CUVÂNT INTRODUCTIV – decembrie 2008

CUVANT LA SESIUNEA ANUALĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A
„INSTITUTULUI REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989”

19 decembrie 2008
 

 

1.- De la înfiinţarea sa – în anul 2004 – „Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989” a organizat anual asemenea sesiuni de comunicări ştiinţifice.

Anul acesta, tema aleasă – “Forţele de ordine, pază şi represiune în timpul Revoluţiei din decembrie 1989″ – este importantă, dar prezintă şi dificultăţi şi consituie o temă delicată.

2. În abordarea acestor probleme, care decurg din tema sesiunii, se impun analizate cele două faze distincte:

a) până la fuga lui Ceauşescu din data de 22 decembrie – când armata şi forţele de ordine au acţionat sub imperiul ordinului expres al lui Ceauşescu pentru reprimarea mişcării de protest a timişorenilor, la început şi, apoi, pentru reprimarea acţiunii protestatarilor de la Bucureşti, din noaptea de 21 şi dimineaţa zilei de 22 decembrie.

b) după fuga lui Ceauşescu – când s-a produs, sub presiunea puternică a maselor de oameni (în special muncitorimea industrială, care a afluit în grupuri mari de pe platformele industriale de la periferie spre centrul oraşului) – solidarizarea armatei cu mişcarea populară. “Armata e cu noi!” a devenit lozinca – simbol al acestei faze. Ea s-a produs, prima dată, la Timişoara, in data de 20 decembrie, când timişorenii (după patru zile de rezistenţă în faţa acţiunilor brutale de reprimare a mişcării, au proclamat “Oraşul-liber-Timişoara” şi când armata a fraternizat cu populaţia.

3. Fenomenul cel mai complicat şi încă neelucidat complet este declanşarea diversiunii armate din seara zilei de 22 decembrie.

La numai 6 ore după fuga lui Ceauşescu de pe sediul Comitetului Central, cu helicopterul (devenită scena-simbol a prăbuşirii sistemului opresiv şi a victoriei mişcării populare) – după momente de euforie şi entuziasm general, care au cuprins întreaga ţară – s-a declanşat o canonadă (în jurul orei 18.30) în sediul Comitetului Central.

Sentimentul nostru, al celor ce lucram într-un birou la etajul III (cca.15 persoane) pentru redactarea unei proclamaţii către ţară (devenită în final Comunicatul către ţară al CFSN) a fost că primele focuri s-au tras spre biroul nostru (de la etajul superior sau de pe acoperişul unui corp de clădire – paralel). Când am părăsit biroul am constatat că se trăgea de peste tot – din interiorul şi din exteriorul clădirii. A fost imposibil să ne îndreptăm spre zona centrală a clădirii. Am reuşit să ieşim pe la poarta D, aproape de sala OMNIA. Împreună cu Voican Voiculescu şi cu Mihai Ispas – pe care i-am cunoscut atunci, în seara respectivă – ne-am îndreptat spre str. Oneşti (unde se trăgea dinspre fostul Palat Regal – acum, Muzeul de Artă), reuşind să ieşim în bulevard (de unde un taximetrist amabil ne-a luat şi ne-a dus la MApN, în Drumul Taberei).

Acţiunea s-a extins cu rapiditate şi în alte puncte din Capitală (Televiziune, Radio, sediul MApN) şi apoi şi în restul ţării.

Din păcate, nici astăzi nu avem un răspuns explicit la acest fenomen:

– Cine l-a declanşat?

– A fost o acţiune premeditată, ca diversiune, pentru a împiedica structurarea noii puteri, sau un accident?

– Care a fost raportul dintre acţiunea programată a unor forţe organizate, de diversiune (iniţiată, probabil, dinainte de Ceauşescu şi subordonaţii săi fideli) şi acţiunea anarhică, dezordonată, provocată de starea de panică indusă de acţiunea diversionistă – în care s-au lăsat antrenaţi atât militari, cât şi civili, care au intrat în posesia unor arme, dar care au produs cele mai multe victime.

Rămâne, cred, o chestiune deschisă, la care trebuie găsite răspunsuri – atât prin cercetări de specialitate, ale organelor de anchetă, cât şi prin analize şi cercetări ale istoricilor.

4. Încercări de răspunsuri – au fost numeroase. S-au vehiculat mai ales tot felul de scenarii şi fabulaţii, unele cu temei, altele – rod al imaginaţiei.

a) – persistă, încă, teza declanşării şi provocării mişcării populare de către servicii străine (KGB, CIA etc.).

Fără îndoială că acestea nu puteau lipsi din peisaj (ele sunt, totdeauna, prezente oriunde apar tensiuni şi stări conflictuale). Dar este nerealist şi chiar aberant să crezi că o mişcare de proporţii, cum a fost revolta populară din România, declanşată la Timişoara şi extinsă în toată ţara – ar putea fi provocată de nişte agitatori, provocatori (fie ei străini sau români), dacă nu există premise reale, o acumulare puternică de nemulţumiri populare – care aşteaptă doar o scânteie declanşatoare pentru a exploda într-un protest şi o revoltă populară.

b) persistă încercări de a contesta chiar “Revoluţia Română”, ca rezultat al unei mişcări spontane de masă şi rezumarea întregului fenomen la o lovitură de stat militară.

Este nu numai o blasfemie la adresa poporului român şi a celor ce au luat parte la o mişcare de proporţii, de masă, şi care s-au sacrificat, cu dăruire, dar şi o neînţelegere sau simularea neînţelegerii esenţei celor două fenomene, ce nu se pot substitui.

I. Revoluţia este un proces istoric, care are ca rezultat transformări structurale în societate – în primul rând în ce priveşte organizarea statală – indiferent de modul în care este declanşată sau înfăptuită (că este paşnică sau violentă), chiar şi în ţările din jurul nostru, acest proces, în 1989, a cunoscut modalităţi diferite de realizare. Dar, esenţa comună a fost prăbuşirea unui sistem totalitar şi trecerea spre democraţie.

Cine poate contesta aceste schimbări structurale în viaţa statului român şi care au constituit esenţa Revoluţiei Române din decembrie 1989 ?!

IIo lovitură de stat, indiferent de modalitatea de înfăptuire – la iniţiativa unor factori politici sau militari – nu provoacă schimbări în structura statului şi a societăţii, ci doar schimbarea unor personaje din fruntea statului.

Despre aşa ceva a fost vorba, în 1989, în România? Nu este de-a dreptul aberant?

A. Uneori, o lovitură de stat (fie ea civilă sau militară) poate înlesni declanşarea unui proces revoluţionar (cum a fost lovitura militară din Portugalia, sau acţiunea de înlăturare a lui T. Jivkov în Bulgaria).

Din păcate, aşa ceva în România nu a fost posibil. O lovitură de stat care să-l fi înlăturat pe Ceauşescu (atunci când situaţia economico-socială din ţară se deteriorase dramatic, iar cultul personalităţii prinsese dimensiuni groteşti, iar stările de nemulţumire căpătaseră o mare acuitate, cum s-a văzut la Braşov, în 1987), ar fi scutit ţara de jertfele şi de distrugerile din decembrie 1989.

B. Au existat unele încercări, dar ele au fost înăbuşite şi nu au produs efectul aşteptat.

La una din aceste încercări am participat şi eu, încă de la începutul anilor ‘80, discutând despre o posibilă acţiune de înlăturare a lui Ceauşescu – fie pe cale politică, fie printr-o acţiune de forţă – cu fostul ministru al Apărării, generalul Ion Ioniţă, generalul Militaru (fost şef al Marelui Stat Major), Virgil Măgureanu (lector la Academia “Ştefan Gheorghiu”, care avea legături cu unii reprezentanţi din armată şi securitate), cu comandorul Radu Nicolae. Din păcate, datorită unor imprudenţe săvârşite de generalul Militaru, prin contactarea unor foşti subalterni din Marele Stat Major – care l-au “turnat”, atât el, cât şi generalul Ioniţă – au fost avertizaţi, iar eu, în martie 1984, am fost înlăturat din conducerea Consiliului Naţional al Apelor. Nu cu mult înainte, Vasile Patilineţ, fost ambasador în Turcia (anterior fost secretar al CC al PCR) a sucombat într-un accident auto cam suspect. Şi el participase la unele discuţii privind situaţia insuportabilă din ţară. În iunie 1987, g-ralul Ioniţă a murit în urma unui cancer care a evoluat foarte rapid.

După reprimarea mişcării de protest de la Braşov, sistemul de supraveghere a celor “suspecţi” s-a intensificat. În ce mă priveşte, filajul la vedere cu 3 echipaje care mă urmăreau permanent – pe mine, pe soţie, casa – ca şi plasarea de microfoane peste tot – în zona Editurii Tehnice, unde lucram – au devenit agasante. După apariţia, în primăvara anului 1989, a “scrisorii  celor 6″ veterani ai PCR, aflând despre intenţia mea de a redacta un text pentru Europa Liberă  (text pe care l-am şi redactat şi l-am înmânat lui Virgil Măgureanu pentru a fi transmis printr-un cunoscut…. dar care nu a mai ajuns la destinaţie) am fost, la rându-mi, avertizat din partea “conducerii superioare de partid.

În vara anului 1989 a apărut la “Europa Liberă” un text-apel semnat “Fontul Salvării Naţionale”. Unii (printre care şi generalul Militaru, cu care nu mai aveam legături) au crezut că textul îmi aparţinea (de aici şi confuzia din seara de 22 decembrie, în timp ce redactam textul proclamaţiei, când generalul Militaru a spus, la un moment dat, că “există de 6 luni – Frontul Salvării Naţionale” era o neînţelegere!). Textul de la “Europa Liberă” nu îmi aparţinea. El fusese trimis de prof. Melian, de la Universitatea din Bucureşti.

S-a vorbit şi despre alte încercări de constituire a unor structuri opuse regimului opresiv al lui Ceauşescu.

Din păcate, niciuna din aceste încercări nu au dus la rezultatele dorite!

Rolul înlăturării lui Ceauşescu i-a revenit, deci, mişcării de masă, care s-a născut la Timişoara în 15-16 decembrie 1989 – s-a extins într-o veritabilă revoltă populară în întreaga ţară, soldată cu fuga dictatorului în ziua de 22 decembrie 1989.

C. Se spune că generalul V. Stănculescu ar fi realizat o lovitură de stat militară, după înlesnirea fugii lui Ceauşescu cu elicopterul de pe sediul CC PCR, când ar fi preluat, de facto, puterea, pentru câteva ore, dar pe care, apoi, a predat-o civililor din CFSN.

Este o manieră superficială de a aborda lucrurile! Ce militar, fie el şi generalul Stănculescu – cu abilităţi incontestabile şi cu merite recunoscute în asigurarea ralierii Armatei la mişcarea populară – şi-ar fi putut permite să proclame preluarea puterii, în condiţiile de atunci? Ar fi fost “măturat” de mânia populară.

Fără legătură cu aceste supoziţii, am trăit, însă, un episod semnificativ, în dimineaţa zilei de 24 decembrie, când generalul Guşe, după venirea sa la sediul MApN, după ce timp de 2 zile (22 şi 23 decembrie) le petrecuse în sediul CC. PCR – îmi cerea mie, în calitate de conducător al CFSN, să mă adresez, prin intermediul televiziunii, populaţiei Bucureştilor să părăsească străzile pentru ca armata să poată face ordine. Toţi cei de faţă am apreciat această ieşire a generalului Guşa ca nepotrivită. Era clar că era depăşit de evenimente (şi de cele petrecute la Timişoara şi de situaţia din Capitală). Iar propunerea lui ni s-a părut o veritabilă provocare! Cum ar fi receptat un astfel de apel cei ce au înfăptuit revoluţia în stradă? O astfel de cerere ar fi putut fi considerată, pe bună dreptate, ca dorinţă a conducătorilor militari de a instaura un regim militar! De aceea am respins această propunere. Atunci am decis şi numirea generalului Militaru la conducerea MApN.

5. Se pune la îndoială oportunitatea şi se fabulează pe seama procesului intentat lui Ceauşescu.

Se ştie că eu am avut cele mai mari ezitări, căutând să găsim cadrul juridic cel mai adecvat în condiţiile date.

Este adevărat că procesul a avut loc în condiţii nenormale, improvizate. Dar era, într-adevăr, un proces extraordinar, în condiţii deosebit de dificile. Ne aflam într-o stare excepţională, de asediu, cu multe incertitudini. Înregistram continuu, mai ales nopţile, pierderi de noi vieţi omeneşti. Aceasta a şi fost motivaţia morală esenţială pentru organizarea procesului. S-a şi văzut, de altfel, că imediat după proces şi execuţie a scăzut brusc intensitatea şi, apoi, au încetat acţiunile armate. Cei ce contestă acest lucru o fac cu rea-credinţă!

De aceea, în ciuda improvizaţiilor – procesul şi execuţia au fost un act de dreptate, aşteptat de opinia publică. S-a curmat, astfel, continuarea pierderii de vieţi omeneşti şi s-a deschis calea spre normalizarea şi organizarea vieţii sociale, pe temeiuri noi.

6. În anul 2009, vom aniversa 20 de ani de la declanşarea şi victoria Revoluţiei din decembrie 1989.

Am discutat în Colegiul National al Institutului Revoluţiei Române ca, în cadrul acţiunilor evocatoare şi al studiilor de sinteză programate să realizăm un fel de inventar al tuturor fabulaţiilor, deformărilor şi calomniilor debitate la adresa Revoluţiei Române şi să răspundem printr-un studiu cuprinzător care să dea răspunsuri fundamentate ştiinţific şi faptic tuturor acestor acţiuni – în esenţa lor antinaţionale –ca temei pentru o istorie veridică, obiectivă, a Revoluţiei Române din decembrie 1989.

Cea mai scandaloasă ieşire îndreptată împotriva Revoluţiei Române din decembrie 1989 a fost aşa-numitul raport de condamnare a comunismului care, în cele circa 1000 de pagini, consacră Revoluţiei din decembrie doar 6 pagini, ignorând total documentul fundamental, programatic, al Revoluţiei – Comunicatul către ţară al CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989 – care statuează momentul crucial prin care trecea ţara:

Trăim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale…

Se deschide o pagină nouă în viaţa politică şi economică a României.

În acest moment de răscruce, am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, al cărui scop este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român.

Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior…..”

Iar în 10 puncte programatice sunt prezentate direcţiile de dezvoltare a ţării – pe calea democraţiei, pluralismului politic, statului de drept, restructurarea economiei şi a vieţii sociale şi deschiderea României spre lume.

Acest document fundamental – al Revoluţiei Române – se încearcă a fi substituit cu un material propagandistic, electoral – aşa-zisa Proclamaţie de la Timişoara, emis în martie 1990!

Este o lipsă de respect şi o jignire şi la adresa timişorenilor şi a documentelor emise de Frontul Democrat Român de la Timişoara în zilele de 20 şi 21 decembrie 1989.

Este trist că bătălia politică şi partizană a promovat asemenea degenerări şi polarizări, dăunătoare interesului naţional.

A cinsti cum se cuvine Revoluţia Română şi pe cei care s-au jertfit pentru înfăptuirea ei este o datorie patriotică a oricărui român!

7. Sunt motive întemeiate de nemulţumiri din partea celor ce au reprezentat forţa motrice a revoluţiei – tinerii care, cu impetuozitatea lor, s-au remarcat şi s-au jertfit, masele de cetăţeni şi în special muncitorimea industrială din Timişoara, Bucureşti şi din alte oraşe – factorul decisiv al înlăturării lui Ceauşescu şi a dictaturii sale, pentru libertate, democraţie şi o viaţă mai bună.

Ei nu au ieşit în stradă şi nu s-au jertfit pentru ca să revină foştii proprietari de moşii, de păduri, fabrici, castele şi nici pentru a facilita apariţia unei minorităţi de profitori ai tranziţiei!

De aceea, ei sunt îndreptăţiţi să-şi exprime nemulţumirea pentru aceste involuţii din viaţa ţării. Unii exagerează spunând că, prin rezultatele sale, avem de-a face cu o contrarevoluţie si cu o restauraţie a unor realităţi antebelice! Nu pentru aceasta s-au sacrificat ei!

Trebuie, însă, să spunem că toate aceste deformări din evoluţia societăţii româneşti nu se datorează Revoluţiei din decembrie. Ele nu rezultă din programul Revoluţiei Române, ci sunt rezultatul evoluţiei politice post-revoluţionare, efectul luptelor politice şi al promovării unor grupuri de interese care n-au avut şi nici nu au nimic în comun cu valorile promovate de Revoluţie!

Şi în Franţa post-revoluţionară – în sec. XIX – a apărut restauraţia Bourbonilor, dar ideile Marii Revoluţii Franceze – “libertate, egalitate, fraternitate”! – au deschis calea trecerii societăţii într-un nou stadiu, care  măturat, până la urmă, efectele restauraţiei!

De aceea, nici noi nu trebuie să confundăm Revoluţia din decembrie şi valorile promovate de ea cu unele elemente de “restauraţie” şi cu apariţia profitorilor tranzitiei.

Sunt teme care merita o abordare teoretica, istorica si politica de mai mare profunzime. O parte din aceasta misiune ii revine “Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989” pentru a elabora o istorie veridica a Revoluţiei Române din decembrie 1989.

 

3 Responses to “CUVÂNT INTRODUCTIV – decembrie 2008”

  1. emigrantul Says:

    Citat Ion Iliescu:
    /”Şi în Franţa post-revoluţionară – în sec. XIX – a apărut restauraţia Bourbonilor, dar ideile Marii Revoluţii Franceze – “libertate, egalitate, fraternitate”! – au deschis calea trecerii societăţii într-un nou stadiu, care măturat, până la urmă, efectele restauraţiei!

    De aceea, nici noi nu trebuie să confundăm Revoluţia din decembrie şi valorile promovate de ea cu unele elemente de “restauraţie” şi cu apariţia profitorilor tranzitiei.”/

    Paralela intre Revolutia din 1989 si Restauratia Burbonilor este mai mult decit evidenta. Daca atunci, la inceputul secolului al XIX-lea, dupa plecarea lui Napoleon, s-a incercat, cu un succes partial, revenirea la regimul feudal anterior anului 1789, in 1989 niste reforme prost gindite de Mihail Gorbaciov au avut darul de a trimite tarile socialiste, cu exceptia Coreei de Nord si Cubei, inapoi in capitalism.

    Acum, la 19 ani de la Revolutie avem o restauratie avansata si lucrurile evolueaza spre restauratia totala la care insa nu se va ajunge deoarece oamenii, satui de “binefacerile” capitalismului si “democratiei” actuale vor hotari la un moment dat sa se revina la comunism, o societate care iti asigura o locuinta si un loc de munca adica un viitor.

  2. emigrantul Says:

    Domnule presedinte Iliescu,

    O revolutie este un proces istoric care are ca rezultat transformari structurale – in primul rind in ceea ce priveste organizarea statala dar nu orice proces istoric care are ca rezultat transformari structurale – in primul rind in ceea ce priveste organizarea statala este revolutie!

    Daca evenimentul apartinind clasei “R” (revolutii) implica schimbari structurale in ceea ce priveste organizarea statala notate “S” asta nu inseamna ca ori de cite ori avem de-a face cu schimbarile “S” automat tragem concluzia ca au fost induse de un eveniment “R”.

    Adica, daca prin definitie “R” implica “S” asta nu inseamna ca “S” implica ”R”. Mai precis, daca “R” are consecintele “S” nu se deduce logic, in nici un fel, ca acele urmari “S” apar atunci si numai atunci cind sunt precedate de evenimentul “R”.

    Am remarcat ca dvs., prin definitie, spuneti ca o lovitura de stat, sa o notam cu “L” (neurmata de vreo revolutie), nu implica ”S”. Cu alte cuvinte avind consecintele ”S” ele nu pot fi izvorite dintr-o lovitura de stat. Totusi, nimic nu interzice ca “S” sa poata fi generat de un eveniment oarecare “E” care nici revolutie nici lovitura de stat nu este.

    ====================================================
    Citat Ion Iliescu:
    /”persistă încercări de a contesta chiar “Revoluţia Română”, ca rezultat al unei mişcări spontane de masă şi rezumarea întregului fenomen la o lovitură de stat militară.

    Revoluţia este un proces istoric, care are ca rezultat transformări structurale în societate – în primul rând în ce priveşte organizarea statală …
    o lovitură de stat, indiferent de modalitatea de înfăptuire – la iniţiativa unor factori politici sau militari – nu provoacă schimbări în structura statului şi a societăţii, ci doar schimbarea unor personaje din fruntea statului.”/

  3. emigrantul Says:

    Citat Ion Iliescu:
    /”Se spune că generalul V. Stănculescu ar fi realizat o lovitură de stat militară, după înlesnirea fugii lui Ceauşescu cu elicopterul de pe sediul CC PCR, când ar fi preluat, de facto, puterea, pentru câteva ore, dar pe care, apoi, a predat-o civililor din CFSN.
    Este o manieră superficială de a aborda lucrurile! Ce militar, fie el şi generalul Stănculescu – cu abilităţi incontestabile şi cu merite recunoscute în asigurarea ralierii Armatei la mişcarea populară – şi-ar fi putut permite să proclame preluarea puterii, în condiţiile de atunci? Ar fi fost “măturat” de mânia populară.“/

    Domnule Presedinte,

    Adica, vreti sa spuneti ca in conditiile cind unul din militarii care au aparut la televizor in 22 Dec. 1989 stringea un grup de persoane din televiziune si citea o declaratie prin care anunta preluarea puterii ar fi fost maturat de multime?! In euforia generala care era atunci nu numai ca nu ar fi fost maturat ci era chiar sustinut. Pe 22 Dec. 1989, dupa plecarea lui Nicolae Ceausescu, Poporul Roman ar fi acceptat aproape orice persoana in fruntea statului.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: