JURNALUL- ION ILIESCU / Revoluţia..

ION ILIESCU / Revoluţia din decembrie şi detractorii ei (I)

 17/02/2009

Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, face unele comentarii pe marginea cărţii “De la regimul comunist la regimul Iliescu”, un volum de dialoguri între fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, şi istoricul A.M. Stoenescu. Prezentăm integral aceste comentarii, începând de astăzi.

 

În acest an  vom aniversa 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, care a determinat răsturnarea regimului dictatorial al lui N. Ceauşescu şi trecerea României spre democraţie şi stat de drept. În tot acest răstimp s-a desfăşurat o amplă campanie de contestare şi denigrare atât a Revoluţiei, cât şi a liderilor săi, nu doar din partea nostalgicilor vechiului regim, ci şi a forţelor de dreapta, din interior şi din afară.

În şirul lucrărilor apărute în ultimii ani, cu asemenea tendinţe, se înscrie şi cartea de dialoguri dintre V. Măgureanu şi A.M. Stoenescu, care îşi dezvăluie orientarea încă din titlu: “De la regimul comunist la regimul Iliescu (!!!)”. Pe parcurs, autorii nu descifrează conţinutul aşa-zisului “regim Iliescu” – dar nota insinuantă este evidentă. De altfel, toată lucrarea, care pretinde a dori să restabilească “adevărul istoric”, este de un partizanat politic evident, care reflectă opţiunile principalului autor – A.M. Stoenescu -, exprimate încă de pe vremea începutului afirmării sale ca ideolog al dreptei, în calitate de membru fondator şi lider al UFD, cât şi în scrierile sale despre istoria loviturilor de stat, în care a căutat să încadreze şi Revoluţia din decembrie 1989. Iar Virgil Măgureanu cuplează fără reţineri la toate insinuările şi tezele pretins teoretice ale protagonistului unei veritabile campanii de contestare a Revoluţiei din decembrie.
Întreaga “dezbatere” a celor doi este dominată de lansarea unor “teze”, idei preconcepute, obsesii – considerate premise indubitabile, după care caută argumente, inclusiv forţarea faptelor, pentru a demonstra valabilitatea celor afirmate.

SPIONAJUL,LUAT PRIN SURPRINDERE


1. Pornind de la un fapt esenţial, caracteristic fenomenelor declanşate în 1989, şi anume că prăbuşirea regimului Ceauşescu a fost parte a unui proces amplu de disoluţie a unui sistem, sistemul “socialismului” de stat – în Uniunea Sovietică şi în ţările satelit din Europa -, autorii contestă caracterul autentic al revoltei populare în România, care a dus la înlăturarea lui Ceauşescu.
Concluzia lor este că “evenimentele din România din decembrie 1989 au fost planificate din exterior şi generate de acolo” şi că deci “teza revoltei spontane trebuie abandonată”. În plus, autorii acordă un rol determinant serviciilor speciale, spionajului marilor puteri – atât din Vest, cât şi din fosta URSS – în declanşarea şi înfăptuirea prăbuşirii sistemului comunist.
V. Măgureanu afirmă explicit în cuvântul său înainte că dezintegrarea şi prăbuşirea regimurilor comuniste “au fost produse  cu migală în laboratoarele ocultei mondiale”, înţelegând prin aceasta “principalele servicii secrete”. El atribuie, în acest sens, un rol determinant înţelegerilor de la Malta, “însoţite din umbră de acorduri corespunzătoare la nivelul celor mai redutabile servicii de informare din lume – CIA şi KGB”. Mai mult, autorul “descoperă” că au contat prea puţin considerentele de natură ideologică… “dimpotrivă, a prevalat în mod absolut voinţa celor doi mari de a face să se prăbuşească întregul edificiu al regimurilor comuniste din Europa de Est”.

Care este deosebirea dintre această abordare a celor doi şi aprecierile lui Nicolae Ceauşescu, care a vorbit aproape în aceiaşi termeni, respectiv că nu era vorba despre o răscoală populară generată de factori interni şi de nemulţumirea explozivă a populaţiei, ci despre acţiuni ale serviciilor de spionaj, ca şi calificarea lui Gorbaciov drept trădător şi agent secret al americanilor.
Poetul Evgenii Evtuşenco arată o mai mare înţelegere a fondului problemelor şi proceselor produse în 1989 decât cei doi “teoreticieni”. La o dezbatere organizată la Torino în 2005 (la 20 de ani de la lansarea programului privind “Perestroika şi Glasnosti” şi la 15 ani de la prăbuşirea sistemului din ţările Europei Centrale şi de Est), el spunea că “Gorbaciov şi-a făcut iluzia că prin «Perestroika» va salva Uniunea Sovietică. Nu a reuşit acest lucru, dar a contribuit esenţial la salvarea păcii mondiale şi la încetarea războiului rece. În aceasta constă meritul său istoric!”. Este fără îndoială mai aproape de adevăr această apreciere a poetului decât consideraţiile domnilor V. Măgureanu şi A.M. Stoenescu.

Pe această temă, a rolului serviciilor străine de spionaj atât în declanşarea şi dezvoltarea acţiunii de protest a timişorenilor, cât şi la Bucureşti, cu prilejul mitingului de la 21 decembrie, autorii desfăşoară o întreagă panoplie de afirmaţii, supoziţii combinate cu fapte reale, pentru a-şi susţine teza enunţată.

Fără a contesta prezenţa, întotdeauna, acolo unde au loc tensiuni şi stări conflictuale, a serviciilor de spionaj – este însă exagerat şi lipsit de temei să se atribuie acestora înfăptuirea unor transformări de o asemenea anvergură. Mai degrabă a existat sentimentul general că atât factorii politici, cât şi serviciile de spionaj au fost luate prin surprindere de dinamica proceselor de disoluţie din URSS şi ţările satelit. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru România, în ciuda faptului că Ceauşescu devenise o figură odioasă, chiar şi pentru cei care cu câţiva ani înainte îl încurajau şi îl aplaudau pentru poziţiile sale antisovietice.

Iar pentru un analist politic, cum se pretinde Măgureanu, şi un cercetător al istoriei recente, cum se vrea A.M. Stoenescu, este chiar surprinzătoare o asemenea abordare, profund subiectivă, arbitrară, lipsită de temei, privind un proces istoric de dimensiunea celui produs în 1989. În ce priveşte România, poziţia lor de contestare a caracterului profund popular al revoltei declanşate de timişoreni este de-a dreptul jignitoare şi capătă un caracter denigrator, antinaţional. Chiar şi ieşirea masivă în stradă a timişorenilor, în special a muncitorimii industriale, în ziua de 20 decembrie, când au proclamat “oraşul liber Timişoara” şi au adoptat primul document cu caracter revoluţionar – Proclamaţia Frontului Democratic, ca şi cea a bucureştenilor (în special a muncitorilor de pe platformele industriale) din ziua de 22 decembrie, care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central – cei doi autori le consideră rezultatul acţiunii unor “agitatori”. Cum e posibil aşa ceva? Unde se aflau aceşti doi oameni în acele momente şi ce sentimente trăiau? Este uluitoare discrepanţa dintre starea de spirit pe care au trăit-o românii atunci (de entuziasm, euforie, satisfacţie şi solidaritate) şi afirmaţiile autorilor, care contestă caracterul spontan al mişcării populare din decembrie 1989!!! (considerând că această apreciere s-ar găsi doar în “cărţile lipsite de valoare ale lui Iliescu”.) Asemenea afirmaţii pot fi puse doar pe seama orbirii unor oameni dominaţi de posibile frustrări şi resentimente.

 

 

 

La 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarată “oraş liber”, iar timişorenii au adoptat primul document cu caracter revoluţionar


ATACURI DENIGRATOARE


2. Mergând pe firul aceleiaşi construcţii mentale deformatoare, autorii continuă “scenariul” lor de-a dreptul obsesiv. Dacă serviciile străine “au planificat răsturnarea lui Ceauşescu” – este “limpede” că acestea au trebuit să planifice şi un “înlocuitor”. Şi pentru Stoenescu – lucrul este evident – acesta nu putea fi decât Iliescu, “principala persoană pe care miza URSS”. Teza este susţinută fără rezervă şi de Măgureanu, care “ştia” încă din anii ’70 despre rolul ce îi era “rezervat” lui Iliescu… lucru intuit şi de Ceauşescu, care a luat în 1971 măsura de “marginalizare şi de ţinere sub control strict a lui Iliescu”.
Ce se poate spune despre asemenea consideraţiuni ale celor doi autori? Pe de o parte, ei nu fac decât să reamintească fapte reale – înlăturarea mea în 1971 din funcţii politice centrale, “plimbarea” pe la Timişoara, Iaşi, Consiliul Naţional al Apelor, la Editura Tehnică, controlul tot mai strict exercitat de Securitate, ceea ce a avut ca urmare doar creşterea capitalului meu de popularitate. Însă toate aceste fapte (consemnate la vremea lor şi la Europa liberă şi în presa străină) sunt enunţate într-un anumit context şi “speculate” mai ales de A.M. Stoenescu cu argumente că: “Iliescu era omul sovieticilor”. El nu face decât să se asocieze şi să reia seria atacurilor denigratoare şi a calomniilor de acest fel, debitate la adresa mea după 1989. Se cunoaşte, spre exemplu, campania susţinută în acest sens, timp de câţiva ani, de Sorin Roşca Stănescu în ziarul Ziua – “Iliescu – KGB”, folosindu-se şi de falsuri, care ar fi trebuit să “demonstreze” asemenea legături (Măgureanu are pertinenţa să menţioneze caracterul murdar al acestei acţiuni a lui Sorin Roşca Stănescu). De altfel, l-am şi dat în judecată pe S.R. Stănescu pentru această mârşăvie (singurul proces pe care l-am intentat unor calomniatori!). Unii continuă şi astăzi să menţină, în forme diferite, acest stigmat lipsit de orice suport faptic.
RELAŢIA CU SOVIETICII;O OBSESIE


3. Mergând pe aceeaşi linie, Stoenescu vădeşte o veritabilă obsesie, încercând “să demonstreze” relaţiile mele cu sovieticii. El încearcă “să descopere” convorbiri telefonice pe care le-aş fi avut în ziua de 22 decembrie şi zilele următoare – fie cu Ambasada URSS, fie chiar cu Gorbaciov.
Astfel, el afirmă că eu aş fi dat un telefon la Ambasada URSS de acasă, în ziua de 22 decembrie, după ce am plecat din Casa Scânteii, înainte de a merge la Televiziune. Este vorba despre o născocire gratuită, fără nici un fel de suport. Plecând de la Casa Scânteii, am fost însoţit de mai mulţi colaboratori de la Editura Tehnică şi din Consiliul Culturii. Am trecut pe acasă doar pentru a-mi parca maşina în curte. Am refuzat invitaţia soţiei de a intra în casă pentru a mânca ceva şi am plecat spre Televiziune, însoţit de cei care veniseră cu mine de la Casa Scânteii.
Însă Stoenescu perseverează pe această idee şi lansează o altă minciună: cum că eu aş fi uitat pe biroul preşedintelui Televiziunii, la etajul XI, o agendă, în care aş fi avut consemnat… pe ziua de 22 decembrie, “telefonat Ambasada URSS”. Pentru confirmare, el apelează la unele persoane din Televiziune, care ar fi văzut această agendă (Răzvan Theodorescu, Mihai Tatulici şi R.G. Serafim). Este o minciună cusută cu aţă albă. Nici unul dintre aceştia nu erau atunci, la 22 decembrie, în conducerea Televiziunii (preşedinte era Petre Constantin şi vicepreşedinte – Puşcaşu) şi nu i-am întâlnit nici când am apărut în Studioul 4, după-amiază, nici în seara de 22 decembrie, când a fost redactat, la etajul XI, Comunicatul către ţară. Deci, nu aveau cum să confirme ceva în legătură cu prezenţa mea la Televiziune în ziua de 22 decembrie 1989. Iar eu nu purtam la mine o astfel de agendă, în care să fac asemenea însemnări. Nu am folosit aşa ceva, chiar şi din prudenţa pe care mi-o impunea statutul în care mă aflam – supravegherea şi urmărirea insistentă exercitate asupra mea din 1971.

V. Măgureanu greşeşte, căutând să-i fie pe plac lui A.M. Stoenescu, acceptând elucubraţiile acestuia. Am în vedere replica sa la întrebarea insidioasă a lui Stoenescu: “De ce dorea Iliescu să ia legătura cu ambasada” (“dorinţă” inventată de Stoenescu, fără legătură cu adevărul), V. Măgureanu cade în capcana interlocutorului, spunând că, probabil, “susţinerea de acolo” (?)… îi putea oferi “un început de legitimitate”. (Măgureanu nu ar fi avut nici un motiv să creadă o asemenea născocire!). Stoenescu încearcă să dea şi o explicaţie speculaţiilor sale: probabil că Iliescu avea rezervat “un anume rol” – în planurile sovieticilor (participarea la o transformare de tip “perestroică”) – şi că aş fi fost obligat deci “să raportez” că lucrurile au luat o altă turnură! Este o scenarită de prost gust; asta nu este istorie, domnule Stoenescu, ci altceva!

“NU S-A ÎNCERCAT NICI MĂCAR RECRUTAREA MEA”


4. Pentru a pune capăt tuturor acestor insinuări şi campanii calomniatoare afirm cu tărie că nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de “ploconeli” faţă de nimeni. De aceea, am devenit incomod în momentul declanşării cultului personalităţii lui Ceauşescu – şi am fost înlăturat. Nu am ezitat să-mi exprim opiniile, ceea ce m-a şi costat. Am luat apărarea unor oameni în faţa abuzurilor unor indivizi obtuzi, chiar şi din Securitate, intrând deseori în stări conflictuale. Resping toate speculaţiile şi afirmaţiile calomniatoare din partea unor denigratori, care şi-au făcut o profesiune din această practică nedemnă. Declar, cu toată vehemenţa, că nici nu s-a încercat măcar recrutarea mea în vreun fel din partea vreunui serviciu de spionaj şi nu aş fi acceptat asemenea relaţii – nici cu servicii din Est, nici din Vest. Resping cu hotărâre orice încercare de a-mi atribui fapte inventate.
O SINGURĂ CONVORBIRE – LA AMBASADA URSS


5. Revenind la tema telefoanelor, în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv. A fost singura mea convorbire cu Ambasada URSS în acele zile. De asemenea, pentru prima oară am vorbit la telefon cu Gorbaciov (pe care, în ciuda tuturor fabulaţiilor, nu-l cunoscusem înainte), la 27 decembrie, în timp ce se desfăşura prima şedinţă cu cei 39 de membri ai CFSN, enumeraţi în Comunicatul CFSN din noaptea de 22 decembrie. Cu acest prilej, ne-a felicitat pentru victoria Revoluţiei române şi m-a informat despre vizita pe care o va întreprinde la Bucureşti Eduard Şevarnadze. Nu am avut o altă convorbire cu Gorbaciov nici înainte, nici după. Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia. Constat că şi autorii cărţii au renunţat la minciuna care s-a vehiculat de către unii, cum că noi (cei din CFSN) am fi solicitat o intervenţie din partea URSS pentru a lichida diversiunea cu “teroriştii”. De altfel, această fabulaţie a fost respinsă public atât de Gorbaciov, cât şi de alţi reprezentanţi ai URSS (Şevarnadze, Aboimov), care au declarat că “nici românii nu ne-au cerut aşa ceva”, iar “noi am decis să nu mai intervenim în treburile interne ale altora!”.
În schimb, au apărut apoi informaţii (despre care nu ştiam atunci) că americanii (James Baker, secretar de stat, prin intermediul ambasadorului SUA la Moscova, Mattlock) s-au adresat la MAE sovietic în ziua de 24 decembrie 1989, pentru a le comunica faptul că “ei nu ar avea nici o obiecţie dacă URSS ar interveni în România, pentru a pune capăt vărsării de sânge” – la care atât Şevarnadze, cât şi adjunctul său, Aboimov, au răspuns cu vehemenţă, considerând aceasta drept o provocare din partea americană, implicată atunci într-o intervenţie în Panama. Relatări despre acest fapt au apărut în cartea “La cele mai înalte nivele”, a doi analişti politici americani – M. Beschloss şi S. Talbott.
 

 

 


DIVERSIUNEA TERORISTĂ


6. Autorii caută explicaţii în legătură cu diversiunea teroristă declanşată în sediul Comitetului Central în seara de 22 decembrie, în jurul orei 18:30, obiect al celor mai multe din fabulaţii.
Cândva, se lansase o întrebare retorică, cu tâlc: “De ce nu s-a tras asupra balconului, atunci când vorbeau unii din viitorii lideri ai CFSN?”, lăsând să planeze o suspiciune, omiţând conştient faptul că din balcon s-a vorbit mai devreme ( eu – în jurul orei 17:00-17:30), în timp ce diversiunea militară a apărut după ora 18:30. A.M. Stoenescu mai introduce o fabulaţie – cum că Sergiu Nicolaescu ar fi venit în biroul în care lucram noi, anunţându-ne că ar fi minată clădirea CC, că s-ar fi găsit bombe în subsol – pentru a ne convinge să părăsim clădirea; şi că după ce Sergiu Nicolaescu ne-a scos afară a început să se tragă! Nu ştiu ce-i aparţine lui Sergiu Nicolaescu din această poveste. Ea însă este neadevărată.
Asupra biroului nostru s-a tras în jurul orei 18:30. Nu redactasem nici jumătate din text. Am părăsit biroul şi apoi şi clădirea – sub foc. Eu am reuşit să ies, împreună cu Gelu Voican Voiculescu şi cu Mihai Ispas, prin poarta D, pe lângă Sala Omnia. Am ieşit în Strada Oneşti – unde se trăgea dinspre Palatul Consiliului de Stat (fost Palat Regal) – şi de acolo în bulevard, de unde un taximetrist amabil ne-a dus la MApN, în Drumul Taberei.

În legătură cu această diversiune, care a produs o stare de panică şi s-a soldat cu atâtea victime şi distrugeri, A.M. Stoenescu construieşte un întreg scenariu, pornind de la o speculaţie: că în sediul CC apăruseră două grupuri concurente – grupul lui Verdeţ, sprijinit de generalii Guşă şi Vlad, şi grupul lui Iliescu. Şi că lupta pentru putere dintre aceste două grupuri ar fi fost cauza declanşării diversiunii teroriste. Prezintă, chiar, două variante:

Diversiunea teroristă ar fi fost acţiunea unor ofiţeri din structuri speciale (autorul presupune că ar fi vorba despre DIA, din cadrul armatei). Că aceştia ar fi acţionat pe baza ordinelor date dinainte de Ceauşescu şi că apoi s-au pus în slujba grupului Verdeţ. A doua variantă: grupul respectiv ar fi acţionat în slujba stabilizării puterii grupării lui Iliescu (fiind, cumva, dirijat de generalii Stănculescu şi Militaru).

Ambele variante sunt simple speculaţii, fără suport faptic.

Eu nu am avut cunoştinţă de existenţa, în diferite încăperi din clădirea CC, a unor grupuri şi a unor discuţii privind formule posibile de “guvern”. Când am sosit, în jurul orei 17:00, în clădirea CC, am fost primit de foarte mulţi din cei prezenţi cu simpatie. Am fost îndrumat spre balcon, de unde m-am adresat mulţimii. Nu ştiam cine mai luase cuvântul din balcon şi ce reacţii s-au înregistrat. Personal, am constatat o primire aprobatoare, călduroasă. Un singur amănunt mi-l amintesc: vorbind despre nevoia organizării de alegeri libere (se insista pentru o dată cât mai apropiată), Ion Caramitru – aflat în apropiere – a sugerat luna aprilie, luna Paştilor, aceasta semnificând ideea de renaştere. Aşa s-a introdus şi în Comunicatul CFSN, la punctul 2 din program (“organizarea de alegeri libere în luna aprilie”).

După ieşirea din balcon, am constatat că nu se poate discuta nimic, cu nimeni. Era o înghesuială şi o hărmălaie generală – atât în biroul lui Ceauşescu, la etajul I, cât şi în sala mare de la etajul al doilea. Am reuşit să găsim un birou liber la etajul al treilea. Eram circa 10-15 persoane. în acest cadru am început să discutăm despre nevoia unei Proclamaţii către ţară, cu elemente programatice – privind obiectivele Revoluţiei şi am început redactarea ei, eu preluând idei de la cei prezenţi (Bârlădeanu, Brucan, Mazilu, Petre Roman etc). În acest context, am fost întrerupţi de rafala care a lovit fereastra noastră – de undeva de deasupra, dinspre aripa paralelă a clădirii.

Deci, eu cel puţin, în acel moment, nu ştiam nimic despre alte grupuri, din alte birouri. Nu am avut deloc percepţia unei competiţii cu cineva anume. În toată perioada, de la apariţia la Televiziune la amiază, apoi, în sediul CC până la declanşarea acţiunii armate în sediul MApN, după aceea şi în noaptea de 22 în Televiziune, ca şi în zilele următoare – nu am avut controverse cu nimeni, contestări, sau conflicte de vreun fel. Pe Verdeţ l-am întâlnit ulterior, în clădirea Televiziunii. Nu am avut nici o altercaţie sau discuţie în legătură cu ceea ce se petrecuse în ziua de 22 decembrie în sediul CC, ci despre preocuparea pentru asigurarea normalităţii în ţară.

Or, atât A. M. Stoenescu, cât şi Măgureanu susţin cu vehemenţă că ar fi avut loc o “bătălie pentru putere” între cele două grupări şi că aceasta a fost “sursa diversiunii teroriste”! Este o afirmaţie gratuită, fără suport în realitate.

“Nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de “ploconeli” faţă de nimeni.”
Ion Iliescu

RETICENT LA SPECULAŢII


7. Nu mă pot pronunţa asupra supoziţiilor, rod al unor speculaţii din partea ambilor autori, privind iniţierea diversiunii teroriste. Ei exclud implicarea în această acţiune a oricăror structuri din securitate; în schimb, consideră ca cea mai plauzibilă implicarea unor structuri din armată, dând aproape certă implicarea DIA, de sub conducerea viceamiralului Dinu. Ei presupun că această acţiune a fost gândită şi planificată dinainte.
În acest scop, consideră că generalul Stănculescu era în temă, ca şi alţi ofiţeri superiori din MStM (în special generalul Eftimescu). Multe din elementele faptice (inclusiv trimiterea în noaptea de 22 decembrie a unui elicopter, fără însemne, pentru a ataca televiziunea, sub pretextul că ar fi ocupată de terorişti), (episod pe care l-am trăit în Televiziune – la etajul XI) sunt reale. Aviatorul aflat în elicopterul care a atacat Televiziunea în noaptea de 22 decembrie 1989 a declarat, în cadrul unei deazbateri organizate la Institutul Revoluţiei Române, că a primit ordin expres din partea conducerii aviaţiei Militare să atace clădirea TVR care ar fi fost ocupată de terorişti.
(Va urma)
 

 

 

Jurnalul National

ION ILIESCU/Revolutia din decembrie si detractorii ei (II)
 

 

2009-02-18
Cert este ca nici autorii nu aduc elemente care sa contribuie la elucidarea acestui moment dramatic al Revolutiei din decembrie (n.r. – diversiunea terorista), ci, mai degraba, la amplificarea semnelor de intrebare! V. Magureanu, care a aparut abia in dimineata zilei de 23 decembrie, gasindu-ne in cladirea Televiziunii, la etajul XI, asezati la podea (fapt ce-i ofera lui Stoenescu prilejul unei rautati despre ‘ridicolul’ situatiei in care se gaseau cei care se pregateau sa ia puterea), dupa o noapte de cosmar, cand s-a tras asupra cladirii – atat dinspre Strada Pangratti, Calea Dorobanti, cat si din piata si din aer (din elicopter) – are o concluzie de bun-simt: ‘Nimeni n-a ordonat, de la varfurile noii puteri, haosul din strada’. Ceea ce este un fapt de necontestat este ca a existat aceasta actiune armata, care s-a declansat in sediul CC, in seara de 22 decembrie, in jurul orei 18:30, care s-a extins apoi si in alte puncte din Bucuresti (Televiziune, Radio, sediul MApN), ca si in alte orase din tara. Ca ea a capatat caracterul unei diversiuni de esenta terorista… care a aparut in momentul cand se constituia un nucleu, ce-si asuma misiunea de a structura o noua conducere provizorie a tarii. Ca atacurile au vizat locuri vitale in care se incerca organizarea acestei noi structuri de putere si ca diversiunea militara incerca impiedicarea acestei actiuni. Este de presupus deci ca aceia care au initiat diversiunea militara au avut tocmai acest scop. Nu era nevoie pentru aceasta de forte numeroase, ci de grupuri restranse de profesionisti. Odata panica declansata, s-a produs reactia in lant a celor care au intrat in posesia unor arme (si acestia au fost numerosi – atat in sediul CC, cat si in alte locuri), ca si a militarilor care si-au asumat misiunea de a apara institutiile atacate. S-au impuscat intre ei militari din aceeasi unitate, ca si civili inarmati – suspectandu-se reciproc ca fiind ‘teroristi’. La aceasta a contribuit atmosfera generala de suspiciune la adresa structurilor Securitatii (motiv pentru care am si acceptat propunerea trecerii ei, ca si a structurilor Ministerului de Interne, sub controlul si conducerea Armatei). Este enigma cea mai dificila a evenimentelor legate de Revolutia din decembrie, ce necesita analize mai temeinice, lipsite de superficialitate, subiectivism, suspiciuni si abordari partizane.
 

 

PROCES IN CONDITII EXCEPTIONALE .

8. Procesul si executia de la Targoviste inspira autorilor tot felul de aprecieri. Insa concluzia de baza a lor este contestarea argumentului ca acestea ar fi fost necesare pentru oprirea atacurilor teroriste si deci a amplificarii efectelor diversiunii teroriste, pentru calmarea atmosferei si intrarea in normalitate. Este evident ca modul in care a fost organizat procesul si desfasurarea lui au fost nefavorabile pentru imaginea tarii si a noii puteri instaurate. Dar trebuie pornit in aceste aprecieri de la starea de fapt, de la atmosfera de teroare si incertitudini in care ne aflam. A fost, intr-adevar, un proces improvizat, in conditii exceptionale, decurgand din situatia exceptionala in care ne aflam. Autorii nu au dreptate cand ignora, in aprecierile lor, imprejurarile exceptionale; nu au dreptate nici cand pun la indoiala efectele procesului. In fapt, de a doua zi s-au redus imediat si substantial incordarea si intensitatea actiunilor armate, care in cateva zile au si incetat. Chiar si V. Magureanu constata ca, in atmosfera de atunci, ‘toata lumea astepta cu sufletul la gura anuntarea mortii celor doi’. Ambii recunosc ca, in ziua de 22 decembrie, daca ar fi fost prinsi de multime, probabil ca ar fi fost linsati. A.M. Stoenescu relateaza ca unul dintre primii tineri care au patruns in cladire si au ajuns pe acoperisul ei a incercat sa traga spre elicopter. In noaptea de 25 decembrie, dupa prezentarea filmului cu procesul si executia, la TVR, au sunat neincetat telefoanele; oamenii nu credeau ca cei doi au fost executati; au cerut sa vada expuse cadavrele. Aceasta era starea de spirit in tara, care nu putea fi ignorata. Eu cred ca, in ciuda inconvenientelor de imagine, masura in sine, in conditiile date, a fost necesara si, in ultima instanta, benefica – pentru curmarea pierderii de alte vieti omenesti. N-au nici un temei supozitiile autorilor, cum ca procesul si executia ar fi avut loc si ca urmare a unor presiuni din afara tarii

 

FAPTE INTERPRETATE SIMPLIST .

9. Fata de pozitii exprimate anterior, A.M. Stoenescu nuanteaza aprecierile sale privind Revolutia si lovitura de stat, acceptand ca Revolutia a fost procesul mai amplu, ce a dus la inlaturarea dictaturii si a vechiului sistem si inlocuirea sa cu democratia, statul de drept si promovarea unor schimbari structurale in societate. Dar ca, in cadrul acestui proces, a avut loc o lovitura de stat militara a generalului Stanculescu. Este o maniera simplista de interpretare a faptelor. Masurile luate de generalul Stanculescu au fost benefice pentru asocierea Armatei la revolta populara. Dar – imi pare rau – asta nu inseamna ‘lovitura de stat militara’, ci, pur si simplu, intelegerea realista de catre Armata si, personal, de catre generalul Stanculescu a situatiei nou-create si ca misiunea Armatei este sa se puna in slujba populatiei si a noii puteri care se structura. Jocul de cuvinte, cu pretentia de a teoretiza, folosit de A.M. Stoenescu devine o obsesie: a fost o lovitura de stat militara, care a predat puterea ‘unui Guvern aservit’ (aservit cui?). V. Magureanu cupleaza la acest joc, enuntand aprecieri de-a dreptul jignitoare: ‘Puterea a glisat pur si simplu catre acest grup’; ‘folosirea de catre ei a termenului echivoc si neclar de revolutie’… se face ‘pentru a da o nota de eroism celor intamplate’ etc. Este de neinteles  exprimarea unor asemenea opinii din partea unui om care a fost totusi prezent in acele momente, dar care, dupa cum se vede din aprecierile sale despre prima sedinta a CFSN din 27 decembrie, a pastrat o stare de frustrare, considerandu-se neglijat… pentru ca in sedinta respectiva nu a primit nici o insarcinare! (Atunci s-au stabilit unele atributiuni doar pentru unii dintre cei 39 membri ai CFSN anuntati public in Comunicatul CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989; asa incat frustrarea domnului Magureanu era fara temei. El nu figurase printre cei 39, pentru ca nu a fost prezent in seara si noaptea de 22 decembrie, cand s-a redactat si finalizat Comunicatul catre tara si, in final, s-a intocmit ad-hoc si lista primilor 39 de membri ai CFSN, de regula – dintre cei de fata, alaturi de unele nume devenite publice, ca disidenti.)

PROCLAMATIE CONTRA DICTATURII.

10. Autorii se refera la imprejurarea in care s-a adoptat denumirea de Front al Salvarii Nationale. Eu nu pot confirma ceea ce relateaza V. Magureanu, ca acest nume ar fi fost propus de generalul Militaru – inca din 1984 – la o intalnire pe care am avut-o noi, intr-un grup restrans, la care participasera si generalul Ionita si comandorul Radu Nicolae. Nu era, atunci, obiectul discutiei noastre vreo structura de acest tip, ci cum si ce s-ar putea intreprinde pentru rasturnarea lui Ceausescu. Ulterior, in primavara lui 1989 (in luna martie sau aprilie), eu am intocmit un material – sub forma unei proclamatii ce chema la rasturnarea dictaturii lui Ceausescu din partea unui presupus ‘Comitet National de Initiativa al Frontului Patriotic Socialist’. Deci, eu nu am folosit atunci denumirea de Front al Salvarii Nationale. Magureanu s-a oferit sa transmita materialul, asa cum relateaza si in carte, prin prof. Traznea – pentru Europa libera. El descrie acest moment si motiveaza de ce acest material nu a mai ajuns la destinatie. Nu comentez aprecierile lui; insa, intrucat materialul respectiv nu si-a produs efectul, neajungand sa fie difuzat – eu, de aceea, nu am mai vorbit despre el pana acum. Intrucat sunt in posesia textului respectiv, in forma sa originala – manuscrisa -, acum ma gandesc sa-l dau publicitatii, intrucat este semnificativ pentru starea de spirit si pozitia mea de atunci. La o ultima intalnire cu generalul Militaru – din aceeasi perioada – i-am vorbit de intentia mea de a trimite un astfel de material. Intamplarea a facut ca in vara anului 1989 sa apara la Europa libera un text anticeausist semnat ‘Frontul Salvarii Nationale’. Ulterior, am aflat ca apartinea prof. Al. Melian de la Universitatea din Bucuresti. Generalul Militaru a presupus, se pare, ca era materialul meu. Noi, in toata aceasta perioada, nu ne mai intalneam. In grupul de redactare a Comunicatului catre tara, din seara de 22 decembrie 1989, cand a venit vorba in numele cui sa adresam respectiva proclamatie, generalul Militaru a facut afirmatia ca noi avem deja un Front al Salvarii Nationale. Pe marginea acestei afirmatii s-au facut tot felul de speculatii – in legatura cu o lovitura de stat, pusa la cale de mult, si ca FSN exista dinainte. Din pacate, nu a fost asa. Daca ar fi putut fi infaptuita o lovitura de stat (asa cum discutam cu gen. Ionita, inca din 1984), aceasta ar fi scutit tara de sacrificiile din decembrie 1989. Nu discut acum de ce acest lucru nu a fost posibil si cum am esuat in incercarea noastra. Am vrut insa sa precizez geneza denumirii de FSN – care nu-i apartinea nici gen. Militaru, nici mie. Insa, atunci, in seara de 22 decembrie, denumirea folosita de prof. Melian (despre care nu stiam nimic) mi s-a parut potrivita pentru momentul pe care-l traiam. Ea exprima dorinta de realizare a unei platforme si a unei actiuni unitare a tuturor celor care doreau lichidarea dictaturii si promovarea libertatii si a democratiei. Ideea a fost insusita de toti cei prezenti si s-a concretizat prin noua structura de putere, care s-a profilat in noaptea de 22 decembrie 1989, si prin adoptarea denumirii de Front al Salvarii Nationale.

DE LA CFSN LA CPUN.

11. Toate afirmatiile lansate si difuzate apoi, in atmosfera tot mai incinsa a disputelor politice, legate si de apropiatele confruntari electorale, cum ca ideea de FSN ar fi exprimat dorinta consacrarii unei noi formule de partid-stat, erau vadit tendentioase si fara temei. Amintesc doar ca ideea de pluralism politic era exprimata inca din primul punct programatic (din cele 10) – inclus in Comunicatul catre tara al CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989 (‘1. Abandonarea rolului conducator al unui singur partid si statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernamant’) – si ca printre primele decrete-legi emise de CFSN, inca din 31 decembrie 1989, figura cel privind conditiile legale pentru constituirea de partide politice. Iar cand a aparut confuzia dintre CFSN – ca structura de stat si organizarea FSN – ca partid politic, in vederea prezentarii la alegerile din mai, conducerea CFSN a sustinut transformarea acestuia intr-o structura mai larga (prin includerea reprezentantilor tuturor partidelor existente) si schimbarea denumirii sale in CPUN (lucru realizat la intrunirea cu reprezentantii celor 30 de partide constituite pana la 1 februarie 1990). Masura a fost apreciata, la vremea respectiva, nu doar pentru originalitatea sa, ci si pentru ca a constituit, in mod real, un cadru propice, adecvat conditiilor de atunci, pentru transferarea disputelor politice din strada intr-un for organizat, reprezentativ, care, pentru cei mai multi, a fost si o veritabila scoala de democratie parlamentara (in ciuda unor stangacii firesti si a unor ‘spectacole’ gratuite, care insa si ele faceau deliciul celor care urmareau cu interes dezbaterile televizate ale sedintelor CPUN).

VIOLENTELE DE DUPĂ DECEMBRIE ’89.

12. Autorii prezinta relativ corect atmosfera tensionata, preelectorala din primavara anului 1990; faptul ca, in ciuda cadrului democratic oferit de CPUN, forte interesate – finantate din interior si din afara – se straduiau sa alimenteze si sa provoace stari conflictuale. Incitarile la ura si la rasturnarea prin forta a puterii provizorii instituite dupa decembrie 1989, actiunile de strada si actele violente au fost prezente in toata aceasta perioada. Cele mai grave: devastarea cladirii Guvernului in cursul zilei de duminica, 18 februarie 1990, provocata de elemente extremiste, anarhice – intretinute interesat de anumite cercuri politice – si conflictul etnic de la Targu-Mures, din martie, provocat de elemente extremiste maghiare, care incitau la separatism etnic, fapt ce a provocat si reactia unor cercuri extremiste romanesti. Piata Universitatii a devenit, dupa mitingul de deschidere a campaniei electorale a PNTcd, din 20 aprilie – o tribuna electorala permanenta, prin incalcarea prevederilor decretului-lege elaborat de CPUN, care reglementa desfasurarea campaniei electorale, interzicand ocuparea de spatii publice – piete si artere de circulatie. Dar grupuri rebele, anarhice, incurajate de fortele politice interesate, au speculat slabiciunile Politiei, lipsita de experienta si dotarea necesara, pentru a intretine o atmosfera tensionata si o stare de ilegalitate. Autorii mentioneaza o reuniune din 21 mai – a doua zi dupa alegerile din 20 mai -, unde s-a discutat ideea impiedicarii structurarii noii puteri, pe baza rezultatului alegerilor si provocarii unor actiuni in forta. Marian Munteanu, presedintele Ligii Studentilor de la Universitate – unul dintre participanti -, a refuzat sa se asocieze acestei actiuni si, a doua zi, Liga Studentilor a difuzat un comunicat ca se retrage din Piata Universitatii; o declaratie similara a facut PNTcd. Cu toate acestea, in Piata a ramas un grup rebel (asa-numitii ‘grevisti ai foamei’, gazduiti in corturi), sustinut de doua ‘asociatii’ (conduse de T. Maries si D. Dinca) – nucleul perturbator, care s-a aflat la originea actiunilor violente din 13 iunie 1990 (devastarea unor cladiri publice ale Politiei Capitalei, MAI, SRI si TVR). Autorii omit in prezentarea acestor momente intalnirea pe care viceprim-ministrul Vatasescu a avut-o cu o delegatie a grevistilor foamei, in ziua de 11 iunie, la Guvern, la care ultimii au exprimat o singura revendicare – crearea unui ‘post liber de televiziune’; dupa explicatiile primite, au acceptat sa inceteze ‘greva foamei’ si sa paraseasca corturile si spatiul ocupat. Acesta a fost unul dintre argumentele privind organizarea actiunii de evacuare a Pietei, in dimineata zilei de 13 iunie, de catre Ministerul de Interne. De asemenea, A.M. Stoenescu sustine fara temei ca, de fapt, lucrarile noului Parlament ales ar fi fost deschise inca din ziua de 9 iunie, in Sala Omnia – ceea ce este un neadevar! Cele doua camere fusesera convocate pentru a se constitui si a-si incepe lucrarile pentru ziua de 13 iunie (Camera Deputatilor – in Dealul Mitropoliei, iar Senatul – la Sala Omnia). In vederea acestei actiuni, eu – in calitate de presedinte recent ales, dar si de sef de stat provizoriu in functiune (ca presedinte al CPUN) – m-am intalnit in ziua de 12 iunie cu cei doi presedinti de varsta – prof. Cezar Buda (senator liberal de Iasi) si Rene Radu Policrat (deputat liberal de Mehedinti), discutand despre detaliile organizatorice ale desfasurarii lucrarilor sedintei inaugurale ale celor doua camere de a doua zi. Asa incat nu stiu de unde si pe ce baza a inventat domnul A.M. Stoenescu ideea deschiderii lucrarilor in ziua de 9 iunie. In fine, o ultima observatie – domnul A.M. Stoenescu se straduieste sa demonstreze ca vinovati de violentele din 13 iunie nu ar fi cei care le-au provocat, organizat si savarsit, ci cei de la FSN, care ar fi convocat grupuri de muncitori de la IMGB si fabrica de confectii, in sprijinul fortelor de Politie, in actiunea de degajare a Pietei. Este lipsita de temei o asemenea incercare de deturnare a raspunderii pentru cea mai violenta actiune de strada organizata dupa decembrie 1989 si care a generat si consecintele cunoscute ale venirii minerilor – in urma capitularii totale a fortelor de ordine (interventia Armatei – cu intarziere, dar care a restabilit, in fapt, ordinea – era la fel de neconforma cu rolul sau ca si implicarea unor forte civile). Dar ne aflam in situatia in care fortele de ordine – Politia nu era inca in masura sa-si indeplineasca misiunea. Iar fortele anarhice s-au folosit de aceasta imprejurare.

DEMISIA LUI PETRE ROMAN.

13. In legatura cu mineriada din 1991 si demisia Guvernului Roman ar fi de spus, de asemenea, cateva lucruri. In primul rand, despre posibila demisie a lui Petre Roman discutasem impreuna, la sugestia lui, inca din luna iunie. Liberalizarea preturilor din octombrie 1990 – decisa de Guvern de o maniera nepotrivita, fara o analiza temeinica si o pregatire necesara (lucru ce a provocat reactia fireasca a grupului parlamentar al FSN, care s-a aflat in fata faptului implinit, in special a presedintelui Senatului – Al. Barladeanu) – a  generat efecte ample in plan economic si social, cu miscari sindicale de protest in cursul primaverii anului 1991 (cea mai grava, a mecanicilor de locomotiva, care a paralizat transportul feroviar). Ministrul de Finante – Stolojan – isi daduse demisia. Au urmat alte cateva demisii. P. Roman, in aceste conditii, s-a gandit ca ar fi fost rationala o retragere a sa din fruntea Guvernului si probabil ca masura ar fi fost binevenita. Dar nu a finalizat-o si eu nu am insistat pe aceasta idee. Intre timp, si-a programat plecarea in concediu, in Spania. A aparut momentul critic al puciului de la Moscova. Am intrat astfel, in toamna, intr-o situatie incordata. La o manifestare, la inceputul lunii septembrie, la gorunul lui Horia, in jud. Hunedoara, P. Roman  s-a intalnit cu Miron Cozma si cu prefectul judetului, in legatura cu unele probleme din Valea Jiului. Ulterior, la invitatia premierului, M. Cozma s-a intalnit cu el si cu Dijmarescu la Guvern. Se parea ca au gasit unele solutii comune. Miscarea de protest din Vale a fost provocata de nemultumiri izbucnite in ziua de salarii la Mina Vulcan – minerii reclamand diferentele mari de salarii dintre ei si liderii sindicali si personalul de conducere, la care s-au adaugat nemultumiri privind nesolutionarea unor probleme legate de conditiile de munca. Desfasurarea actiunilor de la Bucuresti este cunoscuta, ca si solicitarea minerilor privind demiterea premierului P. Roman si a presedintelui Iliescu. In aceste conditii, intr-o reuniune la Cotroceni cu cativa membri ai Guvernului – P. Roman mi-a zis ca este probabil momentul potrivit pentru a se retrage (asa cum discutasem in iunie). L-am lasat pe el sa formuleze, in cadrul Comunicatului pentru presa, formula privind ‘depunerea mandatului’. Speculatiile privind formularea – ‘depunere de mandat’ – care nu ar fi totuna cu ‘demisia’ erau fara sens. Mai grava a fost atitudinea adoptata de majoritatea membrilor Guvernului de a considera, solidar cu P. Roman, ca demisia Guvernului ar fi fost provocata de o ‘lovitura de stat’ – ca si talmacirea fondului acestui act: infrangerea aripii ‘reformiste’ din jurul lui P. Roman de catre aripa conservatoare din FSN (Barladeanu, Dan Martian… dar, intr-un fel, si Iliescu). Este nu numai expresia unei confuzii intentionate (privind conceptul de ‘lovitura de stat’), dar si o politizare fortata a unui moment delicat prin care trecea guvernarea. Schimbarea de Guvern se impunea cu necesitate, pentru a dezamorsa situatia din tara; ea a fost aprobata de reprezentantii tuturor partidelor parlamentare (in numar de 17) pe care i-am convocat la Cotroceni pentru consultari privind iesirea din starea de criza. Pe baza consultarilor a rezultat si propunerea de prim-ministru, facuta chiar de FSN (Aurel Stoica, de comun acord cu P. Roman), si anume – T. Stolojan. Despre pozitia adoptata de cei care condamnasera ‘mineriada’ din 1990, iar acum – in 1991 – ii aplaudau si incurajau pe mineri (inclusiv in Congresul PNTcd din Sala Teatrului National, care a primit in triumf delegatia minerilor condusa de Miron Cozma), nici nu sunt necesare comentarii.

CONCEPTUL DE REVOLUTIE.

14. Si, in fine, in legatura cu definirea conceptului de Revolutie – ca proces ce determina schimbari structurale in societate, in primul rand in domeniul politic, al structurilor statale, cat si in privinta delimitarii acestui proces in timp -, doar cateva consideratii. In primul rand, domnul Magureanu contesta ideea de Revolutie in Romania, pentru ca – afirma el – revolutia e un ‘act istoric care determina o mare binefacere (?) si un salt spre progres in beneficiul unei majoritati’, ceea ce el nu poate constata in Romania acestor ani. Insasi definitia domnului Magureanu este discutabila. Dar, fara indoiala, cei care au luat parte la revolta populara si, in primul rand, muncitorimea industriala din Timisoara si Bucuresti – a carei iesire masiva in strada a fost decisiva pentru alungarea lui Ceausescu -, ca si tinerii care s-au implicat activ, cu spirit de sacrificiu, in acele zile si nopti fierbinti de decembrie, au toate motivele sa fie dezamagiti de evolutia situatiei economico-sociale din tara, care a favorizat o minoritate de profitori (fie fosti patroni si mari latifundiari, fie noii imbogatiti ai tranzitiei) si i-a defavorizat tocmai pe cei care au fost principala forta motrice a Revolutiei. Dar aceste procese nu pot fi puse pe seama Revolutiei romane, ci a evolutiei ulterioare a societatii romanesti, determinata de un complex de factori interni si internationali care domina si actioneaza in lumea de azi. Asa cum restauratia Bourbonilor in Franta, dupa infrangerea lui Napoleon, nu poate fi pusa pe seama Revolutiei Franceze, ale carei idei si idealuri au insufletit intreaga Europa si s-au concretizat in miscarile revolutionare din 1848. Pe de alta parte, cand in toate tarile care, ca si noi, in 1989, s-au infaptuit schimbari structurale similare, considerate procese revolutionare – unii apreciindu-le ‘revolutii de catifea’ -, cum se poate admite ca schimbarile de la noi, produse, din pacate, tocmai datorita caracterului opresiv al regimului Ceausescu, in conditii mult mai dramatice, insotite de jertfe umane, sa fie tratate cu atata lipsa de respect si consideratie si sa le fie contestat caracterul revolutionar? In al doilea rand, domnul A.M. Stoenescu, care si-a atenuat unele aprecieri anterioare, acceptand ca a fost vorba de Revolutie, in cadrul careia insa ar fi avut loc si o lovitura de stat (militara), incearca sa delimiteze in timp Revolutia din decembrie. In acest sens, el considera incheiat acest proces la noi o data cu alegerile din mai 1990, care au dat legitimitate juridica noii puteri, pe langa cea revolutionara, consacrata prin prabusirea dictaturii. Eu cred, tocmai in spiritul evaluarilor mentionate, ca acest moment trebuie considerat ca fiind adoptarea noii Constitutii (urmare a activitatii de un an si jumatate de elaborare a ei de catre Adunarea Constituanta, aleasa in mai 1990, si adoptarea ei prin Referendum popular, in ziua de 8 decembrie 1991) – Constitutia fiind legea de baza, care consemneaza noua ordine democratica si principalele trasaturi ale statului de drept statornicit in Romania, urmare a schimbarilor produse de Revolutia din decembrie 1989.
 
 

 

 

2 Responses to “JURNALUL- ION ILIESCU / Revoluţia..”

  1. petruteodor Says:

    Stimate domnule Iliescu,
    Chiar daca nu sunt un simpatizant PSD sau al stangii, vreau sa va spun ca va respect si cred ca in ce priveste modul cum prezentati dumneavoastra revolutia aveti dreptate. Nu sunt de acord cu Stoenescu si altii ca revolutia romana ar fi fost o facatura a KGB sau CIA. Dimpotriva, cred ca romanii au facut-o in totalitate, si de aceea imi scot palaria in fata eroismului lor. Insa am indoieli ca in ce priveste necunoasterea identitatii teroristilor sunteti sincer. Cred ca stiti mult mai multe decat ne spuneti. De altfel, in zilele revolutiei se stie ca au fost prinsi mai multi teroristi carora armata sau altii le-au dat drumul. E posibil sa nu aveti nici o idee de cine au fost acestia? Din cate sustin istoricul american Andrew Hall si romanul Marius Mioc, e foarte posibil ca cei care au tras sa fi fost membri ai securitatii fideli lui Ceausescu (cel mai posibil USLAC, o aripa a USLA) atat de origina romana cat si araba. Hall argumenteaza plauzibil ca expertiza balistica sugereaza acest lucru. Ce parere aveti in aceasta privinta?

  2. gigip1948 Says:

    Domnule Presedinte,

    Respectuos va rog ca,in limita timpului disponibil, sa lecturati postarea de pe blogul meu,http://gigimarcu.wordpress.com.sub titlul:”Amintiri din ’89-jurnalul unui maior anonim! In 7 episoade,sunt redate intamlari traite si percepute de catre mine,in decembrie 1989,pe timpul in care eram maior ,la Militia Capitalei.
    Cu delina consideratie,
    general de bg(r),
    Gheorghe Marcu

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: