”Profesionalism” jurnalistic . Astăzi ”Evenimentul Zilei”

15/02/2018

Intervin foarte rar în spațiul public. Discreția a fost alegerea mea. Dacă fac asta acum, este pentru că mă simt obligată cu o explicație colegilor mei de muncă, atâția câți mai sunt în viață.

Este vorba despre o știre apărută în Evenimentul Zilei, privitoare la cuantumul pensiei mele. Dacă ați uitat, EvZ este un ziar de ”calitate”, unde deontologia profesională e sfântă! Am aflat și eu asta din ediția online de azi a jurnalului, sub semnătura doamnei/domnișoarei Ramona Dănciulescu, că ”despre funcția pe care a avut-o soția lui Ion Iliescu s-a vorbit extrem de puțin de-a lungul timpului. Aceasta se bucură de o pensie lunară imensă, în valoare de 10.600 de lei, sumă la care alții doar visează, după cum mai informează sursa citată”.

”Sursa citată” citează, la rândul ei, din ”Libertatea”, care citează, la rândul ei, ”Cancan”, care și el citează declarația de avere a soțului meu, cea din 2008, unde venitul meu din pensie era de fix 10.600 de lei. Pe an! Scrie negru pe alb! Adică circa 900 de lei pe lună. Da, din păcate asta era pensia foștilor mei colegi, cercetători ”într-un domeniu atipic”, coroziunea metalelor, deși autoturismele domniilor lor jurnaliștii au a ne mulțumi.

Așadar o știre din 2008, cu sursă inițială ”Cancan”, trecută pe la ”Libertatea”, este luată după zece ani ca una proaspătă, și prezentată cu indignare de EvZ, în  15 februarie 2018, de unde este preluată cu aceeași indignare de pagina online a Antenei3, și ne arată că da, producția de ”fake news”, știri false pe românește, este o industrie cu viitor. Din păcate …

Nu, pensia mea nu a crescut ca în povești, ci s-a mărit, conform legii, în ultimii zece ani, până la o sumă lunară care depășește cu puțin 2000 de lei. Colegii mei n-au a se minuna: mărirea de pensie din presă nu e mărire, e doar știre falsă, și dovadă de ”profesionalism” jurnalistic.

 

Nina Iliescu.

Advertisements

Serviciul de Protecție și Pază

02/02/2018

Am remarcat în aceste zile o polemică în spațiul public, al cărei obiect îl reprezintă activitatea Serviciului de Protecție și Pază. Regret că această polemică privește o instituție de ale cărei servicii am beneficiat încă de la înființarea ei, și care s-a comportat ireproșabil în toți acești ani, îndeplinindu-și sarcinile fixate prin lege cu profesionalism și abnegație, indiferent de contextul politic sau social. De altfel, activitatea Serviciului a fost apreciată și de partenerii noștri, fie că este vorba de oaspeți ai statului român, fie că este vorba de responsabili politici și ai ONU din străinătate, care au beneficiat de protecția SPP.

În cazul în care sunt responsabili politici care au de făcut reproșuri în legătură cu unul sau altul dintre aspectele activității SPP, și cred că există probleme din această cauză, ei trebuie să acționeze instituțional, în acord cu cadrul constituțional și legal existent, mai ales că unii dintre ei sunt membri de drept în CSAT. Să nu confundăm instituția, cu oamenii care, la un moment sau altul, o conduc. Acest mod de a gândi și acționa a generat multe probleme în trecut, și va genera și acum, dacă se continuă acest mod de raportare la instituții. Există suficiente mecanisme instituționale pentru a rezolva asemenea situații. Să fie folosite, transparent și cu bună-credință.

Îmi permit să cred că tocmai actuala subordonare a Serviciului față de CSAT și din punct de vedere al controlului civil, Comisiilor de Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională din Parlament oferă o garanție privitoare la nepolitizarea activității sale.  Trecerea SPP în subordinea Ministerului Administrației și Internelor nu ar face decât să genereze noi polemici, câtă vreme ministrul este un om politic. Dacă toți cei care controlează activitatea SPP acționează conjugat și coerent pentru creșterea încrederii în instituții și în lege, se pot evita astfel de situații, care nu servesc interesul public.

ANDREI ALEXANDRU

05/01/2018

A încetat din viață, după o suferință prelungită, ANDREI ALEXANDRU, consilier al președintelui Senatului României.

Membru al Partidului Social Democrat, Andrei Alexandru a fost o prezență activă în dezbaterile politice, permițându-și de-a lungul anilor chiar și poziții adeseori incomode și percepții nu totdeauna agreabile. Era o fire permanent neliniștită, dar activă în disputele de idei, pe teme politice la zi.

A lăsat în urmă o familie îndurerată, căreia i-a fost devotat.

Eu l-am apreciat întotdeauna pentru spiritul său combativ, pentru angajamentul său constant în disputele politice, pentru modestia sa în viața personală și în comportamentul civic.

Personal, am avut o relație apropiată cu Andrei Alexandru, apreciindu-i angajamentul politic și implicarea în disputele de idei. A fost, totodată, un apropiat al familiei noastre, manifestând o prietenie constantă, indiferent de împrejurări, lucru pe care l-am apreciat împreună.

Ne-a părăsit un prieten, pe care l-am prețuit și căruia îi vom păstra o caldă amintire.

Condoleanțe familiei îndurerate.

Dumnezeu să-l odihnească .

Nina și Ion Iliescu

Revoluția Română, un act de demnitate națională

22/12/2017

Se împlinesc, azi, 22 decembrie 2017, douăzeci și opt de ani de la victoria revoltei populare care a marcat începutul Revoluției Române.

 În decembrie 1989 în România a avut loc o Revoluţie, indiferent de ceea ce se străduiesc să acrediteze cei cărora acest act de demnitate nu le este pe plac. A fost o schimbare radicală de sistem politic, s-au schimbat dramatic instituţiile statului, natura lor, s-a trecut de la un regim totalitar la unul democratic. Au apărut insituţii noi, noi drepturi şi libertăţi civice, România s-a deschis spre lume.

Nevoia de libertate, de democrație, a jucat rolul de motor al schimbării. Privațiunile de tot felul, umilințele unei vieți la limita supraviețuirii, din ultimii ani ai ceaușismului, au fost declanșatorul revoltei populare. O revoltă care mocnea, Timișoara fiind locul în care ea a izbucnit la suprafață, după ce la Iași, represiunea Securității a înăbușit o acțiune similară.

Democrația s-a construit pe jertfa unor oameni, care au pus viața lor la temelia noii Românii, jertfă pe care o onorăm, și o regretăm, în același timp, pentru că nimeni n-ar trebui să fie obligat să se sacrifice pentru ideile și credințele lui. Pentru ca jertfa lor să aibă un sens pentru noile generații, trebuie ca, alături de drepturi și libertăți, să învățăm să ne asumăm și responsabilitățile care derivă din starea noastră de cetățeni.

Moștenirea Revoluției Române este una eminamente pozitivă, și ea trebuie apărată de toți cei care cred în libertate și în democrație. Mă înclin în fața memoriei tuturor celor care au luptat pentru libertate în anii totalitarismelor românești, a celor care, în decembrie 1989, au făcut posibilă schimbarea care a adus România în familia națiunilor europene.

Ion Iliescu

REGELE MIHAI I

05/12/2017

Am aflat cu tristețe vestea încetării din viață a fostului suveran al României, Mihai I. Viața sa, într-un secol agitat, plin de violențe și de schimbări dramatice, nu a fost nici simplă, nici ușoară. Și-a făcut datoria cu onoare, a luat decizii determinante pentru viitorul țării, în condiții dintre cele mai dificile.

A dovedit un exemplar patriotism  în anii grei ai exilului. Revenit în țară, după schimbările din decembrie 1989, a trecut peste dezamăgiri și momente dificile și a devenit avocatul României în efortul ei de integrare europeană și euroatlantică. A fost un exemplu de responsabilitate politică și civică.

În august 2004, în cadrul manifestărilor dedicate evenimentelor dramatice de la 23 august 1944, la care a participat şi Regele Mihai, spuneam: „Dacă vom judeca fără patimă şi cu obiectivitate faptele istorice, dacă nu vom mai folosi istoria ca instrument al luptei politice, vom putea cădea de acord asupra adevăratei semnificaţii a evenimentului de la 23 august 1944: aceea de act de salvare naţională. Decizia curajoasă de la 23 august 1944, de arestare a mareşalului Antonescu şi de întoarcere a armelor împotriva Axei, alături de Naţiunile Unite, s-a impus ca urmare a agravării situaţiei de pe front, fiind singura decizie posibilă, în condiţiile date, pentru a asigura supravieţuirea Armatei Române şi continuitatea statului român.”

Păstrez amintirea discuțiilor purtate în decursul timpului, după 1989, atât la Versoix cât și la București. Relația noastră nu a fost simplă, în vremurile agitate ale începutului tranziției. Rațiunea și sensul servirii interesului public, indiferent de poziția în care ne aflam, au fost mai puternice, și, împreună, am reușit să transmitem către partenerii noștri un mesaj puternic, de asumare a valorilor comunității europene.

Prin dispariția Regelui Mihai se încheie poate cel mai zbuciumat capitol al istoriei României moderne, o istorie complexă, deseori dramatică, dar care a asigurat locul cuvenit al țării noastre în Europa și în lumea contemporană.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

Ion Iliescu

La dispariția unui prieten

11/07/2017

Am aflat cu mare durere vestea încetării din viață a lui Augustin Buzura, personalitate a culturii naționale, scriitor care a marcat epoca sa, prin calitatea scriiturii și prin demnitatea cu care a înfruntat încercările vieții. Am avut privilegiul de a-l cunoaște îndeaproape și de a-l aprecia pentru calitățile sale umane. Om de mare discreție și modestie. Și un bun prieten.

A luptat pentru fiecare cuvânt din scrierile lui, într-o vreme în care relativa liberalizare din anii 1960 începea să devină o amintire. Într-o lume în care poți spune ce dorești, fără teamă de consecințe, lupta lui cu cenzura pare absurdă. Nu era.

Buzura a fost un martor, a dat voce acelora care nu se puteau exprima. Personajele romanelor sale exprimă ceea ce simțeam cu toții în acei ani, aspirațiile, visele și dorințele omului obișnuit, care trăia vremuri neobișnuite. Ca medic, cunoștea bine natura umană, și a decis că poate să-i servească mai bine pe oameni ca scriitor.

A luptat pentru afirmarea culturii române. Nu a crezut niciodată în imaginea ”deșertului cultural”, care ar fi fost perioada comunistă. Este motivul pentru care a avut inițiativa înființării Fundației Culturale Române. Am discutat asupra ideilo sale și l-am sprijinit să concretizeze proiectul. Ca orice început, a fost dificil. Dar a reușit să facă lucruri apreciate de toți, prieteni și adversari deopotrivă. Democrat convins, a dat tuturor posibilitatea să se exprime, să-și afirme ideile și convingerile.  

A condus cu dăruire Fundaţia, devenită apoi Institutul Cultural Român, până în 2005, când noua administrație l-a licențiat, umilindu-l, cu zâmbetul pe buze.

A trecut peste umilințe și și-a urmat neabătut valorile în care credea.

Augustin Buzura a fost un critic necruțător al scenei politice, și înainte de Revoluție, și după. Poate a idealizat rolul omului politic, sigur a avut dreptate în privința abdicării politicii de la datoria ei de a servi binele public și interesul național. Obișnuia să-l citeze pe Gherea: ”Cea mai mare revoluție în România ar fi aplicarea legilor!”

Prin dispariția lui Augustin Buzura cultura română pierde un reper moral. Lasă în urmă o operă solidă, care va rezista la proba timpului, pentru că nu are nimic oportunist în ea. Am pierdut un prieten, căruia îi voi păstra întotdeauna o caldă amintire. 

 

Realitate și minciună

14/04/2017

Din motive asupra cărora nu vreau să speculez, a revenit în dezbaterea publică o temă veche de opt ani: corectitudinea alegerilor prezidențiale din 2009. Spre surprinderea mea, și în totală neconcordanță cu realitatea, aceea de atunci, la care se adaugă amănunte necunoscute în epocă, Cosmin Gușă, patronul neconsolat al unei televiziuni suferinde, îmi atribuie mie eșecul candidatului PSD, Mircea Geoană. Afirmațiile sale constituie o minciună, pe care nu mă sfiesc s-o consider ordinară.

Faptele îi contrazic minciunile. Indiferent de rezultatul de atunci, Mircea Geoană a câștigat alegerile în țară; votul din străinătate a schimbat rezultatul final. PSD s-a mobilizat exemplar, nu, cum afirmă Cosmin Gușă, nu s-a implicat, la sugestia mea. Da, am avut un diferend cu Mircea Geoană, la începutul lui 2005. Dar eu am o responsabilitate față de partid, în primul rând. Am trecut peste acel moment din 2005, deloc plăcut, și am susținut candidatura sa.

Dacă în 2009 aveam ceva de obiectat la candidatura lui Mircea Geoană, o făceam public. Am considerat că PSD avea nevoie de o victorie în acele alegeri, pentru a schimba cursul politicii românești. Acum se vede cât de păguboasă a fost victoria lui Traian Băsescu.

Cei care folosesc astfel de minciuni rudimentare o fac pentru a abate atenția de la responsabilitățile lor și față de situația din PSD, în epocă, și față de eșecul lui Mircea Geoană în alegeri. Întotdeauna alții sunt vinovați; ei sunt perfecți și imaculați.

Nu are rost să cer postului de televiziune Realitatea un drept la replică. N-ar înțelege ce este acela, și oricum nu le pasă de adevăr. Mă adresez acum celor care mai au spirit critic, și gândesc cu mintea lor. Sunt mult mai mulți decât cred cei care și-au făcut din minciună instrument de lucru în media.

ACADEMIA ROMÂNĂ – 150 de ani

03/04/2017

Am primit, cu ceva vreme în urmă, o invitație la evenimentul organizat azi la Academia Română, eveniment prilejuit de aniversarea a 150 de ani de la inaugurarea Societății Române și de la înființarea Bibliotecii Academiei. Invitația făcea referire la și la o intervenție în cadrul evenimentului. Sigur aveam ceva de spus, relațiile mele cu Academia, ca instituție, și cu mulți dintre membrii Academiei, au fost excelente în decursul timpului. Și, împreună cu cei care au condus Academia, am rezolvat multe probleme ale instituției, inclusiv construcția noului corp al Bibliotecii, proiectat de excelentul arhitect Romeo Ștefan Belea, care a început în 1992.

Cu regret am constatat că organizatorii au părut să nu vadă prezența mea, de vreme ce nu au menționat-o. Nici ceea ce aveam de spus nu a interesat pe gazdele acestei reuniuni. Sunt lucruri mici, care lasă un gust amar. Mai ales când vin din partea celor care conduc Academia Română.

Postez textul pe care doream să-l prezint azi, în cadrul evenimentului de la Academie. Pentru că, dincolo de orice, respect instituția, și-i respect pe cei care au construit-o și i-au asigurat, prin munca și inteligența lor, prestigiul și rezistența în timp.

 

          „Sunt onorat să particip la această adunare solemnă consacrată aniversării celor 150 de ani de la prima ședință oficială, convocată prin Decret al Regelui Carol I, a Societății Academice Române, devenită Academia Română de astăzi, concomitent cu  inaugurarea Bibliotecii Academiei.

         Societatea Academică Română nu a apărut pe teren virgin. Există o lungă istorie a inițiativelor de a construi, în Țările Române, după diverse modele, ”academii domnești”, care au funcționat ca precursoare ale universităților ce urmau să apară în prima jumătate a secolului XIX.

        Amintesc aceste lucruri care mi se pare importante. Cu toate rămânerile în urmă ale Țărilor Românești pe planul dezvoltării economice și sociale, ele nu au fost rupte niciodată de mișcarea de idei morale, politice, economice și sociale din Europa. Sigur, a existat o întârziere: dar procesul istoric, implacabil și-a produs efectele, cu consecințe pozitive. Academia Română este un exemplu, poate cel mai evident.

        Apariția, existența și activitatea Academiei au constituit un factor esențial, de-a lungul vremii, pentru corelarea vieții intelectuale și a evoluției societății românești, în pas cu mersul lumii.

        Ca și în trecut, și acum, Academia Română este chemată să fie un instrument al modernizării României. Prin ceea ce a făcut în acești 150  de ani de existență, a devenit un reper, la care se raportează toți cei care activează în majoritatea domeniilor de creație culturală și științifică.

        În acest context aș vrea să aduc omagiul meu unui om care a contribuit, imediat după 1989, la renașterea instituției, și la revenirea ei pe locul pe care îl merită, în viața intelectuală a României: academicianul Mihai Drăgănescu. Un om de o mare probitate intelectuală, a cărui viață, fără să exagerăm, se confundă cu istoria tehnologiei informatice românești. Un om pe care l-am cunoscut în toate ipostazele sale, cu care am colaborat și până în 1989, el conducând Institutul de Cercetare în Informatică, eu fiind director la Editura Tehnică, ca și după 1989, când a devenit președinte al Academiei Române.

        România nu ar fi ceea ce este acum în domeniul tehnologiei informatice fără munca și dăruirea unor oameni ca el, care au asigurat transmiterea informațiilor din generație în generație, care au făcut școală, care au format specialiști, cărora le-a păsat de ceea ce fac, care au ales calea grea, nu minima rezistență.

        Amintesc aici, în aceeași ordine de idei, contribuția academicianului Tudorel Postolache, și a colectivului său de la Institutul de Economie Națională, la structurarea programului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, ca să nu evoc decât acest proiect cu adevărat de interes național. Academia Română, prin prestigiul și prin expertiza sa, a contribuit decisiv la structurarea ”Consensului de la Snagov”, din 1995, care a reunit toate forțele politice pentru atingerea unui obiectiv strategic al națiunii noastre.

             Aș reaminti, deasemeni, activitatea susținută de academicianul Eugen Simion, în calitatea sa de Președinte al Academiei, în organizarea manifestărilor legate de aniversarea poetului național Mihail Eminescu și tipărirea integrală a manuscriselor sale – eveniment editorial deosebit pentru viața noastră culturală și intelectuală, în general.  

             Acum suntem iarăși în fața unor sfidări, care țin de destinul nostru european. Ne aflăm în preajma aniversării unui secol de la Marea Unire, care ne-a adus, în sfârșit, în poziția de a evolua la unison cu celelalte națiuni europene, și de a pune dezvoltarea națională pe baze noi. Acum nu mai este o problemă de identitate, ca în trecut. Acum este o problemă de model de evoluție.

              Apartenența noastră la Uniunea Europeană nu ne anulează nici identitatea, nici diversitatea, cum cred unii. Europa Unită nu se poate construi fără cunoașterea și acceptarea celuilalt, fără căutarea a ceea ce ne unește. Întotdeauna granițele au fost penetrabile, ideile, valorile morale, etice și culturale au circulat, adesea mai rapid și cu impact mai mare decât bunurile materiale.

             Un istoric care se bucură de o largă apreciere, Fernand Braudel, sublinia că nu putem înțelege de unde venim și de ce lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă în viața națiunilor, dacă nu le studiem din perspectiva timpului lung, cel care scapă observatorului grăbit și superficial, deși el este cel care a structurat lumea, așa cum o vedem acum. Deseori am gândit, despre Europa, doar în perspectiva timpului scurt.

            Avem nevoie de un nou proiect de țară. Nu este  o utopie. Nu este o dorință pioasă. Este o necesitate. Este un element al interesului național, mai ales în condițiile schimbărilor profunde care se produc în Europa și în lume. Nu ne putem întoarce la credința că totul va fi rezolvat de mâna invizibilă a pieței. Că totul se reduce la economie. Iar când sunt probleme, ca acum, soluția ar fi „mai multă Europa”, adică mai multe cedări de suveranitate. Când spunem ”mai multă Europa”, nu la creșterea birocrației de la Bruxelles se gândesc oamenii.

              Mai multă Europa înseamnă, în primul rând, folosirea instrumentelor existente la îndemâna Uniunii și a statelor membre pentru a reduce decalajele de dezvoltare dintre Vestul și Estul Europei. Renașterea proiectului european înseamnă deplasarea centrului de greutate al politicilor europene spre Est.

              Dezvoltarea țărilor din Est poate fi motorul creșterii economice în Uniune. Asta ar aduce, printre altele, mai multă solidaritate și echitate socială, combaterea activă a șomajului, mai ales al celui din rândul tinerilor, și a sărăciei, refacerea sistemelor publice de educație și de sănătate, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, reformarea modelului social european. Și, nu în ultimul rând, este vorba despre prezervarea regimului politic democratic, pus la încercare, sub diverse forme, în mai toate țările europene, sub asediul diverselor mișcări populiste și extremiste.

              Academia Română își poate onora statutul și reputația conducând dezbaterea despre viitorul României,în noul context istoric, contribuind astfel la generarea noului nostru proiect, ca națiune în concertul națiunilor europene. 

Este cel mai bun omagiu adus istoriei și tradițiilor sale, ca instituție.”

 

Ion Iliescu

03.04.2017

ION BESOIU

18/01/2017
besoiu         Am primit cu mare tristețe vestea morții actorului Ion Besoiu, unul dintre cei mai iubiți și mai cunoscuți actori ai unei generații de artiști ai cuvântului și imaginii care au făcut cunoscută arta interpretativă românească în lume. Alături de colegii săi a făcut un mare dar poporului român: cel al iubirii de teatru. A trăit pentru teatru, prin personajele sale, pe care le-a iubit și cărora le-a dat o parte din sufletul său generos și iubitor de oameni.
Sibian, și-a făcut studiile teatrale în orașul natal și a fost prezent timp de 16 ani pe scena teatrului ”Radu Stanca” din Sibiu. S-a mutat în București, la teatrul ”Lucia Strurza Bulandra”, unde a fost și director, timp de 12 ani. Am fost prieteni. Ne-am cunoscut în 1948, în vremea când activam amândoi în Uniunea Asociațiilor Elevilor din România, UAER. O organizație din care au făcut parte mulți intelectuali și artiști cunoscuți în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, care au influențat viața culturală a României.
A fost un om cald, deschis, cu o impresionantă cultură, cu rigoare ”nemțească” și o sete de cunoaștere impresionantă. Personalitatea sa s-a reflectat și în felul în care și-a conceput și interpretat personajele. Deși cinematograful l-a făcut cunoscut celor mai mulți dintre români, succesul în cinematografie este rezultatul muncii extrem de serioase din teatru. Și asta îl face un exemplu pentru oricine alegea această meserie grea, care implică multe sacrificii.
Îmi vor lipsi discuțiile pe care le aveam cu el în triștii și dramaticii ani 80 ai secolului trecut, când teatrul era, alături de carte, printre puținele refugii luminoase pentru români. Era un optimist de felul său, și credea în vremuri mai bune, în rolul artei, acela de a deschide mintea oamenilor, de a-i face mai buni.
Am avut privilegiul să-i înmânez Ordinul Național ”Steaua României”, o recunoaștere a  contribuției sale la dezvoltarea artei teatrale românești. Prin dispariția sa, teatrul românesc pierde un mare actor, și eu pierd un bun și respectat prieten. Dumnezeu să-l odihnească!
Ion Iliescu

LA MULTI ANI !

31/12/2016

Dragi prieteni, 

Cu ocazia Noului An vă urez multă sănătate, fericire și un an mai bun! 

Anul de care ne despărțim a fost un an marcat de multe crize, atât în plan politic, cât și social, de accentuarea unor fenomene economice nedorite, atât la noi, cât și în sânul Uniunii Europene, de care România și-a legat destinul acum zece ani. Pentru noi, românii, succesul Uniunii este vital pentru dezvoltare, pentru reducerea decalajelor care ne separă de occident, pentru creșterea bunăstării. Sper ca noua guvernare să facă, în sfârșit, o prioritate din integrarea europeană. 
Fie ca Noul An sa aducă împlinirea speranțelor de mai bine tuturor romanilor !

La mulți ani! 
Ion Iliescu