PREFAŢA VOLUMULUI „România şi lumea la confluenţa secolelor XX-XXI”

Citindu-l pe Ion Iliescu

de acad. Mircea Maliţa

Nu este un lucru obişnuit ca un cititor, interesat să înţeleagă mai bine mersul lumii contemporane, să deschidă o carte scrisă de o personalitate aflată în inima evenimentelor şi activ implicată în ele. De data aceasta, există o circumstanţă specială care îţi măreşte curiozitatea de cititor sau, poate, chiar cea de cercetător. Autorul, care a fost preşedintele ţării timp de 11 ani, ne vorbeşte dintr-o perioadă în care încetase să ocupe această funcţie. Întâlnim, astfel, un om eliberat de constrângerile formale ale activităţii şi scăpat de convenţionalismele de rigoare. Nu mai sunt temele politice şi de gestiune ale zilei, ci subiectele care îl preocupă dincolo de ele din adâncimile minţii sale. Va fi mărturia unui om îmbrăcat în costum de stradă, călătorind la invitaţia unor forumuri sau organizaţii neguvernamentale, întâlnind prieteni vechi şi făcându-şi alţii noi. Chiar dacă nu vor fi în întregime teme neîntâlnite în viaţa sa oficială, tot e important să ne explicăm de ce este atât de ataşat de ele în furtuna acţiunii sau în pacea reflecţiei.

Pe lângă cititorii obişnuiţi sau analiştii de meserie, apar psihologii, oamenii culturii şi ai mediilor de comunicare, care vor să descopere ce hobby au personajele politice importante? Nimic nu le scapă, de la vânătoare şi pescuit, până la sporturi, jocurile de societate, colecţiile de artă sau timbre, ţinuta vestimentară şi multe altele. E mai rău ca dimensiunea hobby să fie aproape în întregime acoperită de pasiunea ideilor care pot să ţină la Ion Iliescu, locul unei grădini florale cultivate cu grijă, majoritatea având ţepi, ca trandafirii.

Autorul cărţii nu încetează să producă şi să colecţioneze idei, să le selecteze şi să altoiască, smulgând şi formând alături grămadă crescândă de buruieni dăunătoare. Nu este un caz unic când un om politic are ca hobby o idee ce iese din cadrul strâmt al politicii.  În SUA, un fost vice-preşedinte, Al Gore, candidat la preşedinţie în 2000, s-a dedicat în întregime temei climei ameninţate, a scos o carte, a produs un film, a făcut cu ele o campanie cu ecou larg şi, în final, a primit premiul Nobel.

Se spune că filosofia începe cu o întrebare, o mirare sau un paradox. Întrebarea în cauză este şi o cheie pentru filosofia autorului. Ea este simplă: Cum este posibil ca o ştiinţă triumfătoare, o creştere nebănuită a puterii şi rezultatelor cunoaşterii, un elan mare cât un zgârie-nori al civilizaţiei să coexiste şi să tolereze vaste arii de mizerie, sărăcie, foame, boli şi înapoiere? Întrebarea şi-au pus-o şi alţii. Cu ea a început Aurelio Peccei şi pe ea a construit el Clubul de la Roma. La amândoi a existat convingerea că, dacă prăpastia se măreşte, cade şi restul omenirii dezvoltată în ea. Nu există împrejurare în cursul evenimentelor trecute în revistă în această carte, în care autorul să nu amintească problema decalajelor, ca mostră de inechitate şi ca pericol care pândeşte orice sistem care se lasă cuprins de ele. Este o idee cheie pe care o va include în orice subiect pe care-l va aborda.

Tema sa preferată va fi raportul om/mediu. Pare limitată, dar sub semnul ei stau destinele hranei, energiei, sănătăţii, educaţiei, demografiei, climei şi toată lista de probleme globale ale omenirii. Este singura poartă prin care un organism internaţional statal – ONU – a intrat în globalitate, creându-şi un argument de a supravieţui în forme noi, atunci când sistemul internaţional al statelor va deveni un sistem global, adică unul cu mai mulţi actori decât atunci când era o simplă colecţie ţări.

De la ocrotirea mediului, de la necesitatea salvării resurselor lui neregenerabile, autorul a inclus pe agenda sa interesul pentru dezvoltarea durabilă. E un concept nou, care însemnează, nici mai mult nici mai puţin, înlocuirea unei economii hrăpăreţe şi prădătoare, printr-una raţională şi chiar înţeleaptă. Legarea acestei problematici de cariera profesională a unui inginer specialist în energetică şi hidrologie este în firea lucrurilor. Dar, o asociere de profunzime se datorează şi unei întâmplări.

Când, în încercările de a-l izola şi controla ca un pericol pentru regimul Ceauşescu în anii ’70, a ajuns director la Editura Tehnică, a aflat că în SUA un cercetător încă puţin cunoscut, Lester Brown, a întemeiat, în 1974, un centru de studii privind starea planetei, care, din 1984, a început editarea unor rapoarte anuale asupra monitorizării evoluţiei globului terestru. A tradus, începând din anul 1987, aceste rapoarte, scriind introducerea şi comentarii de prezentare.

În 1995 şi apoi în 2007, Lester Brown este invitatul său în România şi acesta descoperă că specialiştii români au fost ţinuţi la curent cu Rapoartele sale timp de două decenii.

Sunt, de fapt, deceniile în care dezvoltarea durabilă a devenit, dintr-un concept aproape necunoscut, un principiu respectabil şi atrăgător, care a creat partidele politice ale verzilor şi a obţinut recunoaşterea, în bună formă, de către ONU şi de comunitatea europeană.

Familiarizarea cu o documentaţie ştiinţifică amplă, conceptele cu care lucra Ion Iliescu s-au dezvoltat şi completat. Astfel, decalajele economice sunt puse pe seama unor legi ale pieţei libere. Aceste pieţe nu sunt libere decât în raport cu statele şi cu controlul legilor, altminteri sunt sub controlul unui cartel sau al unui concern care deţine monopolul pe piaţă. Deci, aceste pieţe reale sunt vicioase, nu libere, instrumente ale intereselor unor companii sau grupuri. Au în spate o doctrină aproape intangibilă: e neo-liberalismul. Şi, astfel, decalajul arată cu degetul pe făptaş: piaţa pretins liber apărată de o teorie pretins ştiinţifică. Şi pe plan intern schema funcţionează, combinată cu eforturile de a slăbi, prin toate mijloacele, rolul statului, de a asigura funcţionarea nefrauduloasă a pieţei.

Autorul se va referi din ce în ce mai des la neoliberalism şi la încercarea lui de a crea un mit al pieţei libere, un “fetiş” (adoraţia oarbă). Criza actuală a repus problema în baza experienţelor pieţei globalizate. Astfel, şefi de state, chiar aflaţi la dreapta spectrului politic, ca şi economişti sau profesori cu autoritate, să-şi lege de “mitul pieţei” până şi în titlurile cărţilor lor.

Evoluţia acestor idei o înţelegem văzând speranţa investită de autor în elaborarea şi dezbaterea la Bucureşti, în anul 2005, a unei strategii de dezvoltare durabilă de către un NGO – “Forumul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă şi Protecţia Mediului”.

Se regăseşte apoi în prefeţele la cărţile lui Guy Hermet şi a lui Mihail Gorbaciov, apoi în studiile ce însoţesc volumele lui J. F. Richard şi Lester Brown. În fine, în prefaţa la “Starea lumii 2009” despre încălzirea globală.

Este de remarcat că autorul cărţii a ales parteneriatul teoretic al lui Brown, considerându-l mai productiv decât asocierea cu figurile politice contemporane, care şi ele s-au ocupat de dezvoltarea durabilă. Aceştia sunt Willy Brandt, cancelarul german, şi Gro Harlem Brundtland, premier al Norvegiei. Dintre economişti, urmărea cu atenţie pe Stiglitz, căruia i-a prefaţat recent cartea “Războiul de trei trilioane de dolari” şi a colegului acestuia, J. F. Richard, al cărui volum “Al doisprezecelea ceas” l-a prefaţat pentru ediţia română din 2004.

Deşi am urmărit capacitatea remarcabilă a autorului de a-şi aduce conceptele la zi, în baza evidenţei faptice sau teoretice, un alt domeniu rămâne de citat: acela al ideilor inovatoare pe care le-a introdus în circuitul dezbaterilor internaţionale. Voi cita un exemplu concludent. În 2002, la începutul ultimului său mandat, preşedintele Ion Iliescu participă la Reuniunea de vârf de la Monterrey (Mexic), organizată de ONU, consacrată finanţării programelor de eradicarea sărăciei. După intervenţia preşedintelui francez, J. Chirac, reprezentantul României formulează o propunere concretă. Arătând că reforma instituţională este necesară, a precizat că lărgirea atribuţiilor ECOSOC, în colaborare cu organismele economice – Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială – ar fi oportună, cu scopul îmbunătăţirii funcţionării pieţei mondiale. A repetat această propunere de câte ori s-a ivit prilejul, observând o audienţă din ce în ce mai atentă, ca să vadă că în 2009, în timpul crizei actuale, ea devine o propoziţie demnă să fie luată în considerare pentru promovarea măsurilor anti-criză şi post-criză.  Este un lucru să exprimi idei chiar noi în discuţiile informale, dar alt statut are o propunere înscrisă în actele unui Summit.

Începând cu 2005, Ion Iliescu este invitatul numeroaselor foruri sau asociaţii de foşti de şefi de state şi guverne care confirmă într-un nou format vechile summituri regionale. Evident, discuţiile sunt axate mai mult pe teme politice decât social-economice. Lipsa vechiului formalism permite acum participanţilor să schimbe opinii mai sincere şi chiar să mărturisească cu regret eşecurile pe care le-au înregistrat. Gorbaciov, de pildă, vorbea cu amărăciune de eşecul perestroikăi şi de destrămarea Uniunii Sovietice, de incapacitatea de a găsi pentru Rusia un substitut al Uniunii printr-o altă solidarizare regională, iar polonezii examinau părţile pozitive şi consecinţele negative ale strategiei lor de tranziţie rapidă şi drastică. Este de remarcat discreţia cu care fostul preşedinte român evită orice diferend intern al României şi se ferea să spele în ochii străinătăţii rufele  de acasă. Cum toţi participanţii istoriseam experienţa propriilor “revoluţii, reprezentantul român făcea acelaşi lucru, considerând disensiunile care au urmat pe seama unei democraţii incipiente, într-un moment de câştigare a libertăţilor de gândire şi expresie. Numai după alţi câţiva ani, când se urmărea impunerea unor versiuni oficiale partizane pe seama altor opinii, Ion Iliescu a vorbit de necesitatea de a apăra critica liberă şi nestânjenită, ca o considerare sine qua non a oricărui progres social.

O astfel de reuniune a organizat-o Forumul Politic Mondial la Torino, o continuare a Clubului de la Madrid, inaugurat de Bill Clinton şi N. Gorbaciov. În centrul atenţiei stăteau, în 2005, politicile ce se impuneau după încheierea războiului rece pentru a folosi din plin momentul pi a intra într-o eră de pace şi solidaritate: repararea marilor răni ale societăţii şi problematica globală erau prezente în intenţiile tuturor.

O serie de întâlniri legate de Marea Neagră îl atrăgeau pe preşedintele Iliescu. Fusese la Reuniunea de vârf din 1992, în care 14 ţări (6 riverane) constituiseră Organizaţia pentru Cooperarea Economică a Mării Negre, urmată imediat de Cooperarea Parlamentară a Mării Negre. O nouă formaţie regională se conturase pe hartă, cu interese evidente pentru România. După ce ea a intrat în funcţiune, oamenii politici iniţiatori  s-au întâlnit neoficial, sub diferite egide (Fundaţia Marmara, de pildă) şi au continuat relaţiile pe planul schimbului personal şi amical de păreri. Cartea cuprinde reuniunile din 2007, 2008 şi 2009. Treptat, s-au axat pe problemele europene şi, cu acest prilej, Ion Iliescu a încurajat aspiraţia Turciei de a adera la Uniunea Europeană şi a susţinut cu căldură această aspiraţie.

Ajungem, astfel, la tema Europei. Studiile, reuniunile şi intervenţiile preşedintelui Iliescu legate de ea ocupă, după 2005, cea mai mare parte a cărţii. Este un subiect a cărui însemnătate pentru români, după 1989, a devenit esenţială pentru autorul cărţii. A dedicat energie şi stăruinţă în obţinerea acceptării creării de adeziune şi în finalizarea negocierilor de aderare, în primă formă, a preşedinţiei sale. A demarat un proces şi l-a ţinut în stare activă cu sprijinul întregii societăţi, lucru aproape unic în tensiunea internă a partidelor. Conferinţele de la Snagov deveniseră simboluri vii ale unei armonii şi solidarităţi pentru care Iliescu lupta pe toate temele interesului naţional. Faptul că Europa era cuvântul cu asemenea puteri unificatoare, era preţios pentru întreaga perioadă de 11 ani cât a fost preşedinte.

Sursa conceptuală care îi servea la analiza politicii interne şi externe facilitează înţelegerea acestei afecţiuni personale. Europa era regiunea care adoptase acel model economic iniţial al nordului, care includea factorul social în însăşi titulatura economiei ce domina în Europa: “economie socială de piaţă”.

La Forumul Politic Mondial din 2007, la Budapesta, autorul afirmă că “modelul Europei unite este cel al unui spaţiu al coeziunii sociale şi al solidarităţii împărtăşite. Acest model social este unul partinic redistributiv, care promovează integrarea socială şi nu admite excluderea sau marginalizarea unor largi categorii sociale. Din nou criteriul final al evaluării unei practici sau doctrine economice este poziţia lor în materie de decalaje. Este şi argumentul îndepărtării de filosofia ce domină economia americană, unde decalajele se adâncesc, cu legitimă libertate şi cu o sârguinţă distrugătoare. Nemaivorbind că neo-liberalismul american respinge de plano orice încercare a statelor de a modera sau opri un asemenea proces ce se desfăşoară sub ochii noştri.

Se poate observa că, treptat, pe parcursul reuniunilor cu subiecte europene, autorul manifestă o îngrijorare faţă de unele abateri de la tradiţiile modelului european, în înseşi organismele şi practicile Uniunii Europene. Încep să se înregistreze creşteri ale decalajelor, contrar la ceea ce ne-am fi aşteptat. Insistă asupra faptului că fenomenul ameninţă stabilitatea internă şi capacitatea economiei de a urmări interesul general.

Revine la problema mai veche pe care o discutase într-o expunere universitară la Bucureşti, în 2004 – cum să micşorezi rolul statului în momentul în care doar intervenţia sa activă poate frâna degradarea mediului, secătuirea resurselor, pentru a asigura aer şi apă nepoluate, conservarea pădurilor sau spaţiilor verzi? Iarăşi, tradiţiile europene resping ideea unui stat slăbit şi fără autoritate, privind neputincioşi la desfăşurarea furiilor?

Mai e un domeniu în care ne produc dezechilibre periculoase. Identitatea europeană nu o poate nega pe cea naţională; cel mult o poate completa. Diversitatea culturilor e un principiu fundamental ce trebuie încurajat, iar culturile nu intră în zona integrabilă, ci o potenţează, rămânând credincioase specificului lor.

Ultimele zece capitole ale cărţii sunt scrise sau rostite de autor după octombrie 2008, când criza bătea la uşă şi, de aceea, au o semnificaţie acută pentru cititor, de la sfârşitul anului 2009.

La Paris, unde se întâlnesc liderii grupurilor parlamentare socialiste şi social-democrate din ţările membre ale Uniunii Europene, Ion Iliescu spune că, pentru a doua oară după New Dealul preşedintelui Roosevelt din 1930, statul american este obligat să intervină pentru a salva economia, ceea ce este “expresia clară a faptului că abordarea neoliberală şi conservatoare, care se opune oricărei intervenţii a statului în economie, este din nou depăşită de viaţa reală”.

Referindu-se la rădăcinile crizei, le găseşte în anii ’80, când principiile neintervenţioniste ale şcolii lui Milton Friedman au fost preluate de americani şi difuzate prin FMI în ţările în curs de dezvoltare. A terminat citându-l pe preşedintele Franţei, Sarkozi: “Ideea atotputerniciei pieţei, care nu trebuie contrazisă de nicio regulă, de nicio intervenţie politică, este o idee nebunească”.

La Summitul Economic Eurasia de la Istanbul, iarăşi aminteşte că, sub Reagan şi Thatcher, mitul pieţei a fost reafirmat pe baza teoriilor neoliberale ale lui Milton Friedman. Altă dată asemenea afirmaţii produceau reacţii violente. Se auzeau strigăte: dirijism, centralism, comunist! Dar ce altceva spun în termeni identici un fost ministru de externe al Franţei, Hubert Vedrine, sau fostul preşedinte al Clubului de la Roma, Alex King? Este constatarea că, timp de 25 de ani, germenele neo-liberal, în afara unor erupţii locale, a gestat în economia mondială şi în minţile unor economişti, până la punctul erupţiei finale din 2008.

Analize detaliate ale manifestărilor crizei şi a căilor de a le rezolva sunt cuprinse în intervenţiile finale care, în 2009, au fost prezentate la Academia Română şi la Clubul de la Bucureşti.

Sentimentul de satisfacţie este pentru editor felul demn în care şi-a apărat ideile Ion Iliescu în periplurile sale în aceşti cinci ani. Colegii de discuţii l-au apreciat pentru competenţă, probitate, calm, măsură şi predominanta trăsătură de a reţine ceea ce uneşte pe oameni şi nu ceea ce îi dezbină.

Partenerii şi prietenii săi au extras această apreciere la România, ca ţară, şi la profilul unui popor. Şi am putea face ca să o merităm.

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: