PREFAŢA VOLUMULUI “URSS A MURIT, TRĂIASCĂ RUSIA”

Helene Carrere d’Encausse – membră a Academiei Franţei, este cunoscută şi recunoscută ca unul dintre specialiştii consacraţi în problemele Rusiei şi ale fostei Uniuni Sovietice, cărora le-a consacrat un număr mare de cărţi, devenite de referinţă.

Acest ultim volum – “URSS a murit, trăiască Rusia” – este consacrat proceselor care au urmat destrămării URSS în 1991, ca şi epocii Elţân şi mai ales perioadei marcate de personalitatea lui Putin.

În primul capitol – “Rusia în disputa cu ea însăşi” – autoarea încearcă să descifreze esenţa proceselor declanşate de “perestroika” lansată de Gorbaciov, care a reprezentat o “reînviere a unei societăţi apatice”. Aceasta i-a “înspăimântat pe nostalgicii sistemului sovietic.

Puciul din august 1991 a reprezentat o ultimă încercare zadarnică de stopare a deschiderii, prin înlăturarea lui M. S. Gorbaciov. Acesta a înlesnit, în schimb, propulsarea lui Elţân. Aceasta, de fapt, avusese loc odată cu alegerea sa, în 12 iunie 1991, ca preşedinte al Rusiei. Intrarea sa în competiţie a demonstrat intuiţia sa politică! Acesta a fost momentul renaşterii Rusiei, ca stat care, din 1917, din imperiu se transformase într-o simplă republică componentă a URSS. naşterea noii Rusii a însemnat lichidarea URSS, întrucât, concomitent, şi-au proclamat independenţa toate celelalte republici foste sovietice. Deci, puciul a grăbit doar destrămarea imperiului – a URSS.

În ce priveşte situaţia Rusiei, în momentul destrămării URSS, nu numai că şi-a pierdut statutul de imperiu, dar economia se afla, de multă vreme, în declin, situaţia politică în 1991 – aproape de degringoladă. Statul-partid dispăruse; se destrămau atât structurile de putere, cât şi ale administraţiei. Armata era demoralizată şi prost echipată. “Puterea” Rusiei rămăsese o amintire.

Elţân şi-a îndreptat speranţele spre exterior pentru modernizarea Rusiei. În interior conta încă pe entuziasmul democratic pentru eliminarea tuturor structurilor etatizate. A susţinut platforma “lupilor tineri” (prim-ministrul Egor Gaidar) pentru promovarea unui liberalism total, a “terapiei de şoc”, după exemplul Poloniei). Rezultatul a fost un şoc îngrozitor care a avut ca bilanţ: pauperizarea ţării, jefuirea resurselor, privatizarea ţării, jefuirea resurselor, privatizarea total necontrolată care a dus la ruinarea cetăţenilor şi a statului, dar, concomitent, la apariţia noii oligarhii (în general, foştii directori de mari combinate au devenit patroni).

Ajutorul extern pe care conta Elţân s-a dovedit neînsemnat. Singurele compensaţii: primirea în grupul G-7; încheierea unui parteneriat pentru pace cu NATO; un acord de cooperare cu UE şi un ajutor din partea FMI.

Autoarea intitulează un capitol “Iluziile şi deziluziile puterii”.

În ciuda unor semnale de simpatie şi încurajare, în final Elţân a constatat o deteriorare a relaţiilor cu Occidentul. Extinderea NATO spre est a fost privit ca o provocare.

Numirea lui Primakov ca prim-ministru a marcat reorientarea politicii externe spre multilateralism.

Concomitent cu încercări de consolidare a raporturilor cu fostele republici sovietice, în cadrul CSI (considerată “străinătatea apropiată”). Elţân a iniţiat vizita în China şi în India, încheind şi unele acorduri; iar în 1996 a sprijinit constituirea grupului de la Shanghai (Rusia, China, Kazahstan, Tadjikistan, la care va adera, apoi, şi Uzbekistan).

“Coborârea în infern” este titlul altui capitol, în care autoarea subliniazădeteriorarea continuă a situaţiei din Rusia. “Elţân şi-a pierdut flerul din anii 1989-1992. Reales în 1996, el a devenit oscilant, fiind marcat şi de o vizibilă degradare fizică”.

A avut loc un proces de descompunere a sistemului de putere. Criza financiară din Asia a avut ca efect şi prăbuşirea rublei, în august 1998. Elţân refuză invitaţia Dumei de a-şi da demisia.

Acţiunea SUA şi Turciei pentru trasee alternative ale petrolului şi gazelor din zona mării Caspice (conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan) torpilează încrederea Rusiei în SUA.

Decizia unilaterală a SUA (chiar şi fără consultarea Consiliului de Securitate ONU) de a bombarda Serbia (în ciuda avertismentelor Rusiei) este receptată ca o umilire. Ulterior, s-a încercat o compensare, prin invitarea Rusiei, să trimită trupe în Kosovo (KFOR).

Autoarea apreciază al doilea mandat al lui Elţân ca fiind catastrofal. El a reuşit, totuşi, să găsească o soluţie onorabilă prin pregătirea succesiunii. După numirea a doi prim-miniştri tineri (S. Kirienko – mai-sept.1998, şi S. Stepaşin – mai-august 1999). Elţân s-a oprit asupra lui Vladimir Putin, pe care l-a numit prim-ministru la 9 august 1990. Autoarea îl citează pe Elţân: “Încă din 1998, credeam că societatea pretinde o nouă calitate a statului, o osatură de oţel care să întărească structura politică a autorităţii. Aveam nevoie de o persoană chibzuită, democratică şi inovatoare dar fermă, în stil militar. Această persoană a apărut în anul următor – Vladimir Putin“.

Elemente de biografie a lui Putin:

– 16 ani a lucrat în serviciul de informaţii externe al KGB, având o educaţie militară;

– după destrămarea URSS a lucrat câţiva ani cu fostul primar al Petrogradului, Anatolii Sobceak, un om cu orizont larg şi cu carismă, care l-a însărcinat să se ocupe de atragerea investitorilor străini; Elţân l-a integrat în Administraţia Prezidenţială, iar în 1998 l-a numit în fruntea FSB, devenind şi membru în Consiliul de Securitate de la Moscova;

– cu 9 luni înainte de alegerile prezidenţiale a fost numit prim-ministru.

Prima încercare pentru noul prim-ministru a fost conflictul din Cecenia şi din Daghestan, pe care le-a tratat cu toată fermitatea, câştigând autoritate şi simpatia ruşilor.

Drumul spre Kremlin

Pasul următor, Elţân l-a făcut în 31 decembrie 1999, când, printr-un discurs public în care spunea că “am făcut tot ce am putut“, şi-a anunţat retragerea din funcţia de preşedinte, declarând instalarea provizorie în această funcţie a lui Putin care, astfel, intra în campania prezidenţială de pe poziţia de preşedinte provizoriu.

Tot pe 31 decembrie, Vladimir Putin publică în Rosiiskaia Gazeta un text-program “Rusia la graniţa dintre milenii”, care s-a remarcat printr-o notă realistă. Cum spune autoarea, a fost “un discurs al adevărului şi al mobilizării celor pe care Vladimir Putin ţinea să-i convingă de faptul că el este omul potrivit pentru funcţia de preşedinte”. După două luni, pe 25 februarie, într-o scrisoare deschisă adresată electoratului, publicată în ziarul Izvestia şi reluată pe internet, Putin completa discursul anterior în aceeaşi tonalitate.

În locul formulelor tradiţionale optimiste şi triumfaliste, Putin prezenta în faţa concetăţenilor săi realitatea pe care o resimţeau cu toţii, şi anume, imaginea unei Rusii rămase în urmă în mod dramatic, chiar şi în comparaţie cu cel mai puţin avansate state ale Europei. Putin afirma că sistemul sovietic a smuls Rusia din procesul de modernizare în care se angajase la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a o încorseta într-o utopie generatoare de catastrofe. În 1992, Rusia a rupt-o cu comunismul şi a ales edificarea democraţiei şi a economiei de piaţă, reînnoind astfel vocaţia  sa europeană. Putin sugera, totodată, necesitatea de a ţine seama de anumite tradiţii morale şi sociale. Instaurarea unui stat de tip modern, dotat cu structuri politice şi administrative, imensitatea teritoriului, diversitatea etnică şi culturală impuneau, în opinia sa, ca autoritatea să fie o componentă a sistemului politic. Această viziune nuanţată asupra democraţiei trebuia să permită, în opinia lui Putin, asocierea unei societăţi din care o mare parte era încă traumatizată de ruptura din 1992. El încerca astfel să calmeze societatea prin reîncorporarea simbolurilor şi a valorilor ce aparţineau unei epoci privite cu nostalgie.

Totodată, atunci când au apărut opinii privind modificarea Constituţiei (limitarea la două mandate succesive a preşedintelui), Putin s-a pronunţat împotrivă.

Dar, principiile generoase ale programului lui Putin nu reflectau marile contradicţii cu care avea să se confrunte societatea rusă: declinul demografic, dezagregarea internă a ţării şi haosul economic.

1. Epuizarea demografică. Pentru o ţară mare ca Rusia, declinul demografic ridică probleme multiple. Iar fenomenul este dramatic. În 1970, URSS avea 242 milioane locuitori, iar prognozele prevedeau pentru 1989 – 280 milioane şi pentru 2000 – 312 milioane.

După destrămarea URSS, Rusia avea în 1992 – 150 milioane locuitori, iar în 2006 – 143,8 milioane. După unele prognoze, există perspectiva reducerii populaţiei la nivelul anului 2050 la cca. 100 milioane. Aceasta ridică probleme grave privind lipsa forţei de muncă, depopularea unor zone, în special din Siberia şi Orientul Îndepărtat (unde apare şi perspectiva presiunii excedentului demografic din China). Un fenomen grav este durata redusă de viaţă a bărbaţilor – de cca. 59 ani, ca urmare a extensiunii alcoolismului.

De aceea, Putin a propus măsuri deosebite pentru ameliorarea sănătăţii publice, stabilizarea şi relansarea creşterii populaţiei, încurajarea financiară a natalităţii şi ameliorarea generală a condiţiilor de viaţă.

2. Dezagregarea spaţiului rusesc

Probleme deosebite au apărut şi s-au accentuat în Caucazul de Nord, unde momentul cel mai dramatic a avut loc în anul 2000, când ocuparea armată a oraşului Groznâi (capitala Ceceniei) s-a soldat cu 25.000 morţi.

Pentru a întări controlul central asupra administraţiei, în mai 2000, Rusia a fost împărţită în 7 noi regiuni federale, conduse de împuterniciţi ai preşedintelui (preşedintele Medvedev a mai adăugat o regiune federală – nordul Caucazului). Din anul 2004, împuterniciţii au căpătat statutul de guvernatori, aleşi pe 4 ani (subordonaţi, însă, Administraţiei Prezidenţiale).

3. Bogăţia pusă sub controlul statului

În perioada lui Elţân a avut loc creşterea numărului şi puterii economice a oligarhilor.

Putin a luat măsuri pentru limitarea puterii şi influenţei acestora. Cei mai bogaţi (Gusinski, Berezovski, Hodorokovski) au fost implicaţi în fraude, cercetaţi, arestaţi. Averile lor au fost trecute, practic, sub controlul statului. Gazpromul, spre exemplu, a fost preluat de stat, prin înlăturarea fostului preşedinte Viahirov şi numirea lui Alexis Miller, ca şi Iukos (a lui Hodorokovski).

În ianuarie 2001, Putin le-a cerut oligarhilor să investească în Rusia, să plătească impozitele şi să se ţină departe de politică, stabilind astfel cadrul raporturilor dintre stat şi lumea afacerilor.

Politica externă

Rusia a pierdut un imperiu. După 1992 a încercat să împrumute de la Occident democraţia şi economia de piaţă. După câţiva ani, modelul a pierdut din strălucire. A apărut ideea unui nou obiectiv. Rusia propriului ei interes.

a) Putin a definit două obiective: creşterea economică şi afirmare ca forţă globală (ceea ce presupunea recunoaşterea din partea “celuilalt” – adică SUA). O astfel de relaţie cu SUA a fost prima provocare a noului preşedinte rus. Un prim semnal a fost dat după 11 septembrie 1991:

– Rusia a eliminat bazele militare din Vietnam şi Cuba;

– a acceptat amenajarea de baze (pentru zboruri spre Afganistan) americane în Uzkbekistan şi Kazahstan;

– la 24 mai 2002 s-a semnat acordul SORT pentru reducerea armamentelor nucleare strategice;

– la 28 mai acelaşi an, crearea Consiliului NATO – Rusia;

– la 29 mai 2002 – UE recunoaşte statutul de economie de piaţă a Rusiei;

– la 26 iulie – la summitul de la Alberta – Rusia este adusă în grupul G-7.

b) Însă, evoluţiile ulterioare nu au mulţumit Rusia

– a produs iritare lărgirea NATO

– intervenţia americană în Irak (martie 2003) a fost privită ca “persistenţa unei concepţii unipolare asupra vieţii internaţionale din partea cercurilor neo-conservatoare americane” (Evghenii Primakov);

– Tricentenarul Petersburgului (27-30 noiembrie) şi întâlnirea Putin-Bush – a încercat să evidenţieze noua poziţie a Rusiei.

c) Evoluţiile din foste republici sovietice au produs nelinişte la Moscova (“Revoluţia trandafirilor” la Tbilisi – noiembrie 2003 şi înlăturarea lui Sevardnadze;

– “revoluţia portocalie” din Ucraina, în anul următor;

– “revoluţia lalelelor” din Kârgâzstan.

Moscova a făcut eforturi să reactiveze CSI (conceptul de “străinătate apropiată).

– Tratat de Securitate Colectivă CSI (Taskent, mai 1992)

– propunerea Nazarbaev pentru o Uniune Eurasiatică (1994)

– reluarea ideii Tratatului de Securitate Colectivă (Chişinău – 2001-2001).

În sens invers, a apărut iniţiativa GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Moldova, la care s-a alăturat şi Uzbekistan).

d) A apărut o nouă problemă – statutul rusofonilor din ţările CS).

– după destrămarea URSS, au apărut 30 milioane rusofoni în afara graniţelor Rusiei (fosta republică sovietică);

– una dintre măsurile luate de noile state independente a fost frânarea învăţării limbii ruse (care, înainte, era obligatorie – ca limbă de stat). În Ucraina, din 20.000 şcoli cu învăţare în limba rusă, au rămas 1345. În Asia Centrală, limba rusă este înlocuită cu limba turcă;

– alfabetul cirilic a fost abandonat în Uzbekistan şi Turkmenistan. La fel în Ucraina şi Moldova.

Ca o tendinţă generală, “străinătatea apropiată” riscă să devină un spaţiu tot mai străin pentru Rusia.

Cap. Marele joc din Asia

A fost relansată dezbaterea privind locul Rusiei – între Europa şi Asia. Un specialist în probleme ruseşti, James Billington, consideră că “pentru mulţi ruşi, eurasianismul nu exprimă ataşamentul special pentru Asia, ci mai degrabă o formă de protest împotriva unui ceva perceput ca umilire din partea unui cineva – Vestul“. Iar rusul Gr. Karasin consideră că “din punct de vedere geo-politic, noi suntem o putere eurasiană. Dar, din punct de vedere istoric, ne-am întors mereu spre Vest”.

Putin aprecia, în august 2000: “Rusia s-a considerat mereu o ţară eurasiatică. Noi nu am uitat niciodată că o mare parte a teritoriului rus s-a aflat în Asia. Dar, nici nu am profitat de acest avantaj”. Dar, în acelaşi timp, sublinia: “Rusia este şi va fi întotdeauna o ţară europeană prin geografia sa, prin cultura şi prin voinţa de integrare economică”.

Parteneriatul strategic cu China a devenit o constantă ]n preocupările conducerii ruse. în anul 2000, Putin vorbea de trioul Rusia/SUA/China. în iulie 2001, a încheiat la Beijing Tratatul de prietenie, bun[ vecinătate ;i cooperare cu China. În anul 2004 a fost eliminată disputa teritorială, iar ]n iunie 2005 s-au încheiat acordurile privind delimitarea a 4300 km de frontiere comune.

Au fost lansat două proiecte de oleoducte spre China şi Japonia:

– în aprilie 2009 – s-a inaugurat traseul Skoravodino-Deqing (parte din conducte de 2450 km – Angarsk-Deqing) spre China;

– în decembrie acelaşi an – traseul spre Japonia Taişet-Skorovodino (parte din conducta de 4000 km Angarsk-Nakhodka).

Autoarea prezintă eforturile lui Putin pentru a activiza prezenţa politică a Rusiei în Asia.

Prezenţa Rusiei la ASEAN, ARF (Asian Regional Forum), APEC (Cooperarea Economică Asia-Pacific).

– vizita lui Putin în principalele ţări asiatice;

– negocierile în şase (SUA, China, Coreea de Sud, Coreea de Nord, Japonia şi Rusia);

– rolul de punte între Europa şi Asia;

– reluarea ideii lui Primakov de apropiere de India;

– Rusia – parte a BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) – puterile emergente.

După autoare, această orientare euro-asiatică ar avea două raţiuni:

– compensarea pierderii identităţii de mare putere;

– ascensiunea dinamică, economică şi politică a Asiei, la care s-ar adăuga decepţia ruşilor faţă de o Europă care nu înţelege Rusia, o sabotează şi o marginalizează.

Orientul complicat este titlul unui alt capitol.

Autoarea subliniază preocuparea Rusiei faţă de lumea musulmană, acreditându-se chiar ideea că Rusia este şi un stat musulman.

Chiar şi după destrămarea URSS, în Rusia trăiesc 20 milioane de musulmani. Timp de trei secole, Rusia s-a aflat sub ocupaţia tătarilor. Ivan cel Groaznic a realizat eliberarea Rusiei de tătari, ocupând Kazanul – capitala Tatarstanului, prilej cu care a demolat toate moscheile şi a interzis islamul. În centrul oraşului a ridicat o catedrală ortodoxă.  După destrămarea URSS, preşedintele Tatarstanului, M. Şaimiev, a construit în Kazan, în faţa catedralei ortodoxe, cea mai mare moschee din Europa, care domină centrul oraşului.

După al doilea război mondial, URSS a dus o politică de apropiere faţă de ţările musulmane din Orientul Mijlociu. Invadarea Afganistanului a speriat lumea islamică.

Evghenii Primakov a acţionat pentru reînnodarea relaţiilor cu ţările din Orientul Mijlociu, inclusiv pentru dezvoltarea relaţiilor cu Turcia şi Israel.

Putin a făcut chiar câţiva paşi semnificativi pentru apropierea de lumea islamică:

– în 2003 a luat parte la lucrările Organizaţiei Conferinţei Islamice;

– a efectuat o vizită în Arabia Saudită – promovând ideea dialogului între civilizaţii;

– a subliniat interesul pentru consolidarea relaţiilor cu Egiptul; a luat parte la o conferinţă a Ligii Arabe, propunând organizarea unei conferinţe comune la Moscova;

– a reactualizat relaţiile cu Siria;

– în 2007 a făcut o vizită în Emirate, la Doha (Quatar), discutând despre o organizaţie a statelor producătoare de gaze (un fel de OPEC), în special Iran, Quatar, Rusia.

– o atenţie deosebită a acordat relaţiilor cu Iranul, începând cu problemele exploatării în comun a resurselor de petrol şi gaze din marea Caspică: politica comună pentru tranzitul gazelor, inclusiv traseul Nabucco; colaborare în domeniul nuclear. Iranul a fost invitat la Grupul Shanghai.

Războiul din Georgia formează un capitol din carte.

Autoarea prezintă istoria evoluţiei stărilor conflictuale, încă din vremea URSS (legat de invadarea Afganistanului) şi, apoi, tulburările şi acţiunile centrifuge din zona Caucazului, destrămarea URSS; declararea independenţei Gruziei, Armeniei şi Azerbaidjanului; mişcările secesioniste din Osetia şi Abhazia, încurajate de Rusia. Starea de dezordine, după proclamarea independenţei Georgiei de către Gamsahurdia. Restabilirea ordinii, după reîntoarcerea lui Şevarnadze. Deschiderile spre Vest, inclusiv spre NATO, ale lui Sevarnadze şi ostilitatea Rusiei. Conflictul din Abhazia din 2001 şi proclamarea independenţei Osetiei, în 2002.

Războiul ruso-gruzin din 2008 şi dilemele Rusiei în legătură cu invocarea principiului dreptului la autodeterminare, în cazul Osetiei şi Abhaziei, pe care nu l-au acceptat în cazul Kosovo sau Ceceniei şi Daghestanului; contrapus altui principiu de drept internaţional – respectarea integrităţii teritoriale a statelor.

În concluzia la carte, autoarea subliniază că se poate constata revenirea Rusiei pe scena lumii. În al doilea rând, se poate spune că lumea de după războiul rece a fost înlocuită de o lume post-occidentală, în care Rusia şi China joacă un rol de o importanţă crescândă.. Dimensiunii extra-occidentale a politicii externe, Putin i-a adăugat o mare inovaţie: diplomaţia energiei, care modifică raporturile sale cu Europa. Rusia subliniază cum înţelege ea o lume de după războiul rece: o lume fără provocări de tipul “revoluţiilor colorate”, ale extinderii NATO în zonele sale de influenţă, al amplasărilor nechibzuite de scuturi anti-rachetă, o lume în care statelor să le fie asigurată egalitatea în drepturi şi respectul drepturilor fiecăruia.

Autoarea consideră că “Barack Obama pare să pună mai puţin preţ pe extinderea NATO şi să acorde mai multă importanţă relaţiei directe cu Rusia, a cărei putere o evaluează fără prejudecăţi” şi că “dialogul între ruşi şi americani, faţă în faţă, pe două coaste ale Pacificului, este cu adevărat simbolice pentru lumea care se conturează”.

Şi, în încheiere, remarcă, pe de o parte, că “modernizarea Rusiei nu s-a terminat şi că a rămas de parcurs un drum lung pentru ca ţara să se regăsească în deplinătatea ei”. Iar în ce priveşte percepţia din exterior a Rusiei, autoarea consideră că, “în loc să ne temem de Rusia, ar fi timpul să încercăm să o înţelegem, să înţelegem că, împărţită între două lumi, această ţară imensă se identifică totuşi cu Europa şi că tot cu Europa vrea să-şi împartă în continuare destinul”.

Este o carte actuală, documentată, utilă pentru înţelegerea evoluţiei Rusiei, cât şi a marilor probleme cu care se confruntă lumea contemporană.

Advertisement