EXPUNERE COLOCVIU PITESTI- 16 oct.

Expunerea domnului Ion Iliescu, fostul Preşedinte al României, în deschiderea Colocviului Ştiinţific Internaţional

„Accentuarea crizei de regim din ţările socialiste europene

(1980-1990)”

– Piteşti, 15-18 octombrie 2008 –

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

Revoluţia Română a generat un amplu şi profund proces de transformări structurale, pe diverse planuri – politice, economice şi sociale, culturale şi civilizaţionale – precum şi în cel al valorilor morale şi politice, al elementelor care definesc identitatea indivizilor şi a naţiunii române, în ansamblul său. Până acum, cu toate eforturile meritorii ale unor cercetători şi istorici, ale unor participanţi direcţi sau martori ai evenimentelor, analiza acelor evenimente a fost parţială, lipsită de coerenţă şi de continuitate. De aceea, imaginea despre Revoluţie este fragmentară şi există o tratare disproporţionată a diferitelor ei aspecte.

Este mai comod să pui etichete, decât să te apleci asupra unor evenimente complexe, adesea confuze, care nu întotdeauna sunt uşor de înţeles şi de abordat, mai ales în absenţa unor documente credibile şi a unor mărturii fiabile.

Spuneam, nu o dată, că nu vom înţelege mecanismele şi motivele care au generat Revoluţia Română, dacă nu vom analiza în profunzime evenimentele care au precedat-o, procesele economice şi sociale din România în context zonal, european şi global, pentru că aceste abordări lipsesc, sau sunt extrem de puţin prezente în ceea ce s-a scris despre Revoluţie. Făcând o asemenea analiză, vom înţelege mai bine caracterul şi consecinţele Revoluţiei din decembrie 1989, vom înţelege de ce, după prăbuşirea comunismului, am luat deciziile pe care le-am luat şi care a fost bagajul cu care am plecat pe drumul reformelor structurale care au urmat. Vom înţelege caracteristicile totalitarismului românesc şi consecinţele lui. Şi poate vor înţelege şi cei care o contestă de ce este vorba de o revoluţie, şi nu de altceva

.

Din acest punct de vedere, anii ’80 ai secolului trecut sunt determinanţi pentru crearea condiţiilor unei schimbări de sistem politic în întreg spaţiul fost comunist, dominat de URSS. Este motivul pentru care dedicăm acest Simpozion deceniului care a precedat, dar a şi pregătit Revoluţia Română.

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

Aşa cum secolul XIX a fost secolul ideologiilor şi marilor dispute ideologice, care au dus, printre altele, la structurarea principiilor şi instituţiilor democraţiei moderne, secolul XX a fost dominat de fanatisme. Transformarea ideologiilor în mişcări fanatice şi apariţia unor regimuri politice bazate pe fanatism, mai ales hitlerismul, fascismul şi stalinismul, au generat cruzimile şi crimele pe care le condamnăm cu toată vigoarea.

Stalinismul nu poate fi încadrat decât abuziv în stânga politică. Pentru mine, „stânga” nu poate fi nicicum asociată – ca ideologie şi ca practică socială – cu un mod de gândire ori de acţiune politică bazat pe crime, pe încălcarea valorilor morale, pe nesocotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

România nu a reuşit, după moartea lui Stalin, o adevărată destalinizare a Partidului Comunist Român, o schimbare de fond a practicilor politice ale regimului.

Şi când vorbesc de acest stalinism rezidual, nu mă refer numai la practicile represive din anii ’50, ci şi la mentalităţi, la un soi de paranoia a puterii, la incapacitatea funciară a unora din conducerea PCR de a înţelege lumea şi mersul ei. Această paranoia a construit o dogmă sui-generis, în care s-au îmbinat elemente de modernitate, adesea de deschidere spre lume, cu viziuni mai degrabă aparţinând Evului Mediu. Acest amestec nu avea cum să nu se reflecte în performanţele economiei şi societăţii româneşti, în capacitatea ei de a asimila modernitatea, de a duce în profunzime elementele ei.

Aşa se face că, în 1989, România era ţara în care se manifestau contradicţiile de sistem cele mai puternice, în comparaţie cu toţi ceilalţi membri ai CAER, care se deschideau spre reforme politice şi economice, după ce Mihail Gorbaciov pusese în discuţie sistemul, atunci când declanşase perestroika.

Perestroika a avut meritul de a fi fost un moment de deschidere, o ocazie de a scoate la lumină contradicţiile fundamentale ale sistemului şi de a le discuta în spaţiul public, lucru care echivala cu recunoaşterea nevoii de democratizare. Mihail Gorbaciov are meritul de a fi deschis o discuţie fundamentală: putea fi, sau nu , reformat sistemul?

Discuţia, care a debutat în 1985, a fost determinată de realitatea obiectivă că sistemul este blocat, nu mai funcţionează, fiind nevoie de o schimbare.

În România nici măcar nu se putea discuta despre nevoia de a schimba ceva, chiar dacă, la momentul 1964, România a făcut un gest semnificativ de deschidere, care exprima nevoia autonomiei decizionale a partidelor comuniste şi a acceptării pluralismului opiniilor în sânul mişcării comuniste internaţionale.

În 1968, Ceauşescu a avut curajul să condamne Uniunea Sovietică pentru invadarea Cehoslovaciei, dar, după aceea, el a rămas blocat şi nu a continuat în logica deschiderii sistemului. De ce? Pentru că era incapabil să se schimbe, pentru că, dincolo de imaginea pe care şi-a creat-o prin discursul din august 1968, era un stalinist întârziat.

Se simţea ameninţat de o deschidere mai accentuată, de renunţarea la dogme, de liberalizarea sistemului; prevăzând că s-ar putea „să-i fugă pământul de sub picioare”, el credea că a descoperit soluţia optimă: modelul nord-coreean, care, aplicat într-un mediu cultural puternic legat şi influenţat de Occident, ne-a împins într-o fundătură din care am ieşit cu greu şi cu mari sacrificii.

Aceasta a fost una dintre marile noastre neşanse. De unde România fusese, pentru un timp, cea mai deschisă ţară din sistemul CAER către Occident, către lume, în general, inclusiv în plan economic şi tehnologic, anii ’80 au însemnat din nou închidere şi condamnarea ţării la izolare. Exact în momentul în care dinamica progresului tehnologic la nivel global era cea mai înaltă şi se manifesta cu putere, tocmai atunci România se închidea, pentru că eforturile pentru lichidarea datoriei externe decisă de Ceauşescu au implicat două măsuri: stoparea importurilor tehnologice, înainte de toate, şi forţarea exporturilor, în special de alimente şi resurse energetice.

Piaţa internă era lăsată fără produse alimentare de bază, iar economia – fără resurse pentru modernizare şi dezvoltare – accentuând, pe de-o parte, degradarea economică în România, agravarea situaţiei oamenilor şi, pe cealaltă parte, acutizând contradicţiile interne ale sistemului. Neexistând mecanisme democratice de gestionare a crizelor, s-a creat o situaţie care nu avea altă ieşire decât explozia socială la care am asistat şi care, prin consecinţele ei profunde, prin schimbările radicale pe care le-a generat, s-a constituit într-o veritabilă revoluţie.

Este drept că anii ’80 au fost extrem de dificili la nivel global, au fost marcaţi de o serie de crize economice şi de recesiune, după şocurile petroliere din deceniul precedent. Sunt anii care au generat ceea ce se numeşte „Consensul de la Washington”, ani în care, în paranteză fie spus, s-au pus bazele crizei financiare actuale, prin înlăturarea unora dintre elementele New Deal-ului, prin accelerarea retragerii statului din economie, prin presiunea pentru privatizarea proprietăţii publice. Aceste presiuni au fost făcute şi asupra României, prin intermediul FMI, determinând decizia de a întrerupe legăturile României cu Fondul şi de a plăti în avans datoriile externe, pentru a nu permite „amestecul în treburile interne”.

Războiul Rece intra în ultima sa fază, care, într-un fel, amintea de „criza rachetelor” din Cuba. De data asta era vorba de rachete cu rază medie de acţiune, amplasate în Europa, de o parte şi de alta a Cortinei de Fier. Ronald Reagan desemna URSS drept Imperiul Răului, iar Uniunea Sovietică se împotmolea în războiul din Afganistan. Tot în acei ani, începea punerea în practică a unor elemente ale Iniţiativei americane de Apărare Strategică, cunoscută drept „Războiul Stelelor”.

Un moment de cotitură în confruntarea Est-Vest îl reprezintă Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, din 1975, de la Helsinki. Coşul 3 al Conferinţei, cel privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, a permis apariţia unor mişcări disidente în Est, cum a fost Carta 77 şi Sindicatul Solidaritatea. Acum sistemul avea o contraputere şi în interior, nu doar în exterior.

Doamnelor şi domnilor,

Discutând despre cauzele prăbuşirii comunismului în 1989, eu încerc să explic acest fenomen apelând la două elemente fundamentale.

În primul rând, sistemul, aşa cum a apărut el în plan istoric şi cum a fost perceput la vremea respectivă în lumea intelectuală progresistă şi în mişcarea muncitorească internaţională, promitea în plan politic mai multă democraţie decât ceea ce oferea, în epocă, aşa-numita „democraţie burgheză”, bazată pe alegeri libere, pe vot, adică democraţia reprezentativă. Apărea promisiunea unei democraţii de esenţă populară – ceea ce numim noi astăzi democraţia directă, participativă. Dar, faţă de această promisiune ipotetică, ceea ce a rezultat în practica statului sovietic şi a altor state din Est, inclusiv în România, a fost exact opusul unei democraţii: totalitarismul.

Î

n al doilea rând, pe plan economic, unde se desfăşura confruntarea cea mai directă între cele două sisteme opuse – sistemul economic de piaţă capitalistă şi sistemul statului totalitar comunist, al economiei centralizate – eşecul acestuia din urmă a fost şi mai evident şi mai penalizator în termeni de stabilitate şi de eficienţă a utilizării resurselor.

Se afirma de către ideologii sistemului că, din punct de vedere al eficienţei economice, planificarea economică şi dirijarea de către stat a economiei pot să fie o soluţie mai bună pentru a optimiza sistemul economic şi pentru a asigura eficienţă maximă în utilizarea resurselor, în timp ce capitalismul ar duce la înlăturarea din câmpul vieţii economice a unor valori şi resurse, prin logica concurenţei.

Ce a rezultat am văzut foarte bine: sistemul economiei etatizate a acţionat ca un sistem de tip mecanic, ierarhic, piramidal, cu comandă unică. Multe dintre marile civilizaţii s-au bazat pe astfel de sisteme economice, care le-au permis să reziste de-a lungul mileniilor. În câteva domenii ale vieţii sociale nu se poate fără o conducere centralizată. De exemplu, nu-i de conceput o armată fără o structură piramidală, fără o structură ierarhică, fără comandă unică. Ce ar fi o armată bazată pe discuţia liberă şi pe adoptarea deciziilor prin vot?

Sistemul statal de tip mecanic şi-a atins, însă, limitele într-un moment critic, de dezvoltare tehnologică şi economică fără precedent în istoria civilizaţiei umane. Un sistem rigid, osificat, inflexibil era incapabil să răspundă schimbărilor foarte rapide din cea de-a doua jumătate a secolului 20, în timp ce economia de piaţă capitalistă s-a dovedit, ca structură, un sistem cibernetic, flexibil şi cu o mare capacitate de adaptare la schimbare. În asta a constat, din punct de vedere al teoriei sistemelor, diferenţa şi astfel putem înţelege şi din acest punct de vedere motivele superiorităţii capitalismului.

Nu putem exclude din discuţie aspectele sociale specifice fiecărui sistem. În fond, şi unul şi celălalt trebuia să aducă mai multă bunăstare pentru populaţie. Pentru mulţi din generaţia mea, regimul instaurat după război a însemnat o anumită deschidere spre educaţie, spre cultură; nu pot fi ignorate efectele pozitive ale extinderii ariei de recrutare a elitelor unei ţări prin extinderea accesului la servicii publice de educaţie, ale îmbunătăţirii stării generale de sănătate. Dar dacă luăm în discuţie ansamblul performanţelor sistemului, datorită tarelor de care vorbeam în economie, în respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale, rezultanta în plan social a fost o generalizare a sărăciei şi un nivel limitat de bunăstare pentru toţi.

Ca o concluzie la cele spuse până acum, anul 1989 ne-a dat cel mai tranşant şi mai definitiv răspuns la întrebarea: este reformabil sistemul comunist? Răspunsul a fost categoric negativ. Acest lucru nu l-a înţeles nici Gorbaciov, care vedea în perestroika o ideologie şi un instrument de reformare şi de adaptare a sistemului la realităţile vieţii din ţara sa şi la cele ale unei lumi care evoluase într-o altă direcţie decât cea imaginată de responsabilii politici de la Moscova şi din alte capitale ale ţărilor comuniste. Proiectul de reformare a comunismului, reprezentat de perestroika, s-a dovedit la fel de nerealist ca şi proiectul comunismului de stat!

Doamnelor şi domnilor,

Atunci când discutăm despre Revoluţia Română şi despre celelalte evoluţii din Estul Europei în anul 1989, vorbim despre ieşirea din totalitarism.

Evenimentele anului 1989 au scos în evidenţă două modele posibile: un transfer paşnic, negociat, de putere, sau o revoltă populară, violentă. Fiecare dintre cele două modele spune ceva despre starea naţiunilor respective, despre prezenţa sau absenţa unor valori şi a unor elemente ale societăţii civile, despre cultura politică dominantă etc. Atunci când regimurile politice se rup de realităţi, ele se condamnă la dispariţie şi la oprobriul public.

Este ceea ce s-a întâmplat cu comunismul. Întotdeauna sistemele politice şi sociale închise sfârşesc prin a se distruge prin inadecvare. Lipsa unei critici viguroase, a unor contraputeri efective, care să sancţioneze excesele puterii, reprezintă handicapuri severe pentru sistem, care nu se poate transforma de la sine, în absenţa forţelor schimbării.

În societatea românească, din ultimii ani ai totalitarismului ceauşist, se acumulaseră puternice tensiuni şi se manifesta tot mai deschis o puternică dorinţă şi voinţă de schimbare.

Revolta începută la Timişoara nu a fost un act singular. Guvernarea totalitară a produs şi alte izbucniri ale mâniei populare. Revolta minerilor din Valea Jiului, din 1977, a fost cu greu ascunsă populaţiei, iar participanţii la proteste au fost arestaţi, anchetaţi cu duritate, cei mai mulţi strămutaţi la mare distanţă.

În schimb, revolta braşovenilor, din 15 noiembrie 1987, cu un puternic accent anticeauşist şi antitotalitar, pedepsită în acelaşi mod ca şi cea din Valea Jiului, nu a mai putut fi ascunsă românilor.

A existat o tentativă de organizare a unei acţiuni de protest la Iaşi, în ziua de 14 decembrie 1989, care a fost descoperită de organele de Securitate şi anihilată înainte de declanşarea ei, prin arestarea iniţiatorilor. Asta dovedeşte un lucru: oriunde s-ar fi aprins scânteia, ea ar fi determinat explozia socială, pentru că se acumulase un potenţial uriaş de nemulţumire, de frustrări şi de umilinţe, iar regimul nu dădea semne că ar înţelege ceea ce încercau românii să-i spună.

Populaţia din Timişoara s-a manifestat tot mai radical şi mai hotărât, pe măsură ce sporea violenţa represiunii şi creştea numărul victimelor confruntărilor de stradă. Ralierea masivă a muncitorilor din întreprinderile timişorene şi a altor categorii de cetăţeni la protestul grupurilor iniţiale a condus la anihilarea acţiunii de reprimare, la solidarizarea Armatei cu populaţia şi la proclamarea, pe 20 decembrie 1989, a oraşului liber Timişoara.

Punctul final al derutei clanului dictatorial l-a reprezentat mitingul convocat de dictator în 21 decembrie 1989 pentru condamnarea revoltei timişorenilor, miting care s-a transformat într-o mişcare de protest împotriva dictaturii. Represiunea din noaptea de 21 spre 22 decembrie a produs zeci de victime, sute de răniţi şi mii de arestaţi.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, repetând experienţa Timişoarei din 20 decembrie, muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei, cetăţenii Bucureştilor au amplificat revolta, inundând străzile. Exemplul lor a fost urmat şi în alte oraşe: Arad, Lugoj, Iaşi, Constanţa, Cluj, Brăila, Braşov, Sibiu. Acesta a fost sfârşitul dictaturii. O imagine-simbol – fuga dictatorului, cu elicopterul, de pe acoperişul Comitetului Central, la ora 12.06, în ziua de 22 decembrie 1989 – a făcut ocolul ţării şi al lumii.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organ constituit ad-hoc în noaptea de 22 decembrie 1989 şi Comunicatul către ţară, prezentat atunci, au avut menirea să apere şi să consolideze victoria obţinută în stradă şi să ferească ţara de haos şi chiar de un posibil război civil.

Revoluţia Română a demolat vechiul sistem. Acest adevăr nu poate fi contestat de nimeni. Nu am avut şansa unei schimbări paşnice, aşa cum nu am avut şansa unei tranziţii lipsite de convulsii şi de dificultăţi. Revoluţia română a fost semnalul unei adevărate redeşteptări naţionale, un moment unic în istoria naţiunii române. Românii s-au regăsit pe ei şi şi-au regăsit rădăcinile, printr-un extraordinar elan de solidaritate şi de coeziune naţională.

Programul Revoluţiei Române, cuprins în comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care şi-a asumat responsabilitatea şi prerogativele puterii provizorii, dădea expresie aspiraţiilor profunde ale societăţii româneşti. El consacra atât schimbarea fundamentală de sistem politic, cât şi obiectivele şi direcţiile de acţiune ale schimbării.

Trei mari componente exprimă, în sinteză, Programul Revoluţiei Române:

Componenta politică proclama dizolvarea vechiului regim totalitar şi a instituţiilor sale, deschiderea spre democraţie prin pluripartidism şi alegeri libere, prin drepturi şi libertăţi cetăţeneşti garantate, o nouă Constituţie, stat de drept, societate civilă.

Componenta economică enunţa demontarea vechilor structuri ale economiei centralizate, eliminarea dirijismului administrativ de stat, trecerea spre economia de piaţă, creşterea şi dezvoltarea economică modernă, durabilă, protecţie socială şi echilibru social.

Componenta externă consacra deschiderea ţării spre lumea democratică şi civilizată, spre structurile europene şi euroatlantice, integrarea în aceste structuri şi în procesele care structurează procesul de mondializare.

Acesta este cu adevărat Programul Revoluţiei Române şi trebuie să spunem cu tărie că încercarea de a-l substitui cu aşa-zisa „Proclamaţie de la Timişoara”, din martie 1990, document eminamente electoral şi ideologic, este de ne-acceptat. Este în primul rând o impietate, o încercare de a nega lupta şi jertfele timişorenilor din 15-20 decembrie 1989, ca şi a Proclamaţiei Frontului Democrat din Timişoara din 21 decembrie 1989, dar şi o încercare de a re-scrie istoria, în scopuri politice şi de imagine.

Eu cred că prin ceea ce facem aici, în cadrul acestei sesiuni organizată de Institutul Revoluţiei Române, servim nevoia de adevăr şi de clarificări în legătură cu evenimentele din 1989, a căror complexitate, cauze şi consecinţe profunde abia acum începem să le percepem în adevărata lor lumină.

Sunt câteva elemente care, cred eu, pot sta la baza discuţiei noastre de azi.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

Advertisement