1989 – ROMÂNIA,  O ŢARA LA RĂSCRUCE

Se împlinesc, în acest sfârşit de decembrie, 25 de ani de la evenimentele care au marcat destinul României şi alaturi de ea destinul unui întreg continent.  1989 a fost oricum am privi lucrurile, un an revoluţionar, similar prin consecinţe, anului 1789,  şi poate nu e deloc forţat să ne gândim la analogii cu Revoluţia Franceză. Este vorba, în ultimă instanţă de voinţa unor naţiuni de a pune capăt unor regimuri totalitare, de a-si regasi libertatea şi demnitatea.

Secolul XX a fost secolul extremelor, un secol dominat de lupta pentru democraţie, pentru libertate, drepturi cetaţeneşti, drepturi economice şi sociale, într-un context politic violent, marcat de două războaie mondiale şi de Războiul Rece. Este secolul decolonizării, dar şi cel al Cortinei de Fier, al creşterii fără precedent a  prosperităţii, dar şi al polarizării sociale.

Schimbările revoluţionare, în esenţa lor, care au avut loc în Estul Europei în 1989 nu au apărut din senin. Ele sunt produsul unui lung proces de acumulări, de încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, de a construi alternative la sistemul partidului unic, care domina în ţările din lagărul comunist.

Ar fi greşit să credem că acest regim, totalitar în esenţa lui, a fost alegerea acestor naţiuni. El a fost consecinţa directă a împărţirii lumii, ca rezultat al celui de-al doilea Război Mondial. URSS a profitat de ocazie pentru a pune între ea şi Occident, un cordon sanitar, alcătuit din ţările ocupate prin luptă, în drumul spre Berlin. Poate că, dacă între membrii coaliţiei anti-naziste care includea şi URSS, ar fi existat cu adevărat încredere, lucrurile ar fi evoluat altfel şi Estul Europei nu ar fi cunoscut încă 45 de ani de totalitarism.

Increderea n-a existat, confruntarea între foştii aliaţi a început aproape imediat după război, a apărut conceptul “Cortinei de Fier” şi cel al “Războiului Rece”, iar în câţiva ani au fost lichidate ultimele instituţii ale democraţiei şi pluralismului. Teroarea stalinistă din URSS s-a transplantat şi-n aceste ţări, rămase în sfera de influenţă a Moscovei, iar existenţa armelor nucleare în arsenalul celor două super-puteri a făcut aproape de neschimbat starea de fapt. Acest lucru a fost vizibil în cele două momente importante din anii `50: şi grevele din RDG din 1953 şi revoltele din Ungaria şi Polonia din 1956. În ciuda declaraţiilor, Occidentul nu a putut interveni în favoarea celor care cereau revenirea la democraţie şi încetarea represiunii. Moartea lui Stalin, condamnarea crimelor lui în Congresul PCUS din 1956, timidul proces de destalinizare, toate astea nu au schimbat cu nimic situaţia din ţările socialiste. Criza rachetelor cubaneze şi ridicarea zidului berlinului sunt dovezi în acest sens, iar reprimarea Primăverii de la Praga şi invadarea Cehoslovaciei,  în 1968, au dat un semnal clar de întoarcere la practicile stalinismului, în varianta sa brejnevistă, cea a „suveranităţii limitate”.

Un moment de cotitură pentru ţările din Est, evenimentul care a permis evoluţia lor către schimbările radicale din 1989, l-a reprezentat Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare, de la Helsinki, din 1975. Din cele 10 principii convenite atunci, care vor sta la baza relaţiilor între statele semnatare ale actului final, două au avut un impact determinant asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor în Estul Europei. Este vorba despre punctul care se referea la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, incluzând libertatea de gândire, libertatea conştiinţei, religiei şi credinţei, respectiv cel privitor la egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Acestea au încurajat afirmarea deschisă în ţările din Est, a celor care militau pentru democraţie şi revenirea la pluripartidism, pentru renunţarea la monopolul partitului unic.

Aşa au apărut, în Cehoslovacia, „Carta 77” şi apoi,  în Polonia sindicatul liber „Solidaritatea”. Şi nu întâmplător încep şi în România, pe fondul re-stalinizării gândirii politice şi a amplificării cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, o serie de acţiuni de protest, cum au fost revoltele muncitorilor din Valea Jiului, din august 1977.

Dacă, în mai toate ţările socialiste – intelectuali, dar şi oameni obişnuiţi au făcut din protest un instrument pentru construirea unei alternative politice democratice, ceea ce a dus la apariţia unui nucleu de societate civilă, şi la o dezbatere publică, evident, cu limitele ei – în România acest lucru nu a produs efecte la nivelul societăţii.

Un prim motiv ar fi represiunea internă, mai puternică şi mai dură în România decât în celelalte ţări, cu excepţia URSS. Un alt motiv ar fi slaba legătură a elitelor intelectuale cu ansamblul societăţii, în ciuda unor gesturi singulare. Noi ne mândrim cu „rezistenţa prin cultură”. Ea a existat şi este meritul real al unor oameni de cultură care au făcut nişte gesturi ce nu au trecut neobservate. Dar, „rezistenţa prin cultură” nu a fost de natură să genereze structurarea unei alternative politice serioase, de genul celor din Cehoslovacia şi Polonia, din Ungaria sau din RDG.

Mai este un element care ne-a dezavantajat în acest proces, de construire a unor alternative, care să permită o tranziţie negociată la democraţie, o schimbare paşnică de sistem. Este vorba despre decalajele de dezvoltare economică şi socială dintre România şi ţările foste socialiste din centrul Europei. Aceste ţări au fost mai dezvoltate, mai urbanizate, mai prospere şi mai diverse, în plan social, decât România – şi-n perioada interbelică, şi după aceea. Nevoia de schimbare a fost mult mai mare, iar masa critică favorabilă schimbării a fost atinsă mult mai repede în celelalte ţări.

România avea nevoie urgentă să se dezvolte, să se urbanizeze, să se modernizeze, şi consensul în societate a fost foarte puternic în această direcţie, punând multă vreme în planul doi democratizarea, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Acest fapt explică – alături de deciziile luate la Plenara CC al PRM din aprilie 1964, ale cărei documente adoptate sunt considerate drept o declaraţie de independenţă faţă de Moscova, şi de poziţia României faţă de invadarea Cehoslovaciei, în 1968 – tăria şi persistenţa consensului.

Practic, timp de 20 de ani, regimul politic din România a avut caracteristicile şi obiectivele unei dictaturi de dezvoltare.

Acest consens începe să se rupă la începutul anilor `80 , sub presiunea a două fenomene. Primul îl reprezintă diversificarea socială, ca urmare a consecinţelor pozitive ale procesului de dezvoltare. Societatea se schimbase, apăruseră noi grupuri sociale, cu alte nevoi, cu alte viziuni, cu alte interese. Este fals să afirmăm că societatea românească era închisă ermetic, că nu avea relaţii cu exteriorul. România, cel puţin la nivelul unor elite politice, tehnice şi intelectuale, era la curent cu mersul ideilor la nivel global, fie direct, din surse occidentale, fie mijlocit, perin intermediul unor surse din ţările estice, unde dezbaterea de idei era mai diversă şi mai profundă, mai racordată la schimbările din  Occident.

Al doilea fenomen, cel care va avea consecinţele cele mai profunde,  şi va conduce direct la revolta populară din decembrie 1989, transformată în revoluţie, priveste relaţia cu FMI. Dezvoltarea din anii `60 – `70 nu ar fi fost posibilă fără o injecţie externă de capital. Acest capital nu putea veni direct din Occident din motive explicabile. În fond, eram în plin Război Rece, şi România era în tabăra adversarilor Occidentului. Nici URSS-ul nu putea furniza acest capital. Şi ea era penalizată de lipsa capitalului, creşterea economică se plafonase, urmau şi aici vremuri dificile. Menţinerea parităţii militare cu NATO costa.

Singura sursă accesibilă era reprezentata de cele două instituţii financiare ale ONU – FMI şi Banca Mondială. Multe proiecte industriale din anii 70 şi din primii ani ai deceniului următor au fost realizate cu bani de la FMI şi de la Banca Mondială. Venirea la conducerea SUA şi a Marii Britanii a lui Ronald Reagan, respectiv a lui Margaret Thatcher, a adus cu ea o schimbare de fond a gândirii în cele două instituţii. Este vorba despre Consensul de la Washington, care însemna condiţionarea continuării finanţării de o serie de măsuri de ordin economic şi social, precum privatizarea serviciilor publice, ca şi a proprietăţii publice, încetarea subvenţionării unor domenii economice şi sociale, şomaj etc.

Aceste condiţii intrau în contrast violent cu ideologia comună ţărilor din Est. Practic erau inacceptabile din punct de vedere politic. Toate ţările din Est au fost puse în faţa unei alegeri: renunţă la sistemul lor politic sau nu mai primesc finanţare. Plata datoriilor externe nu se putea face pe loc. De fapt, după Consensul de la Washington, problema datoriilor externe a dominat lumea în curs de dezvoltare timp de 30 şi mai bine de ani, iar ţări precum Argentina se confruntă şi acum cu ea.

Într-un fel sau altul, toate ţările foste socialiste, cu excepţia României, au ales o schimbare politică, nu fără convulsii, nu fără frământări sociale, cum au fost cazul Poloniei, unde, pe fondul activizării „Solidarităţii”, guvernul a introdus starea de asediu, asta şi pentru a preveni repetarea evenimentelor din 1968, din Cehoslovacia.

Venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea CPUS, şi apoi ca preşedinte al URSS, şi declanşarea reformelor, perestroika şi glasnosti, a facilitat, într-un fel reformele cerute de finanţatorii externi.

Ceauşescu a ales să plătească datoria externă cu orice preţ, şi apoi să rupă relaţiile cu FMI şi cu Banca Mondiala. Astfel, forţarea plăţii datoriilor a însemnat introducerea unui program de austeritate practic fără precedent, chiar mai dur decât „curbele de sacrificiu” din anii 30, din timpul Marii Crize Economice, prin consecinţe şi prin numărul de persoane afectate. Suferinţa socială a fost reală şi ştim ce a însemnat, în termeni de condiţii de viaţă şi de nivel de trai: cozile la alimente, la benzină, la orice produs de larg consum, frig în case, întreruperea apei calde şi reci, a electricităţii, raţionalizarea unor produse alimentare, lipsa medicamentelor din spitale şi farmacii, degradarea calităţii actului medical, generalizarea unor acte de corupţie. Grav este că această penurie a fost promovată de guvernare, pentru a obţine forţat o limitare a consumului. Pentru a nu se spune ca s-au micşorat salariile, a fost gasit un subterfugiu: „părţile sociale”, care însemna un soi de cumpărare forţată de părţi din capitalul întreprinderii la care erai angajat.

Efectul economic al acestei abordări a fost extrem de penalizant. A apărut un soi de şomaj mascat, cu costurile aferente. Investiţiile  în modernizarea producţiei şi în introducerea de noi tehnologii, pentru adaptarea producţiei la cerinţele pieţelor interne şi de export au lipsit, ceea ce a lăsat, la momentul încheierii plăţii datoriei externe, o economie cu grave probleme tehnologice şi de finanţare.

Nicolae Ceauşescu a refuzat cu obstinaţie să ţină cont de realităţi, să facă şi cele mai mici schimbări în politicile pe care le impunea.

A refuzat să accepte ideea că e nevoie de o adaptare la noul context din lume şi din interiorul blocului politico militar din care făceam parte. A spus, nu o dată, că România nu are nimic de învăţat din reformele promovate de Gorbaciov în URSS sau din schimbările în curs în ţări precum Polonia, că ceea ce făceau acele ţări atunci, România făcuse deja în anii 60.

Slăbiciunilor societăţii li s-au adăugat slăbiciunile Partidului Comunist Român, care nu a reuşit nici el să producă o alternativă la Ceauşescu şi la politica lui. Un motiv a fost slaba capacitate conceptuală a liderilor săi. Puţini oameni care puteau gândi şi structura un proiect de schimbare au fost îndepărtaţi, marginalizaţi, izolaţi. „Rotaţia cadrelor”, asta a însemnat, în esenţă: împiedicare apariţiei unor lideri care să intre în concurenţă cu Ceuşescu şi camarila lui. Da, au fost şi gesturi de refuz, şi critici, dar ele erau individuale, şi ca urmare, fără prea mare impact .

Lucrurile s-au agravat prin cotitura impusă de Ceauşescu, în iulie 1971, de reîntoarcere spre metode staliniste şi de inspiraţie asiatică, nord-coreeană în special, care, în plan personal, m-a marcat şi pe mine, prin incriminarea mea publică,  pronunţată de Ceauşescu, de „intelectualism”(!), urmată de trimiterea mea spre „reeducare” la Timişoara.

Pentru ţară, această schimbare de fond, care punea capăt brutal unui timid proces de liberalizare, de deschidere, de recuperare de tradiţii şi valori culturale, de afirmare a unor spirite creatoare în toate domeniile, a însemnat trecerea către o perioadă de declin continuu,  pe toate planurile.

În plan politic, aceasta s-a tradus prin manifestările de un primitivism tot mai accentuat de „cult al personalităţii” al lui Ceauşescu, iar în plan economic, prin agravarea continuă – în cursul anilor 80 – a tuturor indicatorilor macroeconomici , mai ales de eficienţă, reflectată şi în înrăutăţirea vieţii oamenilor – cu lipsa de alimente pe piaţă, cozi interminabile la pâine, carne, lapte, gheare de pasăre, urechi de porc, ca şi prin lipsa căldurii în locuinţe , în spitale – dar şi în declinul accentuat în capacitatea PCR de a mai răspunde nevoilor şi aşteptărilor oamenilor.

Ceauşescu, dar şi unii dintre liderii PCR, s-au temut de consecinţele politice ale liberalizării din anii 60, care logic, ar fi trebuit să ducă spre o mai mare libertate personală şi politică a românilor. Pasul următor ar fi fost acceptarea pluralismului politic. Ar fi fost un proces identic cu acelea din Cehoslovacia şi Polonia. Invadarea Cehoslovaciei, din 1968, a fost şi pentru el un avertisment. Iar răspunsul a fost revenirea la dogmă, la o linie dură, la anularea multora dintre consecinţele liberalizării. Aşa credea el că ţine Moscova departe de România, fiind mai dogmatic decât dogmaticii sovietici. Iar condiţiile puse de FMI la începuturile anilor 80, împreună cu reformele promovate de Gorbaciov, l-au împins către o poziţie nu rigidă, ci de-a dreptul sinucigaşă.

Un puternic avertisment din partea cetăţenilor români, care dădea măsura nemulţumirii lor, a fost protestul muncitorilor de la Braşov, din 15 noiembrie 1987.

Represiunea care a urmat evenimentelor a contribuit la creşterea frustrărilor şi a urii faţă de sistem. Gesturile de protest au devenit tot mai frecvente în anii care au urmat, deşi au rămas la stadiul unor iniţiative individuale, care i-au costat pe autori inclusiv pierderea libertăţii. Acea represiune dură avea ca scop descurajarea oricărei solidarizări sau a închegării unei rezistenţe coerente şi efective faţă de sistem.

Degradarea condiţiilor de viaţă a dus la acumularea nemulţumirii populaţiei şi la declanşarea revoltei populare, la început la Timişoara care s-a transformat într-o confruntare violentă şi sângeroasă cu forţele represive ale sistemului, în ziua de 17 decembrie. Prin ieşirea masivă în stradă a populaţiei, Timişoara s-a proclamat „oraş liber” în ziua de 20 decembrie 1989. A urmat reacţia bucureştenilor din 21 decembrie, cu prilejul mitingului convocat chiar de Ceauşescu, totul culminând cu revărsare maselo de cetăţeni ai Capitalei spre centru, în ziua de 22 decembrie 1989 – care a provocat fuga dictatorului cu elicopterul, de pe sediul Comitetului Central, la ora 12.06 – moment-simbol al victoriei revoltei populare şi al revoluţiei declanşate de ea.

Este important de remarcat că, atât la Timişoara, cât şi la Bucureşti, pe lânga acţiunea unor grupuri de tineri, animatori ai mişcărilor de protest, rolul decisiv l-a avut ieşirea masivă a muncitorimii industriale din întreprinderile timişorene din ziua de 20 decembrie, când s-a proclamat oraşul liber Timişoara, ca şi a celei bucureştene, din întreprinderile de la periferia oraşului, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă din sediul CC.

Revoluţia s-a concretizat prin prăbuşirea sistemului dictatorial şi trecerea ţării spre un proces complex de dezvoltare democratică, confirmat şi prin alegerile libere din 20 mai 1990 şi prin noua constituţie elaborată de Adunarea Constituantă, aleasă atunci şi adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991, ca şi prin promovarea unei noi economii de piaţă.

 

*     *     *

 

În cursul anilor ce s-au scurs după 1989, au apărut tot felul de fabulaţii şi prezentări deformate privind Revoluţia Română, apreciată de unii drept o simplă lovitură de palat, pusă la cale, ba de servicii străine, ba de “complotişti” militari sau, şi mai aberant, o “revoluţie confiscată”.

“Binevoitorii” încropirii acestor fabulaţii sau aprecieri ostile au apărut din ambele direcţii: atât din partea unora dintre cei legaţi de interesele clanului Ceauşescu şi ale slujitorilor lui, cât mai ales din partea unora care şi-au descoperit vocaţii de “dreapta” după 1989. Oameni care nu s-au remarcat prin nimic, nici în perioada dictaturii – când nu îndrăzneau să “sufle în front” – şi nici în perioada periculoasă a confruntărilor de stradă din decembrie 1989, dar care au devenit vocali, “militanţi anticomunişti” post factum, când dispăruse “obiectul muncii”. Unii dintre ei au rămas şi azi încremeniţi pe aceleaşi metereze ale unor “baricade” fictive, înrăiţi în ură şi resentimente alimentate de frustrări personale, incapabili de proiecte constructive, care să ajute societatea românească să depăşească dificultăţile reale, specifice acestui proces complex de modernizare şi de adaptare la problemele cu care se confruntă omenirea  la acest început de secol XXI.

Da, în România a avut loc, în decembrie 1989, o Revoluţie; mai mult, aceasta a reprezentat cea mai dură, mai radicală şi mai evidentă ruptură de totalitarismul comunist.

PCR a dispărut într-o noapte. Aparatul represiv, Securitatea, a fost dezmembrat imediat, cu toate consecinţele care au decurs de aici. Constituţia comunistă a fost abrogată. În nicio săptămănă a fost elaborată legislaţia care permitea înfiinţarea de partide politice. A fost creat un embrion de parlament, o adevărată şcoală a democraţiei,  CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Acesta a elaborat legislaţia necesară alegerilor libere şi a decis alegerea unei Adunări Constituante, care să elaboreze noua Constituţie. Au fost prezentate principiile trecerii la economia de piaţă şi a început crearea instituţiilor necesare acestui scop.

Revoluţia Română a fost un mare act de demnitate a naţiunii române, de care toţi ar trebui să fim mândri, indiferent ce opţiuni avem acum sau ce alegeri am făcut atunci, în decembrie 1989. Avem datoria morală să fim recunoscători celor care s-au sacrificat pentru libertate şi democraţie, atât în decembrie 1989, cât şi în anii regimurilor totalitare care au marcat România în secolul XX. Au crezut în ceva, şi au fost gata să se sacrifice pentru credinţa lor. Cel mai bun mod de a le cinsti memoria este acela de a lupta, la rândul nostru, pentru păstrarea democraţiei şi libertăţii, atât de greu şi de scump obţinute. Dreptul la opinie, dreptul de a privi critic trecutul nu este şi dreptul de a le întina memoria.

Cred că răspunsul la întrebarea „ A fost sau nu Revoluţie în decembrie 1989?” este unul afirmativ, oricare ar fi criteriile după care judecăm ceea ce s-a întâmplat atunci. Revoluţie înseamnă, înainte de toate, schimbarea radicală a relaţiilor politice din societate, a sistemului puterii de stat. A avut loc această schimbare, în urma revoltei populare din decembrie 1989? Fără îndoială!

Analiza profundă a regimului totalitar răsturnat în decembrie 1989 ne ajută să înţelegem marile schimbări generate de Revoluţia Română din decembrie 1989. Totodată, analiza evoluţiei societăţii româneşti, în ultimii 25 de ani, trebuie să stea la baza elaborării proiectului de viitor al României.

Ştiu că şi acum este multă suferinţă socială, că polarizarea socială, sărăcia, marginalizarea, lipsa de perspective, deteriorarea calităţii vieţii sunt realităţi crude pentru mulţi români. Dar, chiar şi în aceste condiţii, nu putem nega schimbarea în bine a României în aceşti 25 de ani.

Ne-am atins obiectivele enunţate în declaraţia programatică a FSN din noaptea de 22 decembrie 1989. Suntem ţară membră a UE şi a NATO, am revenit în comunitatea statelor europene, ne-am asigurat securitatea internă şi externă, avem o democraţie funcţională, cu toate limitele ei. Aceste lucruri trebuie păstrate. Şi, împreună, putem schimba ceea ce este de schimbat, putem îmbunătăţi ceea ce este de îmbunătăţit.

Aşa cum am fost solidari în zilele Revoluţiei, aşa trebuie să fim şi acum. Mereu realitatea ne va pune în faţă diverse încercări. Uniţi, conştienţi de responsabilităţile noastre de cetăţeni, le putem depăşi.

 

 

Ion Iliescu

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: