ALOCUTIUNE ZIUA DEZVOLTARII

                                    INTERVENŢIE

în cadrul lucrărilor seminarului PSE dedicat Zilei Dezvoltării

– 2 octombrie 2008, Sala Drepturilor Omului –

Dragi prieteni,

Permiteţi-mi, înainte de toate, să salut pe toţi participanţii la acest Forum în Bucureşti – pe bunii noştri prieteni Josep Borrell şi Miguel Angel Martinez, ca şi pe ceilalţi membri socialişti ai Parlamentului European – pentru a discuta asupra dezvoltării şi obiectivele mileniului dezvoltării şi asupra modului în care socialiştii şi social-democraţii abordează aceste probleme vitale, la acest început de secol XXI.

Organizarea acestui seminar de la Bucureşti este dovada faptului că problemele dezvoltării sunt un element central al programelor şi politicilor publice promovate de partidele de stânga din Europa.

Transformările structurale de după 1990 în România au fost promovate în condiţii marcate de o serie de constrângeri şi restricţii, între care existenţa unor serioase decalaje economice, sociale şi tehnologice, care separă ţara noastră de ţările cu nivel ridicat de dezvoltare. Aceste decalaje îşi au rădăcini şi cauze în trecut, în primul rând în particularităţile şi condiţiile nefavorabile ale evoluţiei istorice a României.

În plus, tranziţia de la economia de stat la economia de piaţă a fost o perioadă extrem de dificilă, din care am învăţat o serie de lucruri extrem de importante pentru structurarea şi implementarea unor strategii de dezvoltare pe termen mediu şi lung.

Primul lucru pe care l-am învăţat este că viteza cu care se introduc reformele depinde esenţial de gradul de suportabilitate socială. România a fost şi este încă, după toate standardele europene, o ţară săracă. Sărăcia a fost principalul obstacol în calea introducerii reformelor economice structurale.

În al doilea rând trebuie să te asiguri că politicile care stimulează creşterea economică sunt corecte şi funcţionează. În general importul de modele de creştere economică şi de dezvoltare, cum a fost cazul cu „terapia de şoc,” nu este o soluţie care să dea rezultate, dacă modelele nu sunt adecvate realităţilor economice şi sociale ale ţării. Ne-au trebuit mai bine de doisprezece ani să convingem FMI de acest lucru.

În al treilea rând trebuie să-ţi ierarhizezi corect priorităţile, plecând de la resursele pe care le poţi aloca scopului propus. România a făcut trecerea de la un sistem economic la altul în absenţa resurselor financiare proprii şi a investiţiilor externe directe. Este un adevărat miracol că nu am eşuat în efortul nostru de a face posibilă transformarea de sistem.

Un element important în succesul transformării l-a reprezentat faptul că am avut un obiectiv strategic clar şi un orizont de timp previzibil pentru realizarea lui. În cazul României este vorba de aderarea la Uniunea Europeană. Acest lucru a creat un consens naţional şi a justificat sacrificiile la care populaţia a consimţit.

Am considerat şi consider că dezvoltarea durabilă a României, ca proces complex pe termen lung, trebuie să vizeze, în mod deosebit, diminuarea decalajelor istorice de dezvoltare, punând mai bine în valoare eforturile în plan intern, conjugate cu şansele şi avantajele nete pe care ni le poate oferi procesul de integrare europeană şi globalizare a pieţelor.

Totodată, această dezvoltare trebuie să se înscrie într-un model cât mai echitabil în plan social, în acord cu modelul social european, mai eficient şi mai productiv în plan economic, mai durabil în plan ecologic, mai democratic şi mai responsabil în plan politic.

Motoarele creşterii economice a României pe termen mediu şi lung sunt acumularea şi consumul intern, exportul şi noile tehnologii. Experienţa de până acum ne arată că procesul de dezvoltare durabilă a României se sprijină pe trei piloni esenţiali: pilonul economic, pilonul social, pilonul de mediu.

Aceste probleme au făcut obiectul unei ample dezbateri, în cursul anilor 2003-2004, consacrate elaborării Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă pe termen lung, până în anul 2025.

Evoluţiile din ultima vreme ne pun în faţă o serie de noi probleme, care trebuie rezolvate şi integrate în scenariile de dezvoltare pe care le-am elaborat şi le elaborăm. Una dintre aceste probleme este aceea a creşterii economice fără dezvoltare. În ultimii patru ani am continuat să înregistrăm o creştere economică remarcabilă, dar fără ca ea să se traducă prin dezvoltare durabilă. Guvernul a avut mult mai mulţi bani la dispoziţie pentru cheltuieli publice. Pe ansamblu aceşti mai mulţi bani nu au adus mai multe servicii publice, de mai bună calitate.

Justiţia socială este în mare suferinţă, egalitatea de şanse, la fel. Justiţia, ca atare, este în impas. Statul român este unul slab, incapabil să răspundă nevoilor cetăţenilor, ale căror aşteptări sunt mari, după aderarea la UE. Statul nu poate fi doar la dispoziţia celor bogaţi, şi indiferent faţă de săraci şi cei fără de putere. Mă tem că actuala guvernare de dreapta a mers prea departe şi a ajuns să privatizeze şi statul. E normal ca în aceste condiţii cetăţenii să vadă în stat un adversar, nu un partener.

A doua problemă este aceea a consecinţelor schimbării sistemului fiscal şi trecerii la cota unică de impozitare. Argumentul principal al adepţilor cotei unice este acela al stimulării creşterii economice. Datele statistice contrazic acest argument. Creşterea economică a fost la fel de intensă şi în condiţiile existenţei impozitului progresiv. Ceea ce a crescut cu adevărat a fost polarizarea socială.

O a treia problemă o reprezintă deficitul de forţă de muncă, generat de evoluţiile demografice nefavorabile şi de migraţia forţei de muncă româneşti în Europa de vest. Păstrarea unor salarii foarte mici şi după aderare a dus la un exod al forţei de muncă, aflată în căutarea unor salarii mai mari. Deficitul este mai grav în sectoare cu impact mare asupra creşterii economice, cum sunt construcţiile. De aici şi greutatea de a absorbi unele dintre fondurile europene puse la dispoziţia ţării noastre.

Dar, cea mai mare problemă o consider a fi excesele capitalismului financiar global, care au dus la prăbuşirea unor mari bănci americane şi europene. Finanţarea dezvoltării devine brusc o problemă, pe fondul unei rate extrem de mici de economisire internă, mai peste tot în lume. De fapt, dacă nu vom acţiona uniţi, la nivelul UE, ne vom vedea obligaţi să gestionăm o criză care o poate depăşi în dimensiuni pe aceea din 1929-1933. Este nevoie probabil de un nou fel de New Deal, şi de revalorizarea rolului statului în economie. Aşa cum remarca şi prietenul nostru Josep Borrell – Partidul Socialiştilor Europeni este dator să elaboreze o strategie proprie, în faţa acestor probleme cruciale cu care se confruntă economia mondială.

Acestea sunt câteva elemente pe care le supun atenţiei dumneavoastră şi care vin din perspectiva unei experienţe pe care eu o consider importantă şi relevantă, cea a României.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

 

Advertisement