CADEREA ZIDULUI BERLINULUI SI PRABUSIREA BLOCULUI SOVIETIC. CONDITII SI CONSECINTE

(5 martie 2010)

 Lionel JOSPIN

As dori, pentru aceasta masa rotunda despre caderea zidului Berlinului si prabusirea blocului sovietic, sa incep printr-o intrebare: de ce sistemul sovietic a durat asa mult timp?

 Mi se pare, de fapt, ca aceasta lunga prezenta in istoria comunismului de stat lamureste conditiile si consecintele caderii sale.

             In ultimele decenii, gandirea antitotalitara a insistat mult asupra inrudirii stranse – cu totul reala – intre cele doua tipuri de totalitarism, nazist si comunist.  Dar aceasta abordare a lasat in umbra ceea ce le separa.

Cele doua sisteme sunt considerate totalitare pentru ca ele reprezinta regimuri in care un partid si statul reclama controlul asupra intregii societati. In cele doua cazuri, se regasesc aceleasi trasaturi caracteristice: un partid unic, o dictatura politica de natura politieneasca, utilizarea terorii, inamici fantomatici (pe de o parte, democratia si evreii, pe de alta parte, burghezia si capitalismul), interdictia apoi lichidarea opozantilor, predarea individului si societatii in mainile statului, in numele unei doctrine absolutiste, culminand cu aservirea popoarelor situate la periferia imperiului.

Cele doua sisteme sunt mortale, mortale pentru propriile lor populatii si, mai ales, pentru popoarele subjugate sau aduse in situatia de victime. Atata doar ca regimul lui Hitler adauga particularitatea infricosatoare de a fi vrut disparitia evreilor.

Cu toate acestea, acesti gemeni totalitari sunt falsi gemeni.  Unul, nazismul, a fost, in istorie, o gigantica si tragica convulsie care nu a trait decat ceva mai mult de un deceniu, din martie 1933 pana in mai 1945. Celalalt, comunismul stalinist, a reprezentat un lung traumatism, care a durat mai bine de 70 de ani, de la revolutia din octombrie 1917 pana la caderea Zidului Berlinului,  in noiembrie 1989, si disolutia URSS, in decembrie 1991.

Unul, regimul hitlerist a fost adversarul implacabil si inexorabil al democratiilor occidentale. Altul, Uniunea Sovietica, a fost aliatul inselator al acelorasi democratii, in razboiul impotriva puterii naziste.

Pentru ce sistemul comunist a supravietuit atat de mult fratelui sau inamic? Din mai multe motive.

Intai, actele lor de nastere sunt distincte. Revolutia din 1917 a fost facuta contra unui regim arhaic, autocrat si feudal: ţarismul.  Ea a fost aureolata mult timp de un mare prestigiu, mai ales fata de vasta “lume a treia”, iesita din procesul de decolonizare.  Al treilea Reich s-a nascut dintr-o contra-revolutie avand la baza o democratie in chinurile facerii si fragila: Republica de la Weimar. El a fost aproape imediat acoperit de oprobiu.

Ulterior – si aici rezida explicatia principala – al Doilea Razboi Mondial le-a harazit o soarta contrara. Uniunea Sovietica a lui Stalin a fost inclusa in randul invingatorilor. Ea a putut sa-si salvgardeze astfel regimul, iar apoi sa-si faca respectata puterea. Germania hitlerista a fost prima dintre invinsi. Regimul sau s-a prabusit, la fel cu cel al vasalilor sai. Puterile ocupante, occidentale pe de o parte, sovietice pe de alta, au impus regimuri politice conforme cu propria lor imagine, integrandu-le propriilor sisteme.

In sfarsit, maniera totalitara de conducere se aplica unor  ideologii total diferite. Comunismul este o teorie a claselor (sociale), in vreme ce nazismul este o teorie a raselor. Comunismul este un fiu, chiar denaturat, al Luminilor; nazismul le-a fost ostil.  Comunismul este o doctrina despre egalitate, chiar daca ea a fost deturnata in practica. Nazismul este o doctrina despre inegalitate.

Comunismul, nascut din marxism, este generat de miscarea socialista si se reclama din valori care au trezit un ecou in democratiile occidentale. Unii dintre criticii sai i-au reprosat nu mai putin si principiile sale – acelea care au fost afirmate, de exemplu, in constitutiile sovietice – precum si negarea insasi a acestor principii in realitate. De unde si tentativele de reforme antamate, inclusiv de catre comunisti in Ungaria si Polonia in 1956, in Cehoslovacia in 1968, a se vedea din nou Polonia in 1981, cu obiectivul reinnoirii sistemului prin introducerea democratiei. Niciuna din aceste tentative nu a fost tolerata de Moscova. Dar, cel putin speranta, sau iluzia unei regenerari a comunismului prin democratie a existat. Nimeni nu a putut insa sa-si imagineze o reforma a nazismului!

Asadar, dupa ce va fi durat atat de mult timp si esuand de a se reforma, la cumpana anilor 80-90, sistemul comunist moare la capatul unei crize de senescenta. Epuizata de competitia cu Statele Unite, subminata in certitudinile sale de mare putere de esecul din Afganistan, conducatorii sai isi vor fi pierdut increderea in  chiar durabilitatea ei, Uniunea Sovietica post-brejnevista stagna si era in plina incertitudine.

Socul a venit din nou de la “”franjurile” europene ale imperiului. Tarile din Est fusesera cele mai recalcitrante, dupa 1945, dominatiei sovietice. Ele erau cele mai constiente de necesitatea reformelor si cele mai sensibile la forta de atractie a modelului occidental.

La treizeci si sase de ani dupa revolta muncitorilor din Berlinul de Est in 1953, inima Germaniei trage clopotele totalitarismului sovietic. In timp ce dorinta de libertate si de reforma creste in Ungaria, Polonia si Cehoslovacia, aspiratia de unitate a poporului german devine irezistibila: Zidul cade.

De ce? Pentru ca, de aceasta data, in centrul Imperiului, la Moscova, s-a refuzat utilizarea fortei. Curajul si ratiunea de care a dat dovada Mihail Gorbaciov in fata istoriei au fost, in mod evident, decisive. Dar daca acesta a putut sa-si impuna punctul de vedere, cu ajutorul lui Eltin, in fata puciului vechii garzi, este si pentru ca aparatul conducator al PC si Nomenclatura sovietica isi pierdusera iluziile comuniste si chiar si increderea in propria lor legitimitate istorica. Ei se pregateau deja pentru “convertire”.

Astfel, inaintea ochilor stupefiati si fericiti ai occidentalilor, blocul comunist a suferit un colaps fara razboi civil si fara varsare de sange. Tarile Europei Centrale si Orientale, apoi tarile baltice si-au recastigat suveranitatea. Uniunea Sovietica s-a destramat, cea mai mare parte a republicilor sale  federalizate prin forta in anii ‘20 la vest si la sud dobandind  acces la o independenta mai mult sau mai putin controlata.

Care sunt consecintele prabusirii blocului sovietic? Ele sunt mai profunde decat s-ar putea imagina. As sublinia patru dintre ele.

 –         Rusia a ratat tranzitia sa. Brutalitatea trecerii de la o organizare economica invechita, centralizata, birocratica, ineficienta dar protectoare, la o feroce si anarhica logica de piata a provocat haos economic si financiar, antrenand o mizerie sociala adanca. Nici puterea rusa, sub Eltin, nici partenerii sai occidentali nu au stiut sa gandeasca tranzitia. Economic destabilizata (printr-o versiune salbatica de liberalism), strategic incercuita (printr-o politica americana si la nivelul NATO inutil triumfalista), Rusia a descoperit dezordinea odata cu  libertatea, adancirea saraciei odata cu explozia pietei, precum si umilinta odata cu pierderea statutului de mare putere detinuta in perioada comunista.

Totul era deci reunit pentru a se manifesta o puternica aspiratie de restaurare a ordinii. Vladimir Putin, succedand in 1999 unui Boris Eltin ramas fara putere, si sprijinandu-se pe cadrele din serviciilor secrete al caror produs era, a dobandit puterea. In interiorul tarii, recentralizand puterea politica cu pretul instalarii unor satrapi provinciali si prin punerea la lucru in economie a oligarhilor deveniti prea puternici.

La exterior, aducand la tacere in mod brutal Cecenia, multiplicand ingerintele ruse in Caucaz sau in Ucraina si prin reasumarea unei retorici de confruntare cu Occidentul.

Puterea rusa actuala a relansat intr-adevar economia (gratie cresterii pretului hidrocarburilor); a stabilizat tara (fara ca aceasta sa reduca instabilitatea in vecinatatea apropriata); a redat prestanta Rusiei pe plan international.

Dar aceasta s-a facut cu pretul unei regresii democratice, preferandu-se autoritarismul pluralismului politic si franandu-se afirmarea unei veritabile societati civile. Cu atat mai mult nu au fost deloc abordate gravele probleme reprezentate de declinul demografic, de alcoolismul de masa si necesitatea unei modernizari armonioase a economiei si societatii ruse.

Utilizarea resortului nationalist, restaurarea reflexelor de mare putere creaza destule incertitudini si sunt potential periculoase din perspectiva provocarilor foarte serioase privind identitatea si rolul Rusiei la 20 de ani dupa caderea imperiului sovietic.

Pentru aceasta Europa si Statele Unite trebuie sa abordeze cu mai mult discernamant relatia lor cu Rusia. Ar fi bine sa nu se manifeste complezenta fata de deriva autoritarista si tentatiile interventioniste ale puterii ruse. Dar ar fi ilogic ca acestea sa fie favorizate prin promovarea unei strategii care ar crea aparenta unei “incercuiri” iritante.

Mai curand decat largirea de o maniera inconsecventa a NATO si de desfasurarea unor sisteme anti-racheta in jurul Rusiei (chiar invocand riscul iranian), ar fi preferabil sa se urmareasca un dialog serios si exigent cu conducatorii rusi asupra problemelor de securitate si energie.

 –         Europa s-a unificat fara sa se intareasca. A fost o fericire sa vezi popoarele Europei de Est accedand la suveranitate si libertate. Si, cu exceptia dramei iugoslave, putem aprecia ca nu s-a facut o “rea utilizare” a acestor noi libertati.

Dar unificarea vechiului continent si largirea irezistibila a Uniunii Europene (trecand in cativa ani de la 15 la 27 de membri) nu au insemnat un plus de unitate politica, de elan economic si de capacitate de influenta pe scena internationala.

Blocata intr-o dezbatere institutionala prea putin convingatoare, divizata intre atitudinea pe care s-o adopte fata de politica expansionista a Administratiei Bush, faramitata de replierile crescande ale statelor membre pe intesele nationale, Uniunii Europene ii lipsesc elanul si vointa.

Marturie in acest sens sta alegerea unor personalitati slabe pentru a conduce noile institutii (create prin Tratatul de la Lisabona).

Extinzandu-se, Uniunea se prezinta ca un angrenaj diluat. Trebuie sa se spere ca socialismul european, ale carui idei forta au fost reabilitate de criza, va raspunde provocarilor acesteia propunand popoarelor continentului un nou proiect de civilizatie si, pentru inceput, adevarate prioritati.

 –         SUA au cedat tentatiei unilateralismului. Dupa prabusirea URSS, Statele Unite au parut ca se gasesc la apogeul puterii lor. La capatul unei competitii tehnologice si militare frenetice, ele si-au adus vechiul adversar la punctul de ruptura. Ele au iesit invingatoare din  confruntarea intre modul de productie capitalist si modul de productie colectivist. Capitalismul a fost restaurat – sau instaurat –in vechiul spatiu sovietic. Statele Unite raman singure ca mare putere mondiala. In aceste conditii, li se naste convingerea ca ele ar putea transa, de o maniera unilaterala, marile dosare ale lumii. Aceasta iluzie l-a marcat profund pe George Bush, care a imprimat o schimbare de amploare politicii externe americane.  

Dar aceasta turnanta urmeaza sa opereze in conditii mai complete si mai dramatice decat era prevazut. SUA sunt sfidate de terorismul islamic si lovite in chiar inima lor la 11 septembrie 2001. Sigure pe dreptul lor la legitima aparare, recunoscut de ONU, ele zdrobesc prin forta santuarul Al Qaida si regimul Talibanilor. Dar ele nu se multumesc cu asta si se instaleaza din punct de vedere militar in Afganistan. 18 luni mai tarziu, ele ataca Irakul lui Saddam Hussein, prezentandu-l initial pe acesta drept un complice al miscarilor teroriste si un pericol direct pentru Statele Unite; ulterior, afirmand ca este vorba de o prima etapa in edificarea unui stat democratic in Orientul Mijlociu.

Tentativa de impunere a democratiei din exterior si prin razboi intr-o tara inca prea putin pregatita s-o accepte in acest fel, se prezinta nu doar ca fiind utopica ci si nefasta. Departe de a sufoca terorismul, o asemenea abordare nu a facuta decat ca sa-l aprinda.  

Odata cu alegerea presedintelui Obama, a venit in sfarsit vremea re-evaluarilor. Marcati de amintirile din Vietnam si punandu-si intrebari asupra sensului interventiei tarii lor, americanii reclama derapajele militarilor. Dar din punct de vedere practic, realizarea unei schimbari in domeniu se prezinta ca fiind un lucru delicat. Pentru o mare putere precum Statele Unite, este adesea mult mai dificil sa se retraga dintr-o tara decat sa se instaleze acolo. SUA ar dori sa paraseasca Irakul, apoi mai tarziu Afganistanul, dar cu conditia sa-si fi atins obiectivele de razboi, adica sa lase in urma regimuri suficient de stabile si de apropiate (politic). Fapt care si explica ezitarile actuale ale lui Barak Obama.

Daca noua Administratie americana a renuntat in mod sincer la unilateralism, punerea in aplicare a unei politici externe mai deschise si mai echilibrate, in plina criza economica, se prezinta ca o adevarata aventura, cu atat mai mult in conditiile actuale in care colosul chinez intelege sa-si joace propriul joc, gigantii indian si pakistanez ezita mereu intre conflict si dialog, iar Orientul Mijlociu ramane framantat de tensiuni. Acesta este si motivul pentru care asumarea de catre Europa a unei contributii proprii in domeniu, intr-o maniera autonoma, ar fi binevenita.

 –         Globalizarea se manifesta fara limite. Disparitia economiei colectiviste, urmata de convertirea Chinei la anumite “retete ale pietei”, a favorizat emaniciparea fortelor economice si financiare de sub controlul statului. Aceasta tentinta actioneaza deja la nivelul statelor dezvoltate, sub influenta doctrinei neo-liberale. Dar prabusirea blocului sovietic a amplificat aceasta miscare. Pe de o parte, pentru ca  piata mondiala s-a unificat. Pe de alta parte, pentru ca esecul economic al URSS a servit justificarii dezvoltarii unui capitalism fara limite. Rolul regulator al statelor a fost discreditat. Ori tocmai aceasta absenta de reglementare si de control, in mod particular in sfera financiara, reprezinta una din cauzele crizei economice actuale. Provocarea perioadei care va urma este repunerea sub controlul statelor si popoarelor a unui capitalism neinfranat si opac. Astazi, zidul pe care ar trebui sa-l facem sa cada este zidul banilor.

Advertisement