RAPORT WWI-Cuvant inainte

ION ILIESCU:

CUVÂNT ÎNAINTE

la cel de-al 25-lea Raport anual al World Watch Institute –

State of the World – 2008 – “Inovaţii pentru o economie durabilă“

World Watch Institute, din Washington, a fost iniţiat în 1974 şi condus de Lester Brown până în anul 2000, când acesta s-a retras şi a creat un nou institut – “Earth Policy Institute”.

Sub conducerea sa, World Watch a fost instituţia care a abordat cu consecvenţă şi continuitate problemele dezvoltării durabile – probleme ridicate cu acuitate de primul raport al Clubului de la Roma şi, apoi, dezbătute în primul Summit de la Stocholm, din 1972, organizat de ONU.

Din 1984, World Watch Institute a început să publice rapoartele sale anuale, intitulate “State of the World” (Starea lumii), întocmite de colective de specialişti, consacraţi temelor abordate, având ca subtitlu “Raport anual asupra progreselor spre o societate durabilă”.

Editura Tehnică a avut meritul de a fi publicat în limba română rapoartele Institutului World Watch, începând cu anul 1987, continuând prezentarea lor pentru publicul românesc şi după 1989. Ultimul – cel de al 25-lea raport anual – îşi propune ca temă “Inovaţia pentru o economie durabilă”.

După părăsirea institutului de către Lester Brown, conducerea sa a fost preluată de colaboratorul său apropiat, Christopher Flavin, consacrat prin studiile sale privind problemele energiei în lumea contemporană. Şi în acest volum, Christopher Flavin, pe lângă prefaţă, se înscrie cu un studiu – “Economii cu nivel scăzut al emisiilor de carbon”.

În prefaţa sa la volum, Christopher Flavin subliniază că obiectivul raportului “State of the world – 2008” se îndreaptă spre măsuri inovative necesare pentru a face posibilă o economie durabilă (sustenabilă), adică în echilibru cu ecosistemele globale. El porneşte de la constatarea că modelul economic consacrat prin Revoluţia industrială, bazat pe regulile pieţei şi care a asigurat progresul civilizaţiei în ultimele două secole şi o creştere economică spectaculoasă pe parcursul secolului XX nu mai poate supravieţui în secolul XXI. Într-o lume cu mari constrângeri fizice, creşterea materială nu mai poate continua nelimitat, iar când această creştere este exponenţială şi cuprinde megaţări precum China şi India – limitele creşterii au fost atinse mult mai abrupt şi catastrofic, încât nici cei mai buni oameni de ştiinţă nu ar fi fost în măsură să le prevadă.

De aceea, el afirmă că progresul uman continuu – atât material cât şi spiritual – depinde acum de transformări economice mult mai profunde decât tot ceea ce s-a văzut în ultimul secol. Economia secolului XXI trebuie, însă, bazată pe o înţelegere mult mai realistă a lumii fizice şi biologice de care depindem. ŞI încheie, citându-l pe Albert Einstein: “Noi nu putem rezolva problemele folosind acelaşi mod de gândire ca atunci când le-am creat”.

Coordonatorii volumului, Gary Gardner şi Thomas Prugh, semnează studiul “Promovarea economiei sustenabile”. Ei încep cu concluzia că “sistemul economic convenţional se află într-o serioasă dificultate şi necesită transformări”. Evidenţiind efectele activităţii economice moderne asupra mediului, autorii subliniază că acestea pun în dificultate stabilitatea economiei globale. Adăugând la acestea impactul social al economiei moderne – existenţa a peste 2,5 miliarde de oameni trăind cu mai puţin de 2 dolari pe zi, alături de bogaţi şi de extinderea obezităţii – autorii subliniază că nevoia de a regândi scopul şi funcţionarea economiei moderne este clară. Forumul Economic Mondial a evidenţiat că partea cea mai mare a riscurilor generate de economia modernă nu existau cu un sfert de secol în urmă.

În acelaşi timp, autorii scot în evidenţă faptul că, dacă modelul economiei convenţionale este autodistructiv, un nou model de economie – o economie durabilă – este pe cale să se nască. “Dacă economia convenţională depinde în mare măsură de combustibili fosili, e bazată pe practici de risipă a materialelor şi tolerează sărăcia extremă alături de bogăţie stridentă – noua economie durabilă încearcă să opereze în limitele oferite de mediu şi să servească, în acelaşi timp, pe săraci şi bogaţi“.

“Lumea este foarte diferită, din punct de vedere fizic şi filozofic, de cea cunoscută de Adam Smith, David Ricardo şi alţi economişti din trecut – ceea ce face ca economia convenţională să devină nefuncţională pentru secolul XXI”… “toate dimensiunile activităţii economice s-au schimbat atât de mult în ultimii 200 de ani, încât ele semnalează finalul unei ere economice şi nevoia pentru un nou început economic”.

“Asumarea independenţei activităţii economice faţă de natură – întotdeauna iluzorie – pur şi simplu nu mai e credibilă. Populaţia globală a crescut de peste 6 ori din 1800, iar produsul global mondial de 58 de ori, din anul 1820. Ca rezultat, impactul societăţii umane asupra planetei – ‘amprenta sa ecologică’ – excede capacitatea Pământului de a suporta, în mod sustenabil, rasa umană”.

Aceste circumstanţe impun reconsiderarea unor noţiuni economice fundamentale:

1. Odată cu Revoluţia Industrială – fabricile, maşinile, capitalul financiar şi alte forme de capital creat au înlocuit pământul, ca principal factor al producerii de bogăţie. Fabricile şi capitalul financiar rămân importante, dar sărăcia de resurse a modificat viziunea asupra importanţei “capitalului natural” în viaţa economică.

2. Un principiu consacrat considera creşterea ca fiind principalul scop al unei economii. Fără a contesta importanţa ei, însă, creşterea nu este întotdeauna concordanţă cu dezvoltarea. Creşterea de cca 5 ori a produsului mondial global per capita, în perioada 1900-2000, a fost însoţită de mari degradări ale mediului şi a coincis cu o stridentă persistenţă a sărăciei de masă.

3. A treia axiomă a gândirii economice convenţionale este că piaţa este totdeauna superioară cheltuielilor şi politicilor guvernamentale ca instrument economic. Piaţa stimulează producţia de bunuri în cantităţi tot mai mari. Dar nu întotdeauna ele au valoare socială, iar piaţa joacă un rol mai puţin important în promovarea serviciilor publice… În acelaşi timp, definiţia eficienţei conţine în sine acceptarea inegalităţilor. “În economie, eficienţa înseamnă alocarea oricărei resurse la cel mai înalt nivel de valoare de întrebuinţare, unde valoarea este definită în special prin putere de cumpărare; ori, o piaţă lucrează eficient când bogatul îşi însuşeşte cât mai mult din ceea ce doreşte, în timp ce săracul – doar atât cât poate să plătească”. Piaţa, deci, face puţin pentru a asigura o justă distribuţie a bunurilor.

4. Oamenii diferă ei înşişi fundamental de “omul economic” avut în vedere de vechii economişti. “Mâna invizibilă” – menţionată de Adam Smith conducea acţiunile individuale spre rezultate colective pozitive. A fost o idee importantă; dar ea a subestimat importanţa egală a dimensiunii comunitare a societăţii umane. Oamenii sunt motivaţi nu doar de interese personale, ci şi de dorinţa de a participa în comunitate, cu muncă voluntară sau ca răspuns la dezastre locale sau naţionale.

Riscurile economiei moderne subminează stabilitatea economică. Autorii subliniază trei asemenea efecte:

– schimbările climatice

– degradarea ecosistemelor

– inegalităţile economice

În privinţa acestora din urmă, autorii subliniază că, în ciuda creşterii bogăţiei la nivel global, în cursul secolului trecut, 40% din populaţia globului trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Prăpastia dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci este de neînţeles astăzi. PNUD informează în 2006 că veniturile combinate ale celor mai bogaţi 500 de oameni din lume sunt aproximativ egale cu ale celor mai săraci 416 milioane. Totodată, un studiu al Universităţii Naţiunilor Unite, în acelaşi an 2006, arată că 2% din adulţii de pe glob stăpânesc peste jumătate din averea imobiliară la nivel mondial, în timp ce 50% cei mai săraci controlează doar 1% din acestea.

Autorii prezintă 7 mari idei privind reforma conceptuală în economie, pentru a o îndrepta spre o direcţie sustenabilă:

1. Adaptarea economiei la dimensiunile permise de ecosistem.

2. Trecerea de la creştere la dezvoltare. Dezvoltarea înseamnă îmbunătăţirea bunăstării oamenilor. Aceasta poate presupune creştere, dar nu se rezumă la aceasta. Îmbunătăţirea bunăstării înseamnă, înainte de toate, îmbunătăţirea vieţii celor săraci. Bunăstarea îi vizează şi pe cei bogaţi, în sensul că, de la un anumit punct, bogăţia nu duce la creşterea fericirii. “Când creşterea economică nu mai face oamenii fericiţi, aceasta înseamnă că ea devine autodistructivă”. A promova bunăstarea înseamnă, înainte de toate, creşterea nivelului educaţional, reducerea sărăciei, concomitent cu prezervarea mediului ambiant al ţării şi tradiţiile culturale.

3. Preţurile să reflecte realitatea ecologică.

4. Luarea în calcul a contribuţiei factorilor naturali.

5. Folosirea principiului precauţional – “mai bine să previi, decât să plângi” (în 1991, Tratatul de la Maastricht adoptat de UE constituie un principiu orientativ pentru politica în domeniul mediului).

6. Revitalizarea managementului comunitar. Contrapunerea proprietăţii private controlului guvernamental este fără sens. Privatizarea nu este o garanţie împotriva managementului prost sau a abuzului. În plus, există resurse vitale, accesibile tuturor (atmosferă, cursuri de apă şi acvifere, pescuit oceanic etc.), ca şi proprietatea intelectuală care impun o abordare diferită.

7. Aprecierea femeilor. Un raport ONU din 1994 menţiona că “oamenii cei mai săraci sunt femeile, iar cele mai multe femei sunt sărace”.

Autorii subliniază nevoia promovării de idei şi acţiuni inovative, în vederea promovării unei economii durabile, ceea ce constituie obiectul Raportului (printre ele, oraşe cu “deşeuri zero”, reciclare, taxe de mediu, reducerea emisiilor de carbon, promovarea energiei solare şi eoliene, micro-finanţări, investiţii sociale, condiţii pentru femei şi creşterea rolului lor social etc.) Pentru promovarea economiei durabile, trebuie să acţioneze solidar cercurile de afaceri, societatea civilă şi guvernele.

* * *

John Talbert semnează un studiu privind liniile de bază pentru o dezvoltare durabilă.

El remarcă dezvoltarea unui consens al oamenilor de ştiinţă privind o tranziţie rapidă, dar echilibrată, spre un sistem economic în care progresul să fie măsurat prin îmbunătăţirea bunăstării mai degrabă, şi nu prin expansiunea dimensiunilor şi scopurilor activităţilor economice de piaţă.

– Avem nevoie să măsurăm progresul economic printr-un consum minim de resurse pentru ridicarea calităţii vieţii, decât prin amplificarea munţilor de produse, afectând calitatea mediului.

– Avem nevoie să măsurăm progresul prin modul în care reuşim să dezvoltăm cât mai repede platforme de energii regenerabile, să răspundem nevoilor umane de bază, să descurajăm risipa, să investim în capitalul natural şi cultural şi nu să le distrugem.

– Avem nevoie de un sistem economic care să înlocuiască competiţia brutală i risipitoare dintre naţiuni, oameni de afaceri şi indivizi cu una care să ne unească într-un cadru de cooperare pentru rezolvarea problemelor celor mai urgente ale civilizaţiei.

– Avem nevoie de un sistem economic integrat organic în limitele ecologice ale planetei şi ghidat de tradiţiile noastre spirituale şi culturale.

– Avem nevoie de un sistem economic divers, adaptabil şi elastic.

Toate aceste obiective pot fi grupate sub definirea dezvoltării durabile.

Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare definea, în 1987, dezvoltarea durabilă prin “satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare să satisfacă nevoile lor”.

Autorul introduce noţiunea de “indicator de progres real” (“genuine progres indicator” = GPI, ca expresie a bunăstării sustenabile, care ar putea înlocui indicatorul economic GDP (PIB). Judecând astfel, spre exemplu, PIB-ul SUA în 2004 a fost de 10,8 trilioane dolari, în timp ce GPI ar fi reprezentat doar 4,4 trilioane dolari, ceea ce înseamnă că mai mult de jumătate din activitatea economică a SUA nu a fost durabilă, deci nu a contribuit la un progres real.

De asemenea, el consideră că echitatea socială – obiectiv macroeconomic important – are două dimensiuni de bază: distribuţia echitabilă a resurselor şi accesul echitabil la sănătate, educaţie, oportunităţi economice, reprezentare, manifestări culturale, spaţii naturale şi la tot ceea ce e considerat esenţial pentru o bună calitate a vieţii.

Raportul conţine şi alte studii ale unor autori consacraţi, care completează tabloul obiectivelor menţionate (regândirea producţiei, provocarea stilurilor de viaţă sustenabilă, carnea şi produsele alimentare ale mării, îmbunătăţirea pieţei carbonului, apa în economia durabilă, biodiversitatea, economia paralelă a comunităţilor, angajarea comunităţilor pentru o lume durabilă, mobilizarea energiei umane, investiţii pentru durabilitate, noi abordări ale administraţiei comerciale).

Editura Tehnică oferă publicului românesc o lucrare interesantă şi de mare actualitate, îndeplinind astfel o misiune utilă şi un act valoros de cultură, întrucât Raportul World Watch Institute pe anul 2008 constituie o contribuţie substanţială la marea dezbatere în curs, la nivel mondial, privind problematica dezvoltării durabile şi problemele cu care se confruntă economia mondială şi lumea, în general, în contextul globalizării.

Advertisement