Interviu ziarul “Adevarul”

Ion Iliescu: PSD trebuie să aleagă între doi adversari – Băsescu şi PNL

2007-12-10

Adevărul: Cum aţi descrie dialogul dumneavoastră cu fostul şef al statului, Emil Constantinescu, cu care v-aţi confruntat politic mai bine de 15 ani?

Ion Iliescu: În situaţia de anormalitate în care trăim apare relaţia mea cu Emil Constantinescu ca fiind ceva excentric. Or, asta trebuie să fie normalitatea: adică dincolo de ostilităţi, de adversităţi politice, ne situăm pe platforme diferite şi asta înseamnă şi abordări diferite, dar dincolo de aceste deosebiri şi asta este valabil pentru orice democraţie parlamentară, adversitatea politică nu trebuie să însemne ostilitate. Dincolo de abordări diferite, economice, sociale ş.a.m.d. sunt şi nişte platforme comune şi ne-am probat acest lucru în momentele cele mai complicate. Anii 1990 au fost ani încordaţi. Coposu era un tip încrâncenat şi eu aveam cu acesta dialog şi am găsit împreună soluţii.

“Coposu era ostil, dar nu refuza dialogul”
Ce nu accepta niciodată?
În general, stătea pe o poziţie ostilă, mă considera comunist, nomenclaturist, tot ce vrei. Şi era toată această campanie întreţinută în 1990, în Piaţa Universităţii, de demonizare a mea pe toate planurile. Şi el manifesta această încrâncenare, dar eu l-am chemat la dialog şi el nu refuza. Sau uneori, el îmi cerea să ne întâlnim şi să discutăm. Formula cu Stolojan am găsit-o împreună. Eu nu aveam nevoie. La prevederile constituţionale de atunci, eu aveam dreptul şi să demit, şi să numesc prim-miniştri, înaintea adoptării prevederilor constituţionale din 1991. Erau prevederile adoptate în CPUN, pe baza cărora am ales noul parlament şi preşedintele, până la adoptarea Constituţiei. Şi acolo se creau două instituţii şi trebuia să definim în legea electorală şi ce alegem, şi ce atribuţiuni vor avea aceste instituţii. Acolo s-au creionat primele atribuţiuni pentru parlament, bicameral, aşa cum era el, plus Adunare Constituantă şi noul preşedinte ales până la definitivarea formulei constituţionale. La adoptarea Constituţiei se putea renunţa la formula preşedinte ales în scrutin general. Au fost şi asemenea păreri, să fie preşedintele ales de parlament.

“În 1990, habar nu aveam ce înseamnă alegeri pe liste”
Încă de pe atunci au existat propuneri pentru alegerea preşedintelui în parlament.
Sigur că da. Au existat propuneri privind alegerile în colegii uninominale şi atunci au existat discuţii şi cu Coposu, şi cu Radu Câmpeanu. Ei mi-au explicat, eu nu aveam această experienţă. Nici măcar la alegerile din `46 nu am fost. Şi ei mi-au spus: „Ieşim dintr-o fază de partid-stat, de monopol al unui partid, nu avem structura de partide, alegerile uninominale nu vor facilita constituirea de partide”. Deci alegerea pe liste, conform tradiţiei din ţările democratice, constituie şi un instrument pentru a contura partide politice. Nu poţi să vorbeşti de democraţie parlamentară fără să ai constituite partide politice cu baze doctrinare diferite. Asta înseamnă şi confruntare, şi dialog, şi conlucrare. Şi, deci, de la ei am preluat aceste idei. Habar nu aveam ce înseamnă alegeri pe liste sau pe neliste. În regimul de monopartid nu existau decât alegeri uninominale, aşa că nu descoperă Băsescu – de fapt nu-i aparţine lui ideea – alegerile uninominale, ca soluţie de reformare a clasei politice. Alegerile uninominale există peste tot unde se află un sistem monopartid, că nu ai cum să faci liste de partide, şi se practică în ţările cu sistem bipartid, SUA şi Anglia, unde se succed la putere unii şi alţii.

“La ruşi, uninominalul permitea cumpărarea parlamentarilor în grupuri de 100”
Pentru noi, în această perioadă, este potrivit?
Este numai la prima vedere un avantaj, că s-ar întări legătura alegător şi ales. Dar sunt alte efecte negative ale acestui scrutin. Cine îşi poate asigura de sine stătător o campanie electorală? Oameni cu parale multe, care să-şi finanţeze nişte agenţi pe care să-i susţină. De ce l-a arestat Putin pe Hodorkovski, în afara afacerilor cu petrol? Cumpărase deja o sută de candidaţi, care să candideze – că ei aveau sistem uninominal – şi să îşi asigure un grup de parlamentari ai lui, cu care să manipuleze. Acesta a fost unul dintre motive.
Acum se caută o formulă combinată: elemente de vot uninominal, cu elemente de liste de partid, variantă pe care a susţinut-o guvernul. Deci problema dialogului politic se impune ca o practică curentă într-o structură democratică. Atunci eram pe poziţii diametral opuse şi nu numai că nu am evitat dialogul, dar l-am considerat absolut necesar şi pentru guvernare, şi pentru partidele politice, şi pentru atmosfera din ţară.

Generalul Victor Atanasie Stănculescu şi Patriarhul Teoctist, contracandidaţii lui Stolojan la şefia guvernului


Când Petre Roman a fost obligat să îşi dea demisia, eu puteam să numesc un alt prim-ministru. Aveam în parlament 65% reprezentare FSN, dar am preferat altă cale. I-am chemat la mine pe toţi şefii partidelor şi le-am spus că ne aflăm în situaţia în care Petre Roman şi-a depus demisia şi trebuie să ne pronunţăm, rugându-i să facă propuneri. Le-am dat o zi răgaz, atunci eram sub presiunea minerilor. În timp ce eu vorbeam cu şefii partidelor, minerii se apropiau de Cotroceni, voiau să îl ia cu asalt. Doina Cornea stătea afară, şi Simina Mezincescu, incitându-i să ia cu asalt zidurile Cotrocenilor. Era şi Băcanu, cu drapelele Alianţei Civice. Deci le-am dat răgaz, o zi, şi am spus să rămână că vreau să îi primesc pe reprezentanţii minerilor. S-au scuzat, au plecat şi m-au lăsat singur cu minerii. Abia a doua zi au venit. Unii l-au propus pe Stănculescu, alţii pe alt general, alţii l-au propus pe Patriarh (Teoctist –n.red.), alţii au venit cu alte propuneri. Era şi experienţa cu Miron Cristea, care a fost patriarhul României şi prim-ministru. Deci au fost tot felul de propuneri, dar a fost acceptată propunerea Stolojan, pe care a făcut-o chiar Petre Roman. El l-a trimis atunci pe Ioan Aurel Stoica. Deci, ne-am consultat chiar în acele condiţiuni.

2.000 de oameni au lucrat în 1990 la prima strategie a României privind tranziţia spre economia de piaţă

Nu mai vorbesc de momentul Snagov, 1995, când căpătasem statutul de ţară asociată la Uniunea Europeană. Am fost invitaţi la primul summit şi ni s-a oferit o platformă pentru o strategie a pregătirii pentru intrarea în Uniunea Europeană. Atunci, primul lucru pe care l-am făcut, am convocat toate partidele, erau 14, le-am vorbit pe scurt despre discuţia de la Essen şi am spus că vrem să lucrăm la o strategie naţională pentru pregătirea aderării.
Noi avusesem experienţa din 1990, când, cu Tudorel Postolache, am lucrat la o comisie naţională pentru o strategie de tranziţie spre economia de piaţă. Eram în necunoscut. Nu ştia nimeni ce e aia economie de piaţă. Postolache preda la ASE economia capitalistă, două capitole mari de fapt, economia capitalistă şi economia socialistă. Era mai informat decât alţii despre trăsăturile economiei capitaliste. Şi atunci am constituit o comisie cu 2.000 de oameni din cercetare, din lumea academică, universitară, din institutele de profil ale ministerelor – aveam pe lângă ministere institute de cercetări proprii. Comisia a lucrat la ceea ce s-a numit Strategia tranziţiei spre economia de piaţă.

„Coposu a acceptat strategia Postolache, în 1995, pentru interesul naţional”

A fost prima proiectare şi, pe baza experienţei de atunci, l-am mandatat tot pe Tudorel Postolache, spunând că de data aceasta trebuie să aibă şi o conotaţie politică, partidele să fie parte la această lucrare. Atunci, la fel, decisivă a fost discuţia cu domnul Coposu, că el era şeful moral al Opoziţiei de atunci. Şi el a fost foarte scrupulos, dacă să accepte sau nu. Şi Ciumara, care lucra cu Postolache la Institutul de Cercetări Economice i-a vorbit. În acel moment, Coposu a vrut să stea de vorbă cu Tudorel Postolache. L-a chemat şi a avut o discuţie în care a vrut să ştie ce vrea această strategie. Până la urmă s-a lămurit că e bine şi a spus, sigur, din asta câştigă politic Iliescu, dar nu are importanţă: este un lucru necesar.
S-a constituit astfel comisia de la Snagov, spiritul de la Snagov, care însemna că ne debarasăm de haina de partid şi de interesul de partid şi să vedem, din punctul de vedere al interesului naţional, ce poate să conţină o asemenea strategie. Asta era în februarie şi în iunie 1995 au finalizat strategia. S-a semnat apoi o declaraţie de către toţi şefii de partide, alături de şeful statului, şeful guvernului şi cei doi preşedinţi de Cameră şi aşa ne-am prezentat la Cannes, la următoarea întrunire a şefilor de state din Uniunea Europeană, cu declaraţia respectivă, cu strategia şi cu cererea de intrare în Uniunea Europeană. Acesta a fost rezultatul unui dialog politic extins. Şi toată lumea a apreciat această manieră.
În acest context, înţeleg întrebarea. Dialogul meu cu Emil Constantinescu? Am fost adversari politici, asta-i una, dar, în acelaşi timp, când am îndeplinit funcţia de şef al statului, eu, chiar şi el, am căutat să păstrăm o relaţie civilizată, între cei care au exercitat funcţia de şef al statului. Şi această înţelegere o păstrăm şi acum, când amândoi suntem foşti şefi de stat. Aşa cum am stabilit cu regele o relaţie civilizată, normală. Ne întâlnim cu regularitate.

Ritualul transferului de putere între preşedinţi
Sunteţi mult mai critic faţă de actualul şef al statului. Este evident că nu dialogaţi.
Nu datorită mie, ci datorită trăsăturilor de caracter ale acestui individ, care nu cunoaşte această practică a dialogului civilizat. Nu este capabil să convieţuiască cu propriii lui consilieri. El şi i-a ales. Toţi cei şase consilieri prezidenţiali l-au părăsit, nu imediat, dar după doi ani de zile. El nu are practica dialogului. Are o mentalitate, din păcate, cam primitivă şi are tendinţe autoritare şi dictatoriale. El nu ştie. Pentru că, de altfel, eu l-am tratat, ca şi pe Constantinescu, în momentul predării – preluării funcţiei. Şi cu Emil Constantinescu, şi cu Băsescu a fost un moment foarte civilizat. Eu de fiecare dată am pregătit toate problemele la zi, şi cu Constantinescu, şi cu Băsescu.
În primul rând, am predat sinteza problemelor la zi, care sunt problemele curente interne şi internaţionale. Şi apoi, pe cele şase departamente, coordonate de şase consilieri prezidenţiali, am pregătit o fişă şi i-am spus: „Aveţi nevoie de detalii şi vor fi probabil necesare asemenea lucruri, desemnează-ţi şeful corespunzător al departamentului, iată omul cu care poate dialoga, să-i dea detalii în plus”. Deci eu am avut iniţial dialog cu Constantinescu şi cu Băsescu, am făcut eu o sinteză întâi, pe probleme interne, internaţionale, CSAT şi apoi pe fiecare departament, l-am pus pe fiecare consilier să facă o fişă a problemelor specifice, luate în detaliu, inclusiv cu dosare pregătite, legate de anumite teme în plus. Şi s-a continuat dialogul între consilieri, pentru predarea ştafetei. La fel am făcut şi cu Băsescu.

Obiectivul istoric pentru câteva generaţii viitoare este reducerea decalajelor faţă de Occident


În ultimii doi ani ai mandatului meu, am constituit comisia naţională pentru elaborarea unei noi strategii – Strategia pentru dezvoltare durabilă pe termen lung, în perspectiva lui 2025, România în 2025. S-a constituit o comisie naţională prezidată de şeful statului şi secondată de premier. În această comisie au intrat toţi miniştrii-secretari de stat care au coordonat comisiile, cercetare academică – Institutul de Cercetări Economice ne-a susţinut în toate cele trei faze de elaborări de strategii, 1990, 1995 şi 2004. În 1990, Strategia tranziţiei către economia de piaţă, în 1995, Strategia pregătirii pentru intrarea în Uniunea Europeană, în 2003- 2004, Strategia Dezvoltării Durabile cu orizont 2025.
Ei, această broşură i-am trimis-o lui Băsescu, ca să fie un document, şi consilierilor lui, Stolojan şi încă doi, şi lui Tăriceanu, ca premier şi altor cinci miniştri, între care ai Mediului, Agriculturii şi Economiei, în ideea preluării ştafetei, că noi aici nu am lucrat pentru un material de partid. Am făcut-o de pe poziţia de şef de stat şi am lucrat cu instituţiile statului şi am lucrat cu cercetători universitari, ai Academiei, cu reprezentanţii autorităţilor locale, ca să fie un document pe termen lung, care se preia.
Fiecare mandat de guvernare ar fi trebuit, pornind de la asta, să aducă actualizările necesare. Programele guvernamentale sunt pe termen scurt, patru ani de zile. Noi nu putem să lucrăm cu orizonturi limitate, trebuie să încadrăm şi programele guvernamentale într-o linie mai largă, într-o viziune. Chestiunea răspunde şi unei solicitări şi unei cerinţe a Uniunii Europene, care la rândul ei, şi-a elaborat o strategie a dezvoltării durabile, care vizează inclusiv problemele mediului, dar şi problemele economice şi sociale şi dezechilibrele care există în lume, decalajele, care devin sursa cea mai periculoasă a instabilităţii mondiale. Avem şi situaţia noastră faţă de ţările din vest: PIB-ul nostru este o treime din cel mediu european. Asta este o sursă de dereglări fundamentale şi noi suferim din cauza asta.
Plecarea aceasta masivă a oamenilor spre Occident, pentru că nu au locuri de muncă se bazează pe diferenţa de salarii. Un sudor în România de mare calitate nu îşi mai pierde vremea, dacă câştigă în Germania de 5 – 6 ori mai mult. De aceea are loc o absorbţie de forţă de muncă calificată spre ţările dezvoltate, care accentuează decalajele istorice pe care le-am moştenit de-a lungul timpului. De aceea, în această strategie, obiectivul central, istoric, pentru câteva generaţii, este cum să facem să reducem aceste decalaje. Şi ca să reducem decalajele, trebuie să asigurăm ritmuri de creştere anuală cel puţin duble faţă de media UE şi asta pe un termen lung. Acum, dacă stăm şi privim, din 2000 încoace se menţine un ritm de creştere anual bun, media este de 6%. Europa se situează la 2% anual. Dar totul este să menţinem acest ritm două decenii de aici înainte.

Strategia elaborată în mandatul Iliescu 2000-2004, ignorată de noii guvernanţi
Avem o strategie de dezvoltare, dar a fost preluată, însuşită de politicieni?
Ştafeta nu a preluat-o nimeni. Eu mă îndoiesc că Băsescu şi-a aplecat ochii măcar să citească această broşurică, care nu e mare, dar care spune ceea ce ne propusesem. Din păcate, nici cei de la guvern. După aceea, am avut nişte discuţii în privinţa dezvoltării durabile, din noua poziţie, în domeniul societăţii civile şi am lucrat cu Camera de Comerţ şi Industrie şi avem o structură, un ONG, Alianţa pentru Dezvoltare Economică a României.

„Clientelismul politic guvernează”

Odinioară spuneaţi că alternanţa la putere este un lucru bun. Fostul preşedinte Emil Constantinescu a spus că sunt proiecte ale guvernării CDR care au fost continuate în mandatul 2000 – 2004. De ce strategie este nevoie în momentul actual şi de ce strategiile nu se moştenesc?
Sunt două aspecte: alternanţa la guvernare este un lucru bun şi îi învaţă pe toţi fie că sunt la guvernare, fiea că sunt în opoziţie, să privească lucrurile din ambele perspective. Dar acesta ar trebui să fie un element şi un stimulent pentru maturizarea politică a tuturor, pentru ridicarea gradului de calificare, de cunoaştere şi de abordare mai responsabilă a chestiunilor, dintr-un unghi mai amplu, la nivelul intereselor sociale şi nu să rămână cantonaţi în interee înguste de partid.
Din păcate însă, noi nu am ajuns la această maturitate politică şi, de exemplu, aşa ceva trebuia să fie într-adevăr element de ştafetă, să aibă continuitate. Această continuitate nu a existat şi din cauză că există acest nărav uman la noi, care cum vine la putere crede că lumea începe cu ei, crede că tot ce a fost înainte a fost o catastrofă şi politic, propagandistic încearcă să înnegrească tot ce a fost înaintea lor şi fac tabula rasa din ce-au făcut ceilalţi şi să înceapă totul de la zero. Nu numai asta, dar urmează în plan uman curăţirea terenului, eliminarea oamenilor din administraţie ca să-şi planteze clientela.
De fapt clientelismul politic guvernează. Şi am asistat şi alte dăţi şi acum la schimbarea de echipe în domenii de înaltă specialitate, în care profesionişti de înalt nivel au fost înlocuiţi ca să fie puşi nişte nepricepuţi. Eu am văzut în domeniul apelor, unde cunoşteam oameni formaţi de câteva generaţii, în acest domeniu înlăturaţi, şi puşi unii care habar nu aveau de gospodărirea apelor. Au pus o ziaristă şefă la Direcţia de bazin Siret, unde este bazinul cel mai greu, cel mai complicat al ţării. O fetiţă adusă din jurnalistică….Ea poate să fie bună la redacţie, dar să înţeleagă ce e aia un bazin hidrografic, ce sunt fenomenele hidrologice, ce înseamnă o viitură, acum când în lume se preîntâmpină asemenea fenomene, cum asiguri satisfacerea cerinţelor de apă?! Ce să priceapă fata aia şi asta duce la descalificarea aparatului funcţionăresc – dau numai un exemplu. Dar în agricultură s-au tot înnoit echipele şi nu mai găseşti meseriaşi.

Am preluat know-how de la polonezi, dar nu ştim să învăţăm unii de la alţii
Ce se întâmplă cu specialiştii care au lucrat la negocierea Tratatului de aderare? Nu au fost preluaţi, folosiţi în noua guvernare?
Nu. Dincolo de aderenţa de partid, asta a fost o treabă foarte serioasă, cum anume s-au negociat diversele capitole pentru aderare. Oamenii aceia care au negociat au învăţat ceva. Îmi amintesc nu numai faza aceasta, ci faza din 1993 -1994, când am negociat statutul nostru de ţară asociată la Uniunea Europeană, la primii paşi pe care îi făceam. În 1990, 1991 am încheiat un acord comercial cu Uniunea Europeană şi apoi am negociat să devenim ţară asociată. Polonia avea un mic avans faţă de noi. Am întrunit o echipă cu Napoleon Pop, care a coordonat echipa de negocieri cu Uniunea Europeană şi printre altele am stabilit legături şi cu polonezii, care au fost foarte deschişi faţă de noi şi am căutat să folosim şi experienţa lor. S-a format o echipă de negociatori şi ulterior noi am folosit multă vreme pe oamenii care atunci au făcut primii paşi să cunoască mecanismele interne din lumea europeană.
Comerţul nostru exterior ajunsese să fie dominat de Uniunea Europeană, 75% din schimburi. Noi am ajuns să compatibilizăm legislaţia noastră cu aceea din Uniunea Europeană, la vremea respectivă vreo 400 de legi care au făcut compatibilă legislaţia noastră cu cea europeană. Deci, când s-a mers la negocierea pentru statutul de membru plin, atunci s-a făcut această discuţie pe 30 de capitole distincte. Fiecare minister, fiecare departament avea oamenii care s-au consacrat acestei negocieri.
Firesc era să fi găsit un mecanism ca oamenii care au negociat în 2001, 2004 să fi rămas pentru continuitate; unii dintre ei să-i fi pregătit să-i trimitem funcţionari în aparatul Uniunii Europene, pentru că noi stăm prost din acest punct de vedere al reprezentării noastre în aparatul de lucru al UE şi cei mai calificaţi să poată participa la concursuri, să câştige; alţii puteau fi preluaţi în echipa guvernamentală, consilieri de bază pe lângă primul-ministru şi pe lângă alte ministere. Or, de regulă s-a cam mers cu înnoirea echipelor. Asta-i mentalitatea.

„Ruptura între generaţii nu poate fi benefică niciodată”
Este o chestiune de educaţie politică? De ce oamenii nu pot trece peste chestiunile de partid pentru a vedea în perspectivă, pentru a realiza ceva mai bun?
Este handicapul nostru mental, al tuturor, şi nu numai la nivel naţional, când e vorba de relaţii interpartinice. Nici măcar în interiorul partidelor nu avem această cultură. Şi chiar şi la PSD. E un proces firesc, biologic, trec anii, apar unii tineri, oameni noi, dar asta trebuie să se facă într-un cadru firesc, aşa cum este în societate. Unii îmbătrânim, vin alţii din urmă, dar ruptura între generaţii nu poate fi benefică niciodată.
Deci cultura transferului experienţei acumulate de cei care au mai multă experienţă, şi aici nu e vorba numai de vârstă, că noi avem oameni în partid de 40 de ani, care au o experienţă de 20 de ani, că au fost permanent pe baricadele luptelor politice. Sunt alţii de 60 de ani, care au venit în politică de 5, 6 ani şi nu au experienţa altora de 40 de ani. Nu numai vârsta este totul, ci şi experienţa politică acumulată, care devine un patrimoniu al unui partid. Nici asta nu o facem ca lumea, darămite la nivel de ţară unde există ostilitate. Se gândeşte, „trebuie să ne punem oamenii noştri, ca să avem încredere în ei”. Avem acest handicap.

Unii aspiră la bastonul de mareşal fără să fi purtat raniţa


De aceea, eu şi Emil Constantinescu ştim că suntem pe poziţii diferite, că abordăm diferit lucrurile şi avem şi controverse pe diferite probleme, şi la nivel politic şi la nivelul mecanismelor economice din societate. Dar în acelaşi timp văd ceva: că problemele naţionale impun un dialog permanent. Nimeni nu deţine adevărul absolut şi de învăţat avem întotdeauna unii de la alţii. Şi de la o generaţie la alta, şi în cadrul aceleiaşi generaţii. În asta şi constă caracteristica fundamentală a societăţii, că suntem diferiţi unii de alţii. Câte individualităţi, atâtea personalităţi, fiecare cu bagajul său de cunoştinţe şi de cultură personală şi cu viziunea pe care i-au dat-o propria experienţă şi propria cultură.
Deci, o comunicare este utilă pentru că ne îmbogăţim reciproc. Când sunt într-o dispută cu unul, nu numai că îl combat, dar trebuie să îmi caut mereu argumente şi asta îmi perfecţionează mecanismul meu de gândire şi de elaborare şi de formulare a propriilor argumente. Este o componentă a culturii noastre a societăţii şi politice. Or, asta se învaţă greu, şi mai ales acum, în ritmul ăsta, oamenii sunt nerăbdători, vor să sară imediat din mers în clasa întâi fără să parcurgă… Şi le-am mai spus câtorva: s-au învăţat să aspire direct la bastonul de general sau de mareşal, fără să fi purtat raniţa, unde învaţă meserie, unde se învaţă lecţia elementară a politicii şi a comunicării cu cetăţenii. Ăsta e un alt handicap al societăţii.

Societatea civilă este o categorie restrânsă de stilaţi care dau lecţii poporului
O lipsă a culturii valorilor observă şi fostul preşedinte Emil Constantinescu. El critică abandonarea de către liderii societăţii civile a valorilor, în favoarea militantismului. Cum vedeţi dvs. reconstrucţia societăţii civile?
La noi, conceptul societăţii civile a căpătat o conotaţie foarte îngustă: adică un grup de intelectuali rafinaţi sau care se autoapreciază rafinaţi şi care vor să fie o clasă restrânsă, o categorie restrânsă a câtorva stilaţi, emancipaţi, care să dea lecţii poporului despre ce înseamnă istorie, cultură, politică. Asta e o viziune aristocratică şi care nu are nimic de-a face cu viaţa societăţii contemporane. Societatea civilă este un concept mult mai larg. Priveşte tot ce înseamnă prezenţă a cetăţeanului în viaţa cetăţii şi oamenii se structurează în diverse formule de prezenţă civică: asociaţii de cetăţeni, de locatari, de stradă, de cartier, tot ce înseamnă asociaţii profesionale, ingineri, economişti, sindicate, chiar şi partidele. Toate acestea sunt structuri ale societăţii civile. Dincolo de instituţiile statale există o osatură a societăţii, şi asta este o problemă serioasă.
După Revoluţie, am trecut de la statul totalitar, stat-partid, la statul democratic, care a însemnat construirea pe bază nouă, democratică a instituţiilor statului. Constituţia a fost primul pas după 1990, care a definit instituţiile statului şi puterile din stat. A fost un proces, iar apoi a fost reformarea economiei, trecerea de la economia planificată la economia de piaţă. Viaţa a arătat că o structură centralizată, cazonă este ineficientă şi rigidă, incapabilă să răspundă ritmurilor, de altfel a şi clacat în a doua parte a secolului XX. A contat şi ignorarea legilor pieţii, de care, dacă nu ţii seama, te plesnesc. Şi una din cauzele prăbuşirii sistemului a fost ignorarea legilor pieţei.
De aceea am început cu strategia aceea, la începutul anilor `90, privind tranziţia spre economia de piaţă. Ce însemna ea? Al treilea, cel mai complicat proces este structurarea societăţii civile. Tot discutăm de sisteme de alegeri, dar societatea civilă, cu toate mecanismele ei, ramificate şi atât de complexe, este un proces mult mai complicat. Are dreptate dl. Emil Constantinescu, care se consideră cumva produsul societăţii civile. El este dezamăgit că societatea civilă a rămas închistată în turnul ei de fildeş şi stă undeva, izolată de societate şi de acolo emite sentinţe despre viaţa publică. Şi are dreptate, adică, societatea civilă este o chestiune care se dezvoltă, se structurează.

Conservatorii, neoliberalii şi social-democraţii: cele trei mari curente care se vor perpetua
Cum o vedeţi articulată în următorii ani? Pentru că dacă nu ai organizaţii deja formate care să aibă cultura exprimării în spaţiul public a unor puncte de vedere, nu poţi rezolva anumite chestiuni.
Democraţia parlamentară presupune existenţa structurilor de partide, care să înmagazineze o anumită viziune asupra societăţii. Până la sfârşitul anului 1990, apăruseră la noi vreo 200 de partide. Tendinţa românului e ca fiecare să îşi aibă propriul partid. A fost un fenomen comun tuturor ţărilor care au ieşit din dictaturi. Când am fost în Spania, pe timpul lui Felipe Gonzalez am aflat că ei aveau tot vreo 200 de partide, după Franco. În Japonia, după război, au fost 300 de partide. După o perioadă de inexistenţă a vieţii publice, fenomenul era firesc, tendinţa de a exprima propria viziune.
Dar lucrurile până la urmă s-au decantat şi din toată această diversitate s-au conturat trei mari orientări: o orientare conservatoare care pornea de la ideea că refacerea societăţii româneşti trebuie să înceapă cu reîntoarcerea ei la perioada antebelică. Exponenţii de bază erau ţărăniştii şi platforma de fond: restitutio in integrum, ne întoarcem cu totul în anii `30, înaintea dictaturilor şi refacem şi proprietatea, aşa cum a fost ea atunci. A doua platformă care s-a conturat a fost cea neoliberală. Tezele sale fundamentale sunt raportul statului cu economia şi viziunea statului minimal, nonintervenţia statului în economie şi, pe de altă parte, fetişul pieţei. Piaţa reglementează, rezolvă totul. Viaţa a arătat că piaţa nu rezolvă totul. Piaţa este un mecanism foarte important şi este meritul pieţei care a dat secolului XX o dinamică a dezvoltării mondiale fără precedent, cu amplificarea PIB de 17 ori, în timp ce populaţia a crescut de 4 ori, un miliard şi jumătate la 6 biliarde.
Dar de când este ea, economia de piaţă capitalistă a generat polarizare socială. Această bogaţie s-a acumulat la minorităţi menţinându-se mizeria, foametea, sărăcia pentru o mare majoritate. De aici s-a născut marxismul, comunismul, aripa sa radicală. Problema majoră astăzi este cum să se îmbine progresul economic cu satisfacerea nevoilor societăţii. Componenta socială este obligatorie, nu este rezultatul bunului plac al unuia sau altuia. Galbraith, un economist american, spune că nu poate fi economie fără finalitate socială. Ignorarea problemelor sociale deformează economia însăşi. El critică ţările noastre din Centrul Europei pentru că au pornit de la o dogmă, care ignora piaţa şi ignora legile obiective, cu fetişul statului care rezolvă totul şi au înlocuit totul cu „religia”, spune el, a privatizării, soluţia care rezolvă totul. Privatizarea de dragul privatizării este o dogmă la fel de periculoasă, spune el.
Dar noi nu am ajuns la fetişul privatizării prin experienţă proprie, ci l-am împrumutat după ce a şi fost popularizat de organizaţii financiare internaţionale…
La noi, în confuzia generală, când nu a existat viziune proprie, ne-am inspirat din trecutul şi din prezentul altora. Şi el asta critică, că se preia un fetiş al privatizării care rezolvă totul. E fals, spune el. Apoi, în orice societate există un echilibru între sectorul public şi privat. Nu rezolvă sectorul privat toate problemele. Niciodată sectorul privat nu se va angaja în investiţii pe termen lung pentru că este interesat de profitul cât mai rapid.
Dar societatea are nevoie şi de investiţii pe termen lung, să construieşti autostrăzi, să faci gospodărirea apelor, să faci servicii publice. Acestea nu interesează sectorul privat. Şi atunci sectorul public trebuie să rezolve chestiuni de care societatea nu se poate dispensa, inclusiv sectorul privat. În SUA, la nivel local, municipalităţile au privatizat transportul public şi au constatat după o vreme că a devenit mai scump şi mai prost. Şi atunci comunitatea a acţionat şi le-a trecut sub controlul obştei. A treia a fost orientarea social democrată, care a dorit să îmbine economicul cu socialul, care spre deosebire de experienţa stalinismului şi a sistemului de tip sovietic la care ne-am aliniat şi noi, a căutat să ţină seama de regulile pieţei.
Experimentul cel mai bun a fost al socialiştilor suedezi, care, venind la putere, în anii `30, nu au făcut nici naţionalizări, spre deosebire de laburiştii englezi, care,l atunci când au venit la putere, au făcut naţionalizări masive. Ei au lucrat cu două instrumente: cu politică fiscală, şi au fost primii care au introdus principiul impozitării progresive. Cel ce câştigă mai mult să plătească mai mult, este şi corect, şi drept aşa. Cine se foloseşte de serviciul de alimentare cu apă? Cel care are. Eu am copilărit neavând alimentare cu apă în casă. Cei care au beneficiat de aceste facilităţi ale civilizaţiei au fost cei care au avut parale.
Apoi, pentru a atenua diferenţele din societate, programe sociale, pentru recalificarea şomerilor, de exemplu. Şi au creat primii şcoala cu program prelungit, care să-l ajute pe copilul din familii modeste să aibă şanse egale cu un copil care vine dintr-o familie mare. Şi acolo au programe egale, nu se duce cel cu bani acasă, la meditator, în timp ce amărâtul celălat, de unde? Şi au creat şi condiţii pentru încadrarea tuturor. Programe sociale, programe sportive şi masă comună la şcoală: Că veneai dintr-o familie de bancheri sau dintr-una de şomeri, aceeaşi masă o luau la şcoală. A fost un concept de şcoală. Acestea s-au conturat şi al noi, ca principale curente de gîndire. Sigur a apărut şi Vadim, curentul naţional şi tradiţia de la Iorga, dar eu zic că acestea au fost cele trei mari curente şi acestea se vor perpetua într-o formă sau alta.

Bulversarea electoratului stângii, efectul unei confuzii generale
Cum vedeţi viitorul stângii? Avem astăzi o dominaţie netă a dreptei. La euroalegeri, trei partide de dreapta din cinci s-au calificat.
Ăsta este rezultatul unei confuzii generale care s-a creat în societatea nostră şi care are multe explicaţii şi multe componente. Este această bulversare care s-a produs în societate şi în cultura socierăţii noastre, chiar şi din punctul de vedere al susţinerii curentului de stânga. Cine a suferit cel mai mult în această perioadă? Muncitorimea industrială. S-au închis întreprinderile, au dispărut locurile de muncă, sunt oamenii care au avut cel mai mult de suferit. Ei erau principalii noştri suporteri. Ţărănimea, care a fost iarăşi unul din suporterii constanţi, şi a rămas şi acum. După distrugerea sistemului cooperatist au ajuns într-o situaţie extrem de proastă.
Ce nu au făcut nemţii, nu au făcut ungurii, cehii, am făcut noi. La noi a apărut valul ăsta demolator nenorocit, cu acest anticomunism primitiv afişat: cooperativele, structuri comuniste. Tâmpenie mai mare nici că există. Cooperaţia nu are nimic de-a face cu comunismul. S-a născut cu mult înainte de socialism şi comunism. Mihalache a apărut în viaţa politică românească, ca şef al Partidului Ţărănesc, cu această formulă cum să fie apăraţi foştii ostaşi care veniseră de pe front şi care în urma reformei primiseră pământ şi nu puteau să îl ţină. Nu aveau cu ce să îl lucreze şi atunci el a lansat ideea unui sistem de cooperaţie, după experienţa Europei Occidentale. Încă nu apăruseră colhozurile ruseşti. Şi el se referea la exemplul Olandei, care funcţiona pe structuri cooperatiste. Formula lui electorală, a scos o broşură cu care a câştigat în 1927, era intitulată „Fraţi ţărani, întovărăşiţi-vă în cooperative agricole de producţie!”. Cooperativele s-au născut ele cum s-au născut, după modelul sovietic, cu colectivizarea forţată.
Dar, din păcate, Ceauşescu, cu trăsăturile lui de caracter a la Băsescu, cu intervenţia lui brutală în viaţa societăţii în general, şi-a băgat nasul şi în viaţa lor, voia să dicteze totul. Urmărea la sânge producţia, voia să fixeze şi preţurile. Această fărâmiţare a terenurilor a nenorocit agricultura românească şi starea materială a ţăranilor. Avem un singur exemplu de om care a ştiut să apere exploatarea cooperativă. Inginerul Muscă de la Curtici era preşedintele CAP şi inginer-şef, aveau 3.000 de ha. El a folosit o lege, din CPUN, pentru constituirea de societăţi comerciale, ca sector privat şi a transformat cooperativa lui în societate pe acţiuni. I-a făcut pe cooperatori acţionari. Pe această bază i-a ţinut pe toţi uniţi, nimeni nu a plecat de la CAP. Acum lucrează pe 7.000 de ha, au venit şi alţii, au mai luat suprafeţe în arendă. Au dezvoltat sectoare de tip industrial, au creat locuri de muncă de tip industrial, linie de carne, linie de lapte, cu produse pe care le vinde.
Dacă aveam 1.000 de ingineri Muscă, alta ar fi fost soarta agriculturii româneşti. Acum apar marii proprietari, care au luat pământ în arendă şi lucrează pe suprafeţe mari: Porumboiu, la Vaslui, pe 45.000 de ha, Tărâţă, în Insula Mare a Brăilei, Nicolae, la Teleorman, tot pe vreo 45.000–50.000 de ha, Ion Anghel, în Dolj, Man, în Banat. Ei fac agricultură de tip industrial, sunt eficienţi, dar, din punct de vedere social, a dispărut micul proprietar care să îşi păstreze statutul. Cel mult devine angajat, funcţionar.

Mai degrabă ne-am înţeles cu liberalii decât cu creştin-democraţii
Şi viitorul PSD?
Este o situaţie nefirească, astăzi, bulversarea generală din viaţa noastră politică. Într-o ţară săracă, confruntată cu atâtea probleme sociale, să apară această predominanţă a forţelor de dreapta, unii prefabricaţi sau fabricaţi post-factum, la dreapta. Adică, PD, care s-a născut ca un partid de stânga, social–democrat, de la socialiştii europeni, trece la dreapta, devine creştino-democrat sau ce dracu` este, la partidul popular. Şi asta creează confuzie în rândul oamenilor. Nu prea discern. Sună ademenitor, popular, dar nu ştiu ce e aia.
Or, cele trei grupuri politice în Parlamentul European sunt foarte bine conturate. Grupul partidelor populare şi creştin-democrate este grupul dreptei. Mai la dreapta decât grupul liberal. În ce ne priveşte, în faza de integrare, mai degrabă ne-am înţeles cu liberalii şi am primit sprijin de la ei decât de la creştin-democraţi. Şi ăştia au sărit din banca PSE, a socialiştilor europeni, în banca PPE. Oamenii încă nu au perceput această aderenţă.

Reformarea internă a PSD, o idee aplicată primitiv
Cum va reuşi stânga să asigure un echilibru?
PSD a avut nişte handicapuri, şi toată această idee de reformare internă care a apărut după alegeri a fost prost concepută, prost gândită şi realizată de o manieră cam primitivă. Sigur, înnoirea, întinerirea reprezintă un proces biologic firesc. Dar nu dai cu piciorul la o experienţă acumulată şi nu marginalizezi oameni care au format acest partid, care l-au creat care i-au asigurat succesul pentru 4 confruntări electorale succesive.
Şi iată că această slăbire a potenţialului uman se resimte şi câştigarea credibilităţii în faţa alegătorilor nu este o treabă simplă. Debarasarea de oameni care au dus marca, brandul acestui partid a fost privită cu neînţelegere şi chiar ostilitate de către militanţii noştri, de către nucleul dur al electoratului. Asta a determinat acest declin. Noi am avut intrarea în Opoziţie în 1996 şi a fost o perioadă grea, 1996 – 2000. În 1997 am avut ruptura APR, grupul Meleşcanu – Boda, care a slăbit partidul şi doi ani de zile a fost o perioadă dificilă, dar în anul al treilea s-a relansat partidul cu forţă. În 1999 deja domina viaţa politică a ţării, fiind în opoziţie şi, deşi a pierdut alegerile în 1996, a rămas un grup puternic. Grupurile PSD şi PNŢCD aveau cam aceeaşi dimensiune.
Or, acum, nu ar trebui să ne comparăm cu 1996, ci cu 1999. Acum, după trei ani, am obţinut un scor… Este pentru prima oară când PSD, după trei ani de opoziţie, se situează pe locul doi la toţi indicatorii şi ca procent de voturi, şi ca voturi absolute şi în marile oraşe, capitale de judeţ suntem pe locul doi sau trei. Deci, este o situaţie care arată că partidul în această perioadă a trecut printr-o criză internă. Nu a ştiut să facă tranziţia corespunzătoare. Oamenii şi-au cam plecat grumazul în faţa dreptei şi au vrut să facă, să cocheteze cu dreapta în politica românească şi au preluat lozincile dreptei în interiorul partidului, lozincile acestea primitive, anticomuniste.
Dar a fost un joc dublu. Pe de-o parte au cochetat cu dreapta, pentru că, după cum aţi văzut de câte ori a venit vorba de intrare la guvernare, preşedintele Băsescu l-a refuzat public pe Mircea Geoană. Au fost apoi şi contacte în partea cealaltă, cu PNL. Şi apoi, de ce cochetezi dacă nu ajungi la niciun rezultat?
Asta este marea greşeală. Partidul s-a aflat într-o situaţie inedită faţă de ce a fost în trecut. Atunci era o situaţie foarte simplă. A venit o grupare, CDR, împreună cu partidele lui Roman şi al lui Cunescu, au constituit o alianţă de guvernare cu 60% în parlament şi era foarte limpede poziţia noastră şi a lor. Partidul a avut o cădere imediat, în 1997 – 1998, după care a crescut în forţă. Acum, situaţia este mai inedită. Au apărut în faţa PSD două grupări, ca adversari politici. Pe de-o parte, sunt liberalii, care sunt adversarii noştri politici, prin doctrina lor, prin abordarea problemelor de fond şi proprietate, şi stat şi piaţă. Dar, în acelaşi timp, liberalii au conturul lor bine definit, care poate să delimiteze foarte clar incompatibilităţile şi compatibilităţile, şi acea marjă care poate să ne permită o conlucrare în interesul rezolvării intereselor naţionale.

„Băsescu este pericolul principal pentru ţară”
Aţi fi de acord cu un protocol?
În timp ce dincolo avem de-a face cu Băsescu şi cei care îl susţin pe el, care nu are niciun fel de contur, care nu are niciun fel de crez, care a trecut fără niciun fel de remuşcări de la stânga la dreapta, care a plimbat partidul de la Partidul Socialist European, de la PSE spre Partidul Popular. Unde se întâmplă aşa ceva?! Oamenii sunt uluiţi, partenerii noştri din exterior, când află aşa ceva, ca un partid să îşi schimbe fizionomia peste noapte, fără niciun fel de remuşcări şi fără niciun fel de rezistenţă internă.
Pe de altă parte, nu are scrupule, nu are nimic. El a vrut, pentru el ideea este legată de interesul strict electoral. El a simţit că se află pe un trend pozitiv, el, personal, şi susţinătorii lui şi a vrut să forţeze nota, forţându-i pe liberali să facă fuziunea cu PD, să renunţe la propria identitate şi să treacă în barca cui? Ce să fie această grupare comună? S-a întâmplat ca liberalii să reziste şi a urmat această bătălie între ei. Deci, dintre cei doi adversari din faţa noastră, cel mai periculos este Băsescu. Nu are scrupule, nu are mamă, nu are tată, nu are Dumnezeu, nu are nimic. Şi trece peste orice fel de criterii şi doctrinare, şi morale.
De aceea, în contextul dat, PSD are de-a face cu doi adversari, dar trebuie să discernem care este pericolul principal pentru ţară. Eu cred că Băsescu, prin trăsăturile lui de caracter, prin politica pe care o face şi prin acţiunile acestea, care duc la instabilitate internă, la bulibăşeală generală în viaţa politică, la starea de tensiune între instituţiile statului, la blocarea instituţiilor statului prin acţiunea lui distructivă. Singura abordare raţională este găsirea acelei platforme minimale de înţelegere cu liberalii, deci, ca partid, un cadru de conlucrare parlament – guvern, care să asigure izolarea lui Băsescu şi a efectelor negative ale acţiunii lui.
Din această chestiune, PSD nu a găsit discernământul necesar ca să facă limpede această opţiune şi tactica pe care o adoptă şi a dat impresia de bulibăşeală.

PSD şi PNL s-au temut să vorbească explicit de o colaborare
În ce priveşte un protocol PSD – PNL, fiecare partid invocă pretexte, rezerve legate de orientarea doctrinară.
Aici, şi PNL a avut un handicap. S-a temut să vorbească explicit despre negocieri cu PSD şi despre o înţelegere clară, politică, ca să nu fie acuzat de PLD. Pentru că asta a fost marea diversiune a lui Băsescu. A căutat, dacă Tăriceanu a refuzat să îşi dea demisia ca să se facă alegeri anticipate – asta lui i-ar fi convenit. Nu gândea prost. Se gândea că se află pe un trend pozitiv şi să aibă un parlament controlabil şi un guvern controlabil. El s-a izbit de reticenţa PNL şi asta a dus la a doua manevră, spargerea PNL. L-a băgat în arenă din nou pe Stolojan şi iată acum iese o struţocămilă , PDL. Deci, în acest context, şi liberalii aveau reţinerile lor, dacă să se afişeze că fac politică, cu cine? Cu stânga, cu PSD.
La rândul său, PSD spunea că o să fim acuzaţi că cochetăm cu liberalii. Dar cochetează ba cu liberalii, ba cu PD, şi abia a creat o confuzie mai mare. Deci, lucrurile acum s-au cam limpezit şi, din acest punct de vedere, această măsură a lui Băsescu, care e ideea lui fixă, un partid prezidenţial, pe care să îl manipuleze, a limpezit puţin apele şi pentru liberali, acum şi pentru PSD.
PSD cred că va avea o viziune mai limpede, mai clară. Adversarul principal al stabilităţii din România este Băsescu şi susţinătorii lui şi trebuie găsită o cale şi o platformă, o cale pentru apăra democraţia în primul rând în România şi pentru a găsi o cale de stabilitate în viaţa politică ţării. Iar pentru PSD, o limpezire clară a poziţiilor proprii şi un dialog mai fertil.

5 Responses to “Interviu ziarul “Adevarul””

  1. emigrantul Says:

    Citat: “Obiectivul istoric pentru câteva generaţii viitoare este reducerea decalajelor faţă de Occident”

    Oare asa sa fie? Ce zic romanii care lucreaza in strainatate? exista diferente asa mari intre Romania actuala si Vest sau aceasta povestea cu ramasul in urma este doar o gogoase, unica ratiune de existenta a regimului instaurat dupa 1989. Ma intreb cum ar reactiona romanii daca cineva l-ar spune adevarul, si anume ca diferentele nu sunt semnificative si Romania a atins deja standardul Occidental.
    Daca doriti puteti raspunde la chestionarul din linkul urmator, ce are ca subiect raminerea in urma a Romaniei: http://www.sondaj.php0h.com/decalaje.php

  2. teacher01 Says:

    Citat: “La noi, conceptul societăţii civile a căpătat o conotaţie foarte îngustă: adică un grup de intelectuali rafinaţi sau care se autoapreciază rafinaţi şi care vor să fie o clasă restrânsă, o categorie restrânsă a câtorva stilaţi, emancipaţi, care să dea lecţii poporului despre ce înseamnă istorie, cultură, politică.”
    Domnule presedinte sunt de acord cu dumneavoastra. Din pacate ati radiografiat un efect. Societatea civila se construieste in anii scolii. Tot la capitolul “din pacate” trec faptul ca strategia de dezvoltare durabila a Romaniei 2025 nu are un capitol rezervat educatiei ca resursa sustenabila de dezvoltare. Continuam sa mentinem un sistem de educatie neperformant, corupt care nu foloseste si nu place elevilor.
    Suntem intr-o situatie la care evit sa adjectiv: motorul societatii, scoala, este de fapt frana acesteia. Vorbim in mediul de afaceri despre orientarea catre client, catre nevoile acestuia, iar scoala intoarce spatele elevilor si parintilor acestora.
    Ne furam caciula cu buna stiinta, scriem rapoarte catre ARACIP in care descriem unitatile de invatamant ca fiind performante (acordam calificativul F. Bine), iar de realitate nu se intereseaza nimeni. Se fac inspectii de validare a a acestor rapoarte si ele confirma minciuna in care traim. Punem in functii directori si inspectori care se acopera unii pe altii, care-si declara neputinta de a pune in aplicare legile, care inchid dialogul cu parintii, care iau decizii dupa bunul plac… Dar dvs stiti deja foarte bine aceste lucruri.
    Intrebarea este ce putem face pentru a construi, ca de daramat ne pricepem foarte bine.
    Dincolo de mesajele electorale (pact pentru educatie) de care sincer m-am saturat, ce putem face? Cum putem impiedica aceasta cadere libera a constiintei civice?
    Felicitari pentru puterea de a va reinventa in e-spatiul romanesc.
    Va doresc o saptamana minunata.

  3. cirlovacristian Says:

    Emigrantul
    Buna ziua.
    Intre Romania si tarile occidentale exista o diferenta foarte mare,dv. nu percepeti aceasta diferenta(decalaj)?
    Acest decalaj se simte in viata de zi cu zi a Romanilor.Nu se poate sa nu se observe acest fapt daca-ti petreci o perioada de minim 12 luni intr-un stat occidental.
    Pentru ”a rezolva” o problema din acest decalaj trebuie ”sa cada rindul 2 si 3 ” de capete incompetente si servilism politic .
    Etc………
    Cu parere de rau dar acesta este adevarul.

  4. norapentrumama2npm Says:

    ” Citat: “La noi, conceptul societăţii civile a căpătat o conotaţie foarte îngustă: adică un grup de intelectuali rafinaţi sau care se autoapreciază rafinaţi şi care vor să fie o clasă restrânsă, o categorie restrânsă a câtorva stilaţi, emancipaţi, care să dea lecţii poporului despre ce înseamnă istorie, cultură, politică.”
    Domnule presedinte sunt de acord cu dumneavoastra. Din pacate ati radiografiat un efect. Societatea civila se construieste in anii scolii. Tot la capitolul “din pacate” trec faptul ca strategia de dezvoltare durabila a Romaniei 2025 nu are un capitol rezervat educatiei ca resursa sustenabila de dezvoltare. Continuam sa mentinem un sistem de educatie neperformant, corupt care nu foloseste si nu place elevilor.
    Suntem intr-o situatie la care evit sa adjectiv: motorul societatii, scoala, este de fapt frana acesteia. Vorbim in mediul de afaceri despre orientarea catre client, catre nevoile acestuia, iar scoala intoarce spatele elevilor si parintilor acestora.
    Ne furam caciula cu buna stiinta, scriem rapoarte catre ARACIP in care descriem unitatile de invatamant ca fiind performante (acordam calificativul F. Bine), iar de realitate nu se intereseaza nimeni. Se fac inspectii de validare a a acestor rapoarte si ele confirma minciuna in care traim. Punem in functii directori si inspectori care se acopera unii pe altii, care-si declara neputinta de a pune in aplicare legile, care inchid dialogul cu parintii, care iau decizii dupa bunul plac… Dar dvs stiti deja foarte bine aceste lucruri.
    Intrebarea este ce putem face pentru a construi, ca de daramat ne pricepem foarte bine.
    Dincolo de mesajele electorale (pact pentru educatie) de care sincer m-am saturat, ce putem face? Cum putem impiedica aceasta cadere libera a constiintei civice?
    Felicitari pentru puterea de a va reinventa in e-spatiul romanesc.
    Va doresc o saptamana minunata. ”

    De acord cu tine.

  5. ginel2k Says:

    tare interviu

    http://traficantii.blogspot.com/

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: