozii câinelui dintr-o lovitură” în condițiile în care ”Câinele” nu era întrebat dacă vrea să renunțe la coadă. Asta a generat alte temeri.

        Da, perioada a fost dominată nu de optimismul pe care ar fi trebuit să-l genereze prăbușirea ceaușismului, ci de frica de un viitor care să se identifice cu trecutul interbelic. Trecut care nu a fost Raiul pe care se străduiesc să ni-l vândă și acum cei care rescriu cu sârg istoria. Acum, din păcate, persistă unele aspecte care amintesc de România interbelică, prin structurile de proprietate, prin sărăcie, polarizare, boli sociale, raport între urban și ruralși alte fenomene negative.

        Această teamă explică instabilitatea și violențele sociale din acei ani de început.

        S-a dezvoltat o cultură a confruntării, inclusiv în stradă. Pentru unii violența în stradă a compensat slăbiciunea în plan politic. Pentru alții violența a fost considerată un instrument legitim, folosit împotriva unei puteri ”ilegitime”, deși rezultatele alegerilor de la 20 mai 1990 erau clare și fără echivoc.

        Pentru alegerile din 20 mai au depus liste, dacă îmi aduc bine aminte, circa 70 de partide dintre cele înființate ca urmare a Decretului Lege din 31 decembrie 1989. E bine să reamintesc rezultatele:”Ion Iliescu câştigă, fără drept de replică, cursa prezidenţială cu peste 85% voturi în faţa lui Radu Câmpeanu, şeful PNL-ului (10,60%), şi Ion Raţiu, reprezentant al PNŢCD-ului (4,32%). FSN câştigă majoritatea absolută 66,31% voturi, urmând UDMR cu 7,23%, PNL cu 6,41%, Mişcarea Ecologistă din România (MER) cu 2,64%, PNŢCD cu 2,56%, Alianţa pentru Unitatea Românilor (AUR,viitorul PUNR) CU 2,12%, PDAR cu 1,83%.” Am citat din Iulia Crăciun, ”Pagini de istorie recentă: Evoluții politice în România anilor 1990-1992”, apărut în ”Revista Transilvania”, nr. 11-12, 2006.

        ”De ce aceste rezultate atât de nete în favoarea FSNului şi în defavoarea opoziţiei? se întreabă autoarea, care adaugă: ”În primul rând, în ceea ce priveşte comunicarea politică, opoziţia a mers pe o singură temă majoră şi anume că ea asigură democraţia reală, iar comuniştii, comunismul, mai general, trebuie îndepărtat. Cu alte cuvinte, FSN-ul, extrem de legat de Revoluţie, a cărui lider purta aura de salvator, era acuzat de către partidele istorice şi personalităţile aflate în fruntea lor că nu ar fi o formaţiune democrată, opoziţia încercând astfel să sperie cu comunismul o populaţie care, într-o proporţie de mai mult de jumătate, nu cunoscuse nici un alt sistem . Puterea prezenta persoane cu un capital de imagine extraordinar pentru moment, în schimb opoziţia, partidele istorice în primul rând, o generaţie octogenară, în multe cazuri cu puternice resentimente şi refulări, persoane depăşite în general de vremuri, nu rareori personalităţi reîntoarse din străinătate, de care nu prea avea poporul român de ce să fie legat, cei mai mulţi neauzind niciodată de ei. Mai mult, legislaţia extrem de permisivă privitoare la înfiinţarea partidelor politice a făcut să apară tot felul de partide hilare, uneori de familie, alteori conduse de persoane cu certificate medicale psihiatrice, care nu au făcut decât să minimalizeze şi mai mult imaginea partidelor, de opoziţie în general.”

Este un rezumat corect al unei situații care și acum continuă să fie subiectul unei mitologii, ce este folosită cu sârg de cei care rescriu istoria. La nevoie apelând la Justiție. O Justiție chemată să stabilească, prin sentințe definitive și irevocabile, istoria recentă a României. O mai mare pervertire a ideii de democrație și de libertate cu greu se poate imagina.

La începutul campaniei electoraledin primăvara anului 1990, a apărut Piața Universității, spațiu care a fost ocupat de participanții la primul miting electoral al PNȚ-cd, transformat într-un miting continuu.

 Cei mai mulți dintre participanți au fost onești în demersul lor.

 Din păcate pentru ei, și pentru ceea ce putea fi Piața Universității-  adică un spațiu de dezbatere publică a problemelor societății –  cei care au organizat-o au folosit-o drept un soi de mașină de spălat conștiințe și de generat lideri ”anti-comuniști” , chiar și din oameni care fie colaboraseră cu vechiul sistem, fie nu făcuseră nimic împotriva lui. Acești oameni au făcut imposibil dialogul cu puterea provizoriei.

Eu am fost deschis la dialog. Am deschis canale de comunicare cu Piața, pentru a asculta și punctul lor de vedere. Ele au fost închise rapid de refuzul celor care aveau, în piață, o altă agendă. Păcat, pentru că s-a ratat o oportunitate. Dacă acel dialog ar fi fost posibil, poate că evenimente ce au urmat stingerii mitingului din Piața Universității, după 20 mai 1990, nu s-au mai fi petrecut.

Frica de reîntoarcerea comunismului și frica de restaurație s-au întâlnit, violent, în evenimente pe care nimeni nu și le-a dorit. Oricum eu nu le-am dorit, și nu mi-au făcut, personal, niciun bine. Nici noua putere, aleasă la 20 mai 1990, nici opoziția de atunci, nici românii, nu au avut nimic de câștigat. Cei care credeau că prin violență în stradă schimbă rezultatele votului, democratic și liber exprimat, la 20 mai, sau măcar discreditează noua putere, și-au făcut socoteli greșite. Dar prețul greșelilor lor l-am plătit toți.

 

                                         xx

 

Cu toate greutățile, construcția României democratice a continuat. Printr-un dialog permanent între putere și opoziție, între mine, ca Președinte al României, cu liderii partidelor parlamentare, cu sindicatele și cu lideri ai societății civile emergente. Acolo unde nu am avut expertiză, am apelat la expertiza prietenilor noștri din Occident, și nu pot să nu amintesc sprijinul Franței în acele vremuri grele. Toate marile decizii au fost luate cu participarea opoziției, și oricum cu prealabila ei consultare.

Am adoptat o Constituție. Am înființat instituții politice democratice. Am început transformarea economiei. Și răspund celor care mă acuză că n-am vrut ”capitalism” și ”reforme”: dacă ar fi onești, și ar analiza cu bună-credință deciziile luate în acei ani, ar vedea că România a suportat cea mai dură, terapie de șoc, din fostele țări socialiste. Nu am fost întrutotul de acord cu unele măsuri, pentru că erau insuficient gândite, pregătite și greșit aplicate, ca secvențialitate. Dar am fost solidar cu partidul din care proveneam, FSN, și cu guvernul girat de el. Acele reforme au generat violențele sociale din 1991. De unde se vede că, întotdeauna, reformele aplicate fără să iei în calcul suportabilitatea socială și fără un dialog real cu partenerii sociali, generează neîncredere în democrație și guvernarea democratică.

Cei care rescriu acum cu sârg istoria, și încearcă să acrediteze ideea că adevărata democrație în România începe cu alternanța la guvernare din 1996, ignoră ceea ce s-a realizat în cei șase ani de la Revoluție: România a fost acceptată ca membru al Consiliului Europei, ca o recunoaștere a progreselor de natură democratică făcute, a fost prima țară semnatară a acordului „Parteneriatul Pentru Pace”, oferit de NATO și SUA țărilor candidate, inclusiv ca urmare a două decizii majore: reforma corpului militar, inclusiv numirea unui civil drept ministru al Apărării, și punerea serviciilor de informații sub controlul Parlamentului; semnarea Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană – al doilea mare obiectiv strategic, acela de integrare a României în structurile europene și euroatlantice, promovarea dialogului interetnic în plan naționalist, semnarea Tratatului de Bază cu Ungaria, după modelul reconcilierii franco-germane.

Este locul să evidențiez importanța dezbaterilorde la Snagov din martie 1995 cu participarea reprezentanților tuturor partidelor politice și ai lumii academice, sub coordonarea acad. Tudorel Postolache , unde s-au pus bazele unei strategii naționale de dezvoltare a țării, care au fundamentat demersurile noastre pentru integrarea în Uniunea Europeană, concretizate la summit-ul de la Essen, al UE.

Toate acestea au fost consecințele firești ale unui proces de construcție și dezvoltare democratică

 

Rescrierea istoriei pare să fie o afacere foarte rentabilă, de vreme ce atât de mulți se ocupă s-o facă. Numai că în epoca aceasta, a cunoașterii, a surselor alternative de informare, este o întreprindere inutilă. Mai devreme sau mai târziu lucrurile apar în adevărata lor dimensiune. Nu a fost altfel nici înainte, pentru că rescrierea istoriei e industrie veche. Doar că era mai dificilă informarea corectă. Energia cheltuită cu rescrierea istoriei poate fi folosită pentru lucruri cu adevărat importante.

 

Rescrierea istoriei recente și consecințele ei

30/10/2015

        Observ, nu fără îngrijorare, un extrem de periculos proces de rescriere, deformată și manipulatorie, a istoriei recente. Unii care nu au trăit și nu au cunoscut direct evenimentele, scriu, cu o lejeritate uimitoare, despre ce am trăit noi, ceilalți, și în comunism, și după aceea. Mai mult , au pretenția că dețin tot adevărul, că lucrurile pe care le știu ei-mijlocit-reprezintă singura variantă valabilă. Trebuie să gândești ca ei, să accepți că ai trăit ce spun ei, nu ce ai trăit tu. Și totul afirmat, într-un spirit de intoleranță de care credeam că am scăpat, măcar parțial, după mai bine de un sfert de secol de democrație. Este motivul pentru care încerc să dau niște răspunsuri unor astfel de încercări. Nu am avut niciodată pretenția că dețin adevărul. Dar am dreptul, și obligația, să prezint partea mea de adevăr. Cu atât mai mult cu cât sunt, nu de puține ori, subiectul acestor încercări de rescriere a istoriei.  

       Viața a făcut să trăiesc cele mai importante evoluții ale societății românești din a doua jumătate a secolului trecut, ca și la începutul acestuia. Am fost, ca marea majoritate a românilor, trăitori în aceste vremuri, și victimă, și participant la aceste evoluții. Sigur, democrația, mai ales una mimată, de fațadă, golită de conținut, nu aduce nici bunăstare, nici libertate, nici speranța de mai bine. Dar lipsa ei este cu adevărat penalizantă. Nimeni nu mai amintește acum de faptul că România și-a dorit, în decembrie 1989, să se întoarcă la normalitatea democratică, la pluralism, de la idei și credințe, la partide și organizații civice. 

        Pentru a înțelege de ce lucrurile au evoluat cum au evoluat în România, după Revoluția din decembrie 1989, trebuie să înțelegem cum am ajuns acolo. Iar rescrierea istoriei, după criterii și interese subiective nu ne ajută în niciun fel. Pentru că este partizană, și vrea să impună o viziune despre evenimente care servește interese de grup, nu interesul de a avea un instrument cu care să înțelegem trecutul. 

Totalitarismul ”comunist” nu a fost, decât ultimul dintr-o serie, apărute în perioada interbelică. Perioadă în care își are rădăcinile și eșecul democratic, a cărui primă consecință a fost geneza unui sistem discriminatoriu, pe baze ideologice și etnice, care a dus la Holocaust în ceea ce-i privește pe mulți dintre concetățenii noștri evrei, la persecuția și deportarea țiganilor, la internarea în lagăre a oponenților politici.

        Am fi lipsiți de onestitate dacă nu am spune că și în comunism a existat, la nivel intelectual, dar nu numai, o atracție față de ideile și personalitățile extremei drepte interbelice. În mare parte ca reacție la situația societății românești din ultimii ai ai ceaușismului. De ce respingerea nu a născut și în România o alternativă democratică, de felul celor din Cehoslovacia și din Polonia? Poate pentru că ideile respective nu aveau nimic în comun cu democrația, că erau tot un soi de totalitarism? 

        Am fost dintre cei care, în anii ceaușismului, și-au pus problema ”Ce se va întâmpla după plecarea lui Ceaușescu?” Era evident că PCR nu mai putea oferi un răspuns problemelor societății românești. Motivul era simplu, și oarecum similar cu ceea ce se întâmplă azi în spațiul politic: nimeni nu mai gândea la viitor, și cu atât mai puțin nu mai gândea în termeni politici și ideologici. Tot ce conta era exercitarea puterii.       

La fel de evident era că programul de austeritate impus de Ceaușescu economiei și societății românești nu avea cum să nu ducă la radicalizarea ei. O scurtă paranteză: păstrând rigorile necesare și judecând contextul istoric, programele de austeritate de azi , în mod fatal determină unele comparații cu cele din anii 80, din România. Ce au în plus, este polarizarea socială tot mai acută și, ceea ce este, totuși, o supapă de siguranță socială – posibilitatea oferită românilor de apartenența țării la UE, aceea de a emigra din motive economice. Efectele economice și sociale sunt însă la fel de negative, și duc la o nouă radicalizare a societății. Prima reacție firească este detașarea populației de tot ce înseamnă politică, inclusiv de democrație. Sunt însă unii, care  se simt ca peștele în apă în aceste vremuri tulburi.

        Pentru mine, și pentru cei care erau îngrijorați de starea României, modelul de transformare a țării, după plecarea lui Ceaușescu, și de deschiderea țării, care se impunea cu necesitate, nu era foarte clar conturat. Nu știam foarte bine cum vor putea evolua lucrurile. Perestroika din URSS amintea cumva de așa-zisa liberalizare din anii ’60, din România,  sau de  ”Primăvara de la Praga”. Ambele însă, eșuaseră, pentru că nu se făcuse și pasul următor, pluralismul politic. Asta a făcut ca unul dintre principalele puncte ale ”Comunicatului CFSN”, din noaptea de 22 decembrie 1989, să prevadă revenirea la pluralismul politic. Privit retrospectiv, el nu era doar programul Revoluției Române, ci și o foaie de parcurs, un model de transformare a României.

        Cei care au formație de ingineri, dar și matematicienii și fizicienii, știu că lucrul cel mai greu de descris, de cunoscut, este regimul tranzitoriu. Pentru că procesul are permanent ceva atât din starea inițială a sistemului, dar și din starea sa finală. Tranziția începută în 22 decembrie 1989 a fost extrem de complicată tocmai din cauza acestor caracteristici ale proceselor de transformări necesare. Iar greutăților inițiale li s-au adăugat altele, generate de transformările din spațiul european și internațional, care ne-au afectat direct. Nu mi-am închipuit nicio clipă că seara ne vom culca în totalitarism, iar dimineața următoare ne vom trezi într-o  societate normală, în democrație și capitalism. 

        Teama a fost o constantă a regimurilor totalitare, inclusiv a totalitarismelor românești. A făcut parte din viața românilor din anii 20 până în anii 90. Iar schimbarea de regim politic a născut, la rândul ei, un nou val de temeri. Tranziția, în prima ei fază, a fost dominată de aceste temeri. Sunt firești, sunt umane, eram cu toții în fața necunoscutului, a incertitudinilor. 

        La temerile legate de viitor au contribuit și pozițiile extreme, dacă nu chiar extremiste, exprimate de unele forțe politice formate, sau reînviate după 22 decembrie 1989. Strategia confruntării, a violenței în stradă, aleasă de unii lideri politici imediat la începutul anului 1990, a alimentat aceste temeri. Mulți români se simțeau amenințați de această radicalitate. Și au reacționat cum au putut, și au crezut că e mai bine. 

        România a ieșit la stânga din ”comunism”. Mulți erau-și sunt și acum la fel de nedumeriți de asta, nu-și puteau explica fenomenul. Explicația este la îndemână: subdezvoltarea României, pe care industrializarea forțată nu reușise s-o elimine,  la care se adăugau efectele ”austerității” din anii 80, când a fost forțată plata datoriilor externe. Într-o societate cu nevoi clare de politici de stânga, ar fi fost de mirare să avem peste noapte un curent politic majoritar ”de dreapta”. Cu atât mai mult cu cât ”dreapta” interbelică era cel mai adesea asociată cu formațiunile de extremă dreapta, vinovate de grave abuzuri. Nici politica interbelică nu lăsase amintiri prea plăcute majorității românilor.

        Analogiile cu Polonia și Cehoslovacia nu au cum oferi o imagine clară a evoluțiilor post-comunismului în România. Nu spun o noutate: democrația nu este un dat ”natural”. Este un sistem de valori, de instituții politice, de mecanisme de control reciproc al puterilor în stat, care se construiesc, și se impun în timp în conștiința cetățenilor și în practica guvernării. Asta am început să construim, încă din noaptea de 22 decembrie 1989, și nu ne făceam iluzii că va fi simplu, și nici ușor.

 

        Notă: textul fiind mai lung, am ales să-l împart în două. Aceasta este prima parte. Cea de-a doua este dedicată construcției democratice a României post-comuniste.

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 256 other followers