INTERVIU CORINA DRAGOTESCU *2003

– Domnule Ion Iliescu, în ultima perioadă s-au reluat o serie de teme din perioada anilor 90, iar dvs nu aţi avut nici un răspuns. De ce?

În primul rând, aş vrea să spun, în legătură cu “spectacolul” la care asistăm că este vorba de o diversiune. La 15 ani, sunt reluate teme şi argumente care au fost vehiculate într-un mod obsesiv, mai ales cu prilejul a ceea ce s-a numit fenomenul Pieţei Universităţii. Dar, de ce , după 15 ani se reiau aceste teme care au fost “bătătorite” excesiv, în acest timp? Cui slujeşte această acţiune? Este marea întrebare care m-a şi nedumerit, m-a revoltat şi m-a indignat. E o campanie care se vrea o presiune organizată, dirijată asupra opiniei publice şi inclusiv asupra unor instanţe, care cercetează unele fenomene.

În al doilea rând, nu am vrut să intru în polemică, până acum, cu nimeni. Cu cine să intru în polemică? Oamenii care apar în prim plan ca promotori ai acestei campanii sunt ei înşişi amestecaţi în fapte de violenţă şi n-au nici un fel de autoritate morală.

– Adică cine e amestecat în fapte de violenţă?

– Văd că, în calitate de reclamanţi, apar tocmai cei ce au fost foarte activi în acţiuni violente împotriva instituţiilor statului, care au fost prezenţi peste tot – la 12 ianuarie , la 18 februarie când a fost devastată clădirea Guvernului, în Piaţa Universităţii, în tulburările din 13 iunie. Ei acum se prezintă ca justiţiari. Cu ce autoritate morală?

– Credeţi că sunt forţe politice în societatea civilă care vor să vă incrimineze?

– Fără îndoială. Sunt cei care au întreţinut, în toată această perioadă, o stare de tensiune permanentă. Sunt oameni care au rămas cantonaţi la nivelul sloganelor vehiculate în Piaţa Universităţii şi a perioadei care a precedat Piaţa Universităţii. Sunt oameni frustraţi, care în perioada dictaturii lui Ceauşescu “n-au suflat în front”. N-au avut curaj să se afirme în nici un fel şi au rămas cu un anumit complex de inferioritate. N-au avut nici un rol în înfăptuirea Revoluţiei Române şi
s-au simţit, cumva, frustraţi că nu sunt luaţi în seamă. Au încercat să se afirme post-factum, dar “obiectul muncii” dispăruse, Ceauşescu nu mai era, şi atunci şi-au căutat obiectul afirmării acestor resentimente şi a unei uri care s-a tot amplificat în timp… Este o creştere a psihologiei urii în societatea românească. Este regretabil că acest lucru se întâmplă după 15 ani, când societatea românească a cunoscut transformări profunde, trecând de la dictatură la democraţie şi stat de drept, iar statutul său internaţional a cunoscut deplasări fundamentale, o dată cu intrarea în NATO şi încheierea Tratatului de Asociere la Uniunea Europeană. Aveam sentimentul că, trecând prin multe încercări, am ajuns la un anumit stadiu de normalitate, inclusiv după cele trei alternanţe la guvernare. Cred că întreagă această acţiune vizează nu atât denigrarea persoanei lui Ion Iliescu – cât acţiunea şi politica pe care a întruchipat-o şeful statului român pe parcursul mandatelor sale, care şi-au pus amprenta asupra proceselor transformatoare care au caracterizat societatea românească, în ultimii 15 ani, şi inclusiv Revoluţia Română al cărui simbol a fost!

– Povestiţi-ne despre o şedinţă din 11 iunie…

– Aş vrea să o luăm metodic. Sunt două teme vehiculate şi care formează, am văzut şi obiectul unor reclamaţii la instanţele de cercetare.

Una, despre revoluţie: este reluată teza “confiscării” Revoluţiei, a “loviturii de stat”, se lansează ideea că “povestea” cu teroriştii a fost inventată de cei care au preluat puterea, ca să-şi consolideze această putere acaparată. Asta e o primă teză.

A doua, mineriadele, în general, şi cea din 90, în particular, fiind acuzat Iliescu că a apelat la mineri în locul organismelor abilitate ale statului, deci poliţie şi armată. De ce? Pentru a suprima, se spune, opoziţia şi a înăbuşi protestele studenţilor. Ambele sunt la fel de false şi aş vrea să le luăm pe rând.

Despre Revoluţie. Revoluţia Română a avut particularităţile ei, care au detaşat-o de toate celelalte care s-au petrecut în spaţiul în care ne afăm. Toate celelalte ţări au avut şansa ca acest proces să aibă un caracter relativ paşnic, inclusiv URSS cu perestroika lui Gorbaciov. Cehii au avut o “revoluţie de catifea”, polonezii au iniţiat o aşa-zisă “masă rotundă”între reprezentanţii puterii şi ai societăţii civile, bulgarii, într-o Plenară a Comitetului Central l-au demis pe Jivkov. La noi aşa ceva n-a fost posibil cum bine se ştie, datorită caracteristicilor regimului Ceauşescu, deşi, în România, erau acumulate cele mai profunde contradicţii. Societatea noastră cunoştea un proces de degradare atât în plan economic, cât şi în privinţa climatului politic şi social.

– Dvs vă aştepataţi la o ieşire în stradă, în perioada aceea, în 89?

– Da.

– Dar, înainte de 16 decembrie?

– Cu 2-3 ani înainte, discutam ce şansă avem noi, în condiţiile în care se mişcau lucrurile în toate celelalte ţări, din jurul nostru.

– Cu cine discutaţi?

– Mai aveam unele dialoguri cu unii prieteni, pentru că, altminteri, eu eram una dintre persoanele cele mai strict supravegheate de securitate, până în cursul dimineţii de 22 decembrie 1989. Aveam, în ultimii ani, supraveghere “la zi”, ceea ce se cheamă filaj la vedere. Trei echipaje, 3 Dacii care mă urmăreau permanent. Două erau după mine, indiferent unde mă mişcam, o a treia în dreptul casei să supravegheze soţia şi pe cei care intrau sau ieşeau din casă. Dar asta o făceau la vedere, nu se mai jenau, în ultimii ani, când eram director la Editura Tehnică, iar pe linie de partid nu mai eram nici măcar membru într-un birou de organizaţie de bază. Asta, apropo de trimiterile la trecutul meu de activist, din partea unora care, atunci, erau în comitete de partid sau secretari de partid , având diverse funcţii politice.

Mi-am dat seama, deci, din unele contacte pe care le aveam, că nu era de aşteptat, dinspre structurile de conducere politică, dinspre oamenii cu răspundere pe linie de partid şi de stat să se nască vreo iniţiativă. Am văzut că şi în structurile Armatei şi ale Securităţii, la fel, nu era de aşteptat vreo asemenea acţiune care să fi înlăturat prin forţă, să spunem, pe Ceauşescu. De aci, reflecţiile că în România va fi o singură ieşire: o revoltă socială. Pentru că nu puteam să rămânem în afara acestui proces de prăbuşire a sistemului. Avusese loc deja căderea Zidului Berlinului, aşa cum spuneam, în Bulgaria, o Plenară a CC-ului îl înlăturase pe Jivkov. Toată lumea aştepta să se producă ceva şi la noi. Altă şansă decât o explozie socială nu era, şi asta s-a şi confirmat.

Putea să se declanşeze acest proces la Iaşi, în 14 decembrie, unde a existat o încercare de a organiza o demonstraţie. Ea a fost sesizată din timp de organele de securitate şi au fost arestaţi cei care au iniţiat-o. Dar, procesul a izbucnit la Timişoara, în împrejurările bine cunoscute. Întâi, o mişcare stradală care, până la urmă, a căpătat un caracter de masă pe 20 decembrie, prin ieşirea muncitorimii din industria timişoreană, care a marcat transformarea revoltei populare într-o veritabilă revoluţie anti-sistem. La Bucureşti s-a repetat acelaşi lucru în 21 decembrie prin transformarea mitingului organizat de Ceauşescu într-o acţiune anti-Ceauşescu. Încercările de suprimare a mişcării, ca şi la Timişoara, au fost zădărnicite de ieşirea masivă a muncitorimii de pe platformele industriale ale Bucureştiului care l-au obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul, scenă emblematică pentru Revoluţia Română.

– V-aţi gândit, în acele zile, să vă duceţi în faţă, să preluaţi organizarea?…

– Eram în acele zile, aşa cum v-am spus, sub supraveghere directă; cele trei echipaje, toată noaptea de 21 spre 22 au stat în faţa casei. Dimineaţa am plecat spre Casa Scânteii – unde aveam biroul la etajul 7 , la Editura Tehnică – cu cele două echipaje după mine, care s-au oprit în parcare, în faţă. Lucrurile erau cunoscute de colaboratorii mei de la editură care priveau pe fereastră maşinile care mă însoţeau de fiecare dată, “umbrele” mele, cum spuneau ei. Dimineaţa, am văzut că se scurg grupuri de muncitori de pe platforma electronică, pe lângă Casa Scânteii, spre centrul oraşului. La ora 11, a venit un prieten din editură şi mi-a spus: “umbrele tale au dispărut”. Era, deci, un prim semnal. Apoi, a apărut de la Televiziune, ştirea despre fuga lui Ceauşescu. Au început să apară oamenii în studioul 4. Am fost chemat la etajul 1 din Casa Scânteii, unde există un televizor pentru a vedea ce se întâmplă.

– Cine v-a chemat?

– Un ministru adjunct, Hegheduş, de la Ministerul Culturii. În toată Casa Scânteii, doar miniştrii aveau televizoare în birourile lor. Pe vremea aceea, nu era voie să se procure aparate, chiar alb-negru. Era interzis. Toate editurile, spre exemplu, erau unităţi de stat şi nu aveau voie să aibă în dotare astfel de aparate.

– Deci v-a chemat un ministru adjunct?

– Nu aceasta e esenţial. Nu m-am dus singur. Era o agitaţie generală explicabilă de entuziasm, era o atmosferă generală de euforie, de bucurie.. Apoi, am revenit la etajul 7, mi-am strâns lucrurile, mi-am luat rămas bun de la colegi; am coborât, mi-am luat maşina, am dus-o acasă… Au plecat atunci mai mulţi, împreună cu mine, vreo cinci maşini m-au însoţit până acasă. Printre ei, colegi din Editură şi alţi câţiva din Ministerul Culturii. M-am dus acasă, mi-am lăsat maşina, i-am spus soţiei că mă duc spre Televiziune. Unul dintre prieteni m-a luat cu maşina lui până la Televiziune. Se cunoaşte apariţia mea la Televiziune.

– Ştiaţi că toată lumea vorbea de d-voastră ca de un succesor al lui Ceauşescu?

– La Europa Liberă se vorbise despre mine în acest sens. Adevărul e că eu eram o figură destul de cunoscută. După 1971, am fost scos din structurile centrale, trimis spre “reeducare” la Timişoara, apoi la Iaşi, Consiliul Naţional al Apelor şi, în fine, la Editura Tehnică. Aşa cum spuneam, în ultima perioadă eram foarte strict supravegheat de securitate. Aceasta n-a scăzut din popularitatea pe care o câştigasem în cursul anilor – în mişcarea studenţească, în mişcarea de tineret, în anii petrecuţi la Timişoara, la Iaşi, la Consiliul Naţional al Apelor unde am revenit în activitatea profesională pe care o începusem când am terminat facultatea, ca inginer proiectant. Şi, în fine, ultimii cinci ani de zile şi ceva ca director al Editurii Tehnice unde lucrau şaizeci de oameni, dintre care 30 redactori. Aceasta era instituţia pe care o conduceam atunci, în 1989.

Deci, în ziua de 22 decembrie, la fuga lui Ceauşescu s-a declanşat un moment unic, ca trăire umană – pe de o parte, un moment de uşurare, de eliberare, de descătuşare a energiilor şi un sentiment de fraternitate şi de solidaritate generală. Toate relele, toate resentimentele dispăruseră; oamenii se îmbrăţişau, îşi exprimau entuziasmul. Dar, adresându-mă din Studioul 4 cetăţenilor, m-a dominat un gând: asistam la prăbuşirea unui sistem. Era firesc entuziasmul popular. Dar, ce va fi mai departe? Cum se va structura procesul de transformare a societăţii, cum se vor structura instituţiile statului? De aceea, în cuvântul meu am făcut un apel general: cine doreşte să se implice, să ne întâlnim la ora 5, în sediul Comitetului Central, să încercăm să închegăm ceva, un proiect de program al Revoluţiei Române, să vedem cine anume poate să se angajeze într-o asemenea operaţiune.

Adevărul e că, atunci când am ajuns la sediul Comitetului Central, piaţa era plină, în interiorul clădirii era o înghesuială enormă. M-am adresat, din balcon, mulţimii din piaţă . Vreau să spun că şi la Televiziune şi în balcon am simţit o recepţie foarte caldă din partea multor oameni care mă cunoşteau, am devenit un fel de catalizator al voinţei oamenilor de a acţiona unitar. S-a realizat spontan un fel de coeziune. De altfel, aveam să aflu ulterior că şi la Timişoara, pe 20 decembrie, când s-a proclamat oraşul liber, în Piaţa din centrul Timişoarei s-a strigat şi “Ion Iliescu”.

– Cum au apărut teroriştii?

– Se spune despre terorişti că ar fi fost invenţia noastră, a celor care am constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale, pentru a ne consolida puterea! Este una din marile minciuni vehiculate ulterior, într-o campanie de denigrare, care a avut apogeul în perioada “Pieţei Universităţii”.

Cum s-au petrecut lucrurile. La ora 5, m-am adresat din balconul Comitetului Central mulţimii adunate în piaţă. Atunci am abordat şi tema organizării primelor alegeri libere, unul din punctele care au intrat şi în textul comunicatului CFSN-ului. Eu am propus să le programăm pentru luna martie. Caramitru, care era lângă mine, a avut ideea să propunem luna aprilie, luna Paştelui, ca să aibă semnificaţia renaşterii societăţii româneşti. Cei din piaţă au aprobat şi aşa a intrat în comunicatul CFSN.

După aceea, am încercat să constituim un grup de redactare a unei proclamaţii către ţară. În biroul lui Ceauşescu, era înghesuială mare. Un etaj deasupra, în sala de marmură, care acum aparţine grupului PSD – acelaşi lucru : sala era înţesată de lume încât era imposibil să stai de vorbă. În fine, ne-am adunat într-un birou undeva la etajul trei, circa 15 persoane printre care Bârlădeanu , Mazilu, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, Silviu Brucan, Militaru şi alţii şi am început să creionăm un program pentru Revoluţia Română, sub forma unei proclamaţii, care a devenit apoi Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Am apucat, cred, să creionăm din cele 10 puncte ale programului vreo patru, cinci. La ora şase şi jumătate, era de-acum întuneric, s-a tras un prim foc de armă asupra biroului nostru; s-a auzit o bubuitură puternică şi fereastra a fost străpunsă de un glonţ după care a urmat o canonadă care nu s-a mai oprit toată noaptea. Ne-am dispersat. Am văzut că n-aveam pe unde să ieşim, pentru că deja se trăgea atât din interior spre exterior cât şi din exterior; în sediu erau mulţi care puseseră mâna pe arme, lăsate de securiştii care părăsiseră clădirea. Deci, n-am putut să ieşim nici prin zona de centru, nici prin poarta B pe unde intrasem, nici prin poarta C , spre Academiei. Am reuşit, în fine, să ies împreună cu vreo câţiva prin poarta D, pe lângă Sala Omnia. Atunci l-am cunoscut personal pe Gelu Voican şi pe un tânăr, Mihai Ispas. Cu ei ne-am strecurat spre str. Oneşti şi am ieşit în bulevard. Am oprit un taximetrist care a fost foarte amabil, şi l-am rugat să ne ducă până la MApN, în Drumul Taberei. Cei câţiva care ne reunisem la Ministerul Apărării Naţionale, am decis să mergem să continuăm ceea ce începusem la Televiziune. Seara târziu, ne-am reunit la etajul XI, în sala de consiliu a televiziunii, unde am finalizat redactarea comunicatului către ţară. Am adoptat şi denumirea de Consiliu al Frontului Salvării Naţionale, ca structură de stat şi, dacă vă amintiţi, în comunicatul CFSN am şi definit obiectivele sale. Am spus că “scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român. Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale.”Aceasta exprima caracterul revoluţionar al mişcării – care-şi propunea să schimbe structurile politice ale statului. Era, însă, o declaraţie a unui structuri care se autoproclamase ca atare, dar care nu avea încă nici un suport în spatele ei. Singurul suport real era armata, care trecuse de partea revoluţiei. Redactarea acestui comunicat se producea sub tirul concentrat de focuri de armă, îndreptate asupra etajului XI. După ce l-am terminat, când am mers spre studioul 4 ca să-l prezentăm, a trebuit să trecem prin pasarela aceea de legătură dintre turn şi zona studiourilor. În momentul în care treceam prin pasarelă s-a tras asupra noastră.

– Cine a tras?

– Şi eu aş dori să ştiu! Am comentat acest lucru şi în cartea despre Revoluţia Română. Când treceam prin pasarelă deci, s-a tras, m-am aruncat la podea, o bucată mare de geam a căzut peste mine, mi-a pătruns prin haină şi cămaşă, m-am rănit şi la mână şi la genunchi. Aşa am ajuns în studio. Am prezentat comunicatul. Apoi, ne-am întors la etajul XI, unde toată noaptea am stat sub focuri intense. S-a tras ca pe front asupra etajului XI. Mulţi ani după aceea, se păstrau urmele de gloanţe în tâmplăria metalică a ferestrelor. Care este explicaţia mea? Cum puteam fi noi iniţiatorii unei asemenea acţiuni, cum susţin unii. Noi am fost principala ţină a acestei acţiuni diversioniste, atât în sediul CC, când încă nici nu ne constituisem în vreun fel, apoi la Televiziune şi, după aceea, timp de trei zile cât am stat în sediul MApN din Drumul Taberei. Scopul a fost tocmai împiedicarea structurării noii puteri. Acesta era obiectivul acestei acţiuni diversoniste, care a costat pierderea atâtor vieţi. Întrebarea care ne-a preocupat atunci şi ne preocupă şi astăzi este cine au fost iniţiatorii şi executanţii acestei acţiuni! Cine a pus în mişcare această acţiune!

– Deci, este o problemă nerezolvată?

– Este una din problemele reale, care ne-a preocupat pe toţi. Noi puteam fi printre cei eliminaţi.

– Dar care este teoria dumneavoastră?

– Eu cred că a fost, ceea ce am şi spus de-a lungul vremii, o diversiune îndreptată împotriva noilor structuri de putere, pe cale de a se constitui. Noi, atunci, am suspectat Securitatea pe ansamblu. De aceea, am şi decis desfiinţarea instituţiei, ca atare, şi subordonarea ei Armatei. Au fost verificate inclusiv efectivele USLA puse sub controlul Armatei.

A fost, totuşi, un grup, cred, organizat de diversionişti, o mână de oameni, profesionişti, pregătiţi special, devotaţi lui Ceauşescu, care puteau să acţioneze colectiv sau individual, al căror singur obiectiv, era să întârzie structurarea noii puteri.

– De cine ţinea acest grup de care spuneţi?

– În orice caz, nu m-am ocupat personal de această problemă. Ea a format obiectul analizelor structurilor abilitate ca şi ale Comisiei Speciale parlamentare care s-a ocupat de aceste probleme. Bănuiala noastră a fost că tot din zona structurilor subordonate Departamentului Securităţii. O grupare special instituită şi legată nemijlocit de Ceauşescu…

– Există declaraţii conform cărora şi Armata…

– Ceea ce este real este că s-au împuşcat între ei militari, pentru că scopul acestei diversiuni, probabil acesta a şi fost. Să declanşeze o reacţie în lanţ, ca să se suspecteze reciproc între ei atât civilii, cât şi militarii. Întrucât nici interogarea comandantului Securităţii- generalul Iulian Vlad nu a oferit clarificări- s-a ajuns la concluzia că este vorba de un grup de profesionişti fidel lui Ceauşescu. Câtă vreme Ceauşescu rămâne în viaţă, ei vor continua să-şi îndeplinească misiunea. Cu fiecare zi, cu fiecare ceas, se amplifica numărul de victime. De aici , a apărut ideea unui proces…

– Cine a avut ideea unui proces? La vremea aceea era pedeapsa cu moartea.

– Eu am fost cel care a exprimat cele mai multe îndoieli în legătură cu ideea procesului. Dacă Ceauşescu ar fi putut fi reţinut în condiţii de securitate, organizarea în condiţii normale a unui proces după toate regulile, ar fi fost fără îndoială de preferat. Dar, aşa cum am spus, era în joc continuarea pierderii de vieţi omeneşti. De aceea a apărut justificată ideea unui proces revoluţionar organizat, în condiţiile excepţionale în care ne aflam. Deliberarea şi decizia a fost luată într-un grup restrâns dintre membrii CFSN-ului (Petre Roman, Brucan, Stănculescu, Voican, Militaru), care au constituit ulterior nucleul de bază al birouliui CFSN, care ne adunasem în clădirea Ministerului Apărării, din Drumul Taberei, şi el aflat sub tirul continuu executat din clădirile vecine, care a şi produs victime între militarii care păzeau instituţia. Cert este că, după execuţia dictatorilor, pe 25 decembrie, au încetat şi confruntările armate, ceea ce a demonstrat corectitudinea deciziei luate.

Totodată, este evident falsul afirmaţiilor privind inventarea „scenariului” cu teroriştii de către cei ce au pus mâna pe putere, care ar fi profitat de aceasta, pentru a-şi consolida puterea. În primul rând, aşa cum s-a văzut, noi am fost prima ţintă a acestei diversiuni în toate cele trei locuri în care ne-am aflat; în al doilera rând, constituirea de facto a noii structuri de putere – Consiliul Frontului Salvării Naţionale a întârziat cu cinci zile: abia pe 27 decembrie, după încetarea diversiunii armate, ne-am putut reuni cu toţi membrii CFSN, desemnaţi în Comunicatul din noaptea de 22 decembrie.

Timp de o săptămână, practic, România nu a avut guvern. Abia în şedinţa sa din 27 decembrie, CFSN l-a numit pe Petre Roman prim-ministru. Singura instituţie care, în această perioadă, a funcţionat cu toate structurile sale a fost Armata.

Dacă în această perioadă de grele încercări ţara nu s-a afundat cu totul în haos şi anarhie, aceasta s-a datorat în primul rând trăsturilor de caracter ale poporului român, echilibrului său, lipsei sale de receptivitate la excese şi la politici aventuriste. Pe de altă parte, odată eliberaţi de chingile dictaturii, marea majoritate a cetăţenilor acestei ţări şi-au pus speranţele şi i-au acordat o atenţie spontană reprezentării pe care şi-o făceau despre Ion Iliescu. Nu sunt şi nu am fost un om infatuat. Nu m-a ameţit niciodată microbul puterii, cum se întâmplă cu unii care exercită funcţia supremă în stat, dar trebuie să mărturisesc că ceea ce mi-a dată tărie în asumarea marilor răspunderi pe care mi le-am asumat atunci a fost tocmai aceată încredere şi suportul moral din partea cetăţenilor ţării, lucru confirmat pe deplin la alegerile din mai, când, în ciuda unei campanii deşănţate de defăimare din perioada premergătoare, în special din perioada fenomenului Piaţa Universităţii, am fost votat cu o majoritate covârşitoare de 85 la sută.

În al treilea rând, a vut loc o înrăutăţire dramatică a climatului în care a debutat activitatea CFSN şi dacă, după fuga lui Ceauşescu am trăit un moment de descătuşare, de entuziasm, de fraternitate şi solidaritate, fără precedent, odată cu declanşarea acţiunilor armate, s-a instaurat un climat de teamă, de incertitudine şi de suspiciune generală. Închipuiţi-vă cum s-ar fi desfăşurat activitatea noilor structuri, a CFSN-ului, dacă nu ar fi existat acest „episod” al teroriştilor! În al patrulea rând, chiar şi procesul lui Ceauşescu ar fi putut fi realizat în cu totul alte condiţii. Imaginea României, a Revoluţiei din decembrie, ar fi avut, deci, din toate punctele de vedere, de câştigat!

Este la fel de falsă ideea că CFSN ar fi fost conceput şi structurat înainte de 22 decembrie, cu „oamenii lui Iliescu” şi toate etichetele posibile la adresa celor care au intrat în componenţa CFSN. Doresc să repet, ceea ce am spus nu odată, cu cei mai mulţi dintre membrii CFSN nu am avut nici o legătură, nici nu-i cunoscusem înainte. Doar pe câţiva, din cei 39 membri desemnaţi în comunicatul CFSN, îi cunoscusem înainte. Petre Roman a fost unul dintre ei. Îl cunoscusem pe tatăl său, iar cu el avusesem unele legături pe linie profesională, având aceeaşi profesie. Îi ştiam pe Bîrlădeanu şi pe Corneliu Mănescu, fără să fi avut relaţii directe. La fel, pe Brucan pentru a-i aminti pe 3 din cei 6 veterani ai PCR, care semnaseră scrisoarea de denunţare a dictaturii lui Ceauşescu. Pe listă au fost incluse câteva nume de dizidenţi, care erau deja publice: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Mazilu…

– Dar asta a fost ulterior execuţiei lui Ceauşescu.

– Nu, eu vorbesc de lista celor 39, inclusă la finalul comunicatului din noaptea de 22 decembrie, în care au fost incluşi, de asemenea, oameni care erau de faţă, alături de noi, în sediul Televiziunii, ca şi unii din sediul CC-ului, sau dintre cei ce fuseseră pe baricada din noaptea de 21, precum şi unii tineri studenţi, profesori ş.a.m.d. Este, deci, falsă ideea că „a venit Iliescu cu gruparea lui”.

– Aţi avut vreodată remuşcări că Ceauşescu a fost împuşcat oarecum şi cu contribuţia dumneavoastră, pentru că aţi fost în acel grup care…

– Am şi vorbit despre ezitările, în legătură cu procesul; dar aşa cum am spus, am luat decizia conştient, cu toţii, împreună, pornind de la ideea de a reduce numărul de victime şi a salva revoluţia.

– Aţi avut vreodată remuşcări pentru ceea ce s-a întâmplat atunci?

– Nu-i vorba de remuşcări. Ce ne puteam noi reproşa, intraţi într-un “foc” neprovocat de noi? Eram obligaţi de împrejurări să adoptăm soluţia cu cele mai puţine pierderi posibile. Ne aflam, în acelaşi timp, în faţa a două elemente de conjunctură. Pe de o parte, mureau oamenii, şi orice întârziere în adoptarea deciziei amplifica pierderile; în al doilea rând, erau deţinuţi cei doi. Noi nici nu ştiam ceva despre unitatea militară în care se aflau; o unitate cu dotare modestă. Circulau tot felul de zvonuri pe care nici cei de la Armată nu le stăpâneau (despre pericolul unor desanturi, care să-i elibereze) sau despre posibilitatea pătrunderii civililor, dacă ar fi aflat de existenţa lor la Târgovişte. Amintiţi-vă atmosfera din noaptea de 25 decembrie, când a apărut ştirea cu execuţia lui Ceauşescu. Eu şi grupul menţionat eram la Minisrerul Apărării. De la Televiziune veneau telefoane disperate din partea lui Victor Ionescu, la rândul său sub presiunea publicului care vroia să aibă certitudinea execuţiei. Sergiu Nicolaescu s-a dus la TVR cu o casetă, pe care o “cenzurasem” la vizionarea din sediul MApN în prezenţa a circa 15 participanţi, pentru a elimina două momente. Apăreau figurile celor care au participat la proces, deci judecători, procurori, avocaţi şi martori, şi trebuia sa-i protejăm pe aceştia. Şi, în al doilea rând, doream să eliminăm imaginea cu trupurile celor doi. Victor Ionescu l-a somat pe Sergiu Nicolaescu, să vină cu originalul casetei. A fost un moment tensionat când Sergiu Nicolaescu se afla în studio cu un pistol îndreptat asupra lui.

– Victor Ionescu a stat cu pistolul?

– Nu, un ofiţer. Victor Ionescu dorea caseta originală, necenzurată. I-am spus să o prezinte pe cea adusă de Sergiu Nicolaescu, că eu îmi asum întreaga răspundere pentru acest lucru. Ulterior, e adevărat, a fost transmisă o versiune mai completă. Post-factum, desigur, se pot judeca lucrurile, în fel şi chip. Dar atunci noi eram în faţa unei realităţi complicate şi a unei presiuni foarte puternice.

Eu cred că este lipsă de decenţă elementară încercarea de a atribui vinovăţii celor care atunci şi-au asumat şi riscuri, care au fost ţinta, de fapt, a acestor atacuri armate, care şi-au asumat responsabilităţi în momente grele pentru ţară.

– Mai departe, să vorbim de momentul ianuarie, după ce în 27 decembrie PNT-ul s-a dus şi s-a înregistrat la Tribunal. A fost practic primul partid. Pozitia dvs. nu a fost una de deschidere, as putea chiar spune ca a fost dura si de respingere a opozitiei.

– Nu cred că aveţi dreptate. Cred chiar că, din contră, am avut o atitudine deschisa. De altfel, la 31 decembrie am semnat Decretul-Lege al CFSN privind condiţiile de constituire a partidelor politice în spiritul programului CFSN privind pluralismul politic, ca principiu proclamat în Comunicatul către ţară din noaptea de 22 decembrie. În ce priveşte atmosfera din ţară, pot să vă reamintesc că, în zilele care au urmat răsturnării din 22 decembrie, în ciuda efectelor dramatice ale înfruntărilor militare, perceptia generala a fost de acceptare şi susţinere; nimeni nu a contestat Frontul Salvarii Nationale; poziţia aproape unanimă era de încredere si simteam acest lucru, miscandu-ma liber prin capitala si, ulterior, prin tara.

Cand a aparut primul moment de tensiune si de contestare? Pe 12 ianuarie. Vreau sa va spun chiar ca, în acele zile, eu m-am vazut cu delegatiile mai multor partide nou apărute. Întalnirea cu PNTCD mi-o amintesc cel mai bine. Impreuna cu Mazilu am primit o delegatie condusa de Corneliu Coposu, din care faceau parte si domnii Diaconescu, Lup, Puiu, ca şi mai tinerii – Ion Alexandru şi Liviu Petrina. Eu atunci îl vedeam pentru prima data pe Corneliu Coposu. Nu auzisem de dansul. Am aflat ulterior, ca mi-a reprosat ca ar fi vrut sa ia contact cu mine pe 22 , dar ca eu nu l-am primit. Eu dadeam, oare, audiente pe 22 decembrie? Nu am înţeles reproşul. Noi, abia în noaptea de 22 ne-am conturat ideea de Consiliu al Frontului Salvarii Nationale. Dar, orientarea noastra era de deschidere totala. In cadrul CFSN-ului, ca structura provizorie de stat, vroiam sa atragem reprezentantii tuturor partidelor. In comisia juridica au intrat reprezentanti si de la PNL şi de la PNŢCD. Dar, în CFSN n-au vrut sa intre. Acesta a fost răspunsul şi al delegaţiei PNŢCD, în discuţia cu noi, din 10 ianuarie, cred, de refuz. In schimb, în finalul discutiei, domnul Coposu mi-a facut o oferta. Sa accept ca în viitoarele alegeri sa fiu cap de lista la PNTCD. Pe atunci încă nici nu aveam idee cum o sa fie organizate alegerile. I-am si spus domnului Coposu “vedeti, care este absurditatea situatiei, dumneavoastra deja va ganditi la alegeri, va ganditi la liste”. Noi eram ancorati în problemele activităţii curente, cum sa facem sa se normalizeze viata. Ma rog, cu asta ne-am si despartit. Ulterior, din pacate, aceasta discutie a fost relatata de o maniera deformata, ca eu si FSN-ul ne-am fi angajat ca sa nu participam la viitoarele alegeri.

Ei, bine, seara de 12 ianuarie a fost primul moment de început de confruntari. Nu politice, nu cu partidele. Dimineata, am depus coroane -erau trei saptamani de la 22 decembrie, zi de parastas – si am mers la toate punctele din capitala: Cimitirul Eroilor, Universitate, Piata Revolutiei, Piata Romana, sala Dalles, unde am depus coroane de flori. Dupa amiaza, pe înserat, au început sa se adune grupuri de cetateni în fata cladirii din Piata Victoriei, unde erau si CFSN-ul si Guvernul si Ministerul de Externe. Si aceasta grupare, pe masura ce crestea, devenea tot mai agitata. Au început să scandeze lozinci anti FSN si anti Iliescu. Mazilu, ca prim-vicepresedinte al CFSN-ului, fusese la Timisoara,eu l-am mandatat, în acest sens. Mie mi-a parut rau atunci ca n-am putut sa ma duc la Timisoara, dar nu mă puteam împărţi. Eu, totuşi, participasem la acţiuni în Bucureşti. În piaţa agitată a coborât Petre Roman, încercand sa-i linisteasca pe cei de acolo, dar n-a avut succes. Cand a venit Mazilu, deja se întunecase, Mazilu a intrat în rezonanta cu cei din piata, care strigau “Jos Iliescu”. A doua zi dimineata mi-a spus că el nu stie ce s-a întamplat cu el, ca el a înteles chemarea cu “jos Iliescu” ca Iliescu sa coboare jos, sa discute cu lumea. Eu l-am crezut pe cuvant. Poate ca fusese un moment de cedare a nervilor, în fata unei situatii tensionate. Pana la urma am iesit în piata, deşi multi mă sfătuiau sa nu ies; si aveau dreptate, pentru ca era pericol; erau oameni cu arme în mana, erau ostasi care pazeau, putea să izbucnească la întamplare un foc si s-ar fi transformat toata actiunea aceea într-o încaierare. Mi-am asumat acest risc; împreuna cu Gelu Voican am iesit pe un TAB, m-am adresat direct oamenilor, m-am si prezentat răspunzând întrebării “ce-ai facut dom’le în ultimii cinci ani?”. Am apelat la dialog şi i-am invitat în clădire. Vreo suta de oameni au intrat si am discutat pana la miezul noptii; pana la urma, am cedat unor solicitari. Am elaborat pe loc, Mazilu, împreuna cu mine si cu Petre Roman, un decret pentru reintroducerea pedepsei cu moartea, şi un decret de scoatere în afara legii a Partidului Comunist. A fost o cedare care, însa, a linistit lucrurile. Pe de o parte, era de înteles factorul emotional. Oameni care au mers la mormintele unor cunostinte, unor prieteni, unor rude, si care le vroiau razbunate. Asta era de fapt. Nu din primitivism, ci, pur si simplu, era o pornire umana de înteles. De ce am desfiintat pedeapsa cu moartea, cand n-am gasit şi nu am pedepsit pe criminali? Aceasta era întrebarea şi, deci, motivatia cedarii noastre.

La sfârşitul lunii decembrie semnasem un decret-lege de desfiinţare a pedepsei cu moartea, aliniindu-ne la regulile lumii civilizate, lucru apreciat pe plan internaţional. Ulterior, peste o zi-doua
s-a tinut Consiliul Frontului Salvarii Nationale care a dezavuat actiunea noastra si am revocat aceste doua decrete. Am iesit la televiziune împreuna cu Petre Roman si cu Mazilu ca sa ne facem mea culpa. Domnul Coposu, fiind atunci într-o discutie, ne-a reprosat ca am cedat presiunii strazii. Si avea dreptate.

Ulterior, dupa 20 ianuarie, am avut o discutie în Consiliul Frontului Salvarii Nationale, largit de asta data, cu reprezentantii tuturor judetelor, presedinti din judete si alţi reprezentanti. Eram, de-acum, vreo 160 de membri. Si atunci, cei din teritoriu au ridicat o problemă: în toate judetele apar partide, vin la administratia locala sa le ceara sedii, se pregatesc de alegeri. Şi noi ce facem, vorba lui Caragiale, noi cu cine votam? Noi ne-am asumat raspunderi, noi ne-am asumat riscuri, ne ocupam de organizare si tocmai noi ramanem pe dinafara? Cum spunea unul, oferim puterea pe tava unora care n-au făcut nimic, nu si-au asumat nici o raspundere în reasezarea vietii pe temeiuri noi. Şi au pus problema constituirii unui partid care să aibă ca platformă programul Revoluţiei Române. Unii erau pentru ideea sa denumim partidul – Partidul Revolutiei si sa pastram denumirea de CFSN pentru structura de stat; altii au propus să folosim denumirea care s-a consacrat – Frontul Salvarii Nationale. A fost o întreagă disputa pe aceasta tema. Am supus la vot. Majoritatea a optat pentru denumirea de FSN. Eu n-am vrut sa-mi exprim parerea, de la început. Am cantarit ambele idei si un argument în plus, la care m-am gandit, a fost faptul ca noi nu reusisem sa facem din CFSN structura de stat atractiva, spre care sa vina toate partidele nou create.

– N-au venit, pentru ca dvs. erati perceput ca un continuator într-un fel al structurii vechi si dvs. erati asimilat…

– Continuator, din ce punct de vedere? Şi care alţi membri ai CFSN reprezentau această aşa-zis continuitate?Eu nu mai eram de mult în structuri de conducere. Era o perceptie falsa. Dar, precum aţi văzut, domnul Coposu nu a avut astfel de reticenţe când mi-a propus să candidez pe listele PNŢCD. Poate că, dacă acceptam, aş fi fost “spălat” de astfel de suspiciuni. E adevărat că eu avusesem legaturi cu structurile de conducere, dar din 1971 am fost marginalizat si apoi complet scos din astfel de structuri. La Consiliul Naţional al Apelor şi, apoi, la Editura Tehnică, lucram în meserie. Ultimii 10 ani de zile, eu am fost legat de munca profesionala, fara nici un fel de raspundere pe linie de partid. Iar ceilalti membri ai CFSN, care din ei reprezenta această “continuitate”? Petre Roman era doar fiul tatalui sau. El era cadru didactic la Hidraulică, la Institutul Politehnic. Cei trei dizidenti, Mănescu, Bârlădeanu, Brucan fusesera înlaturati din partid. Figurau pe lista membrilor CFSN nume de disidenti cunoscuti si, în rest, nume necunoscute de reprezentanţi ai diferitelor categorii de cetăţeni, participanţi activi la acţiunile din 21 şi 22 decembrie. Deci, se proiecta cu rea-credinţă o imagine falsă!

Revenind la discuţia noastră, în momentul în care a aparut aceasta dezbatere si acest argument, ca CFSN-ul nu se afirmase ca o structura de stat, care sa atraga toate partidele, m-a îndemnat sa susţin denumirea de FSN pentru partid, urmând sa gandim altceva pentru structura de stat.
N-am reusit acest lucru sa-l prezentam explicit. De aceea, reactia opozitiei a fost de suspiciune, ca noi am vrea sa refacem structurile stat-partid. Chiar Octavian Paler a scris cel mai acid articol la adresa mea, în “Romania Libera”, acuzandu-ma pe mine, Iliescu, ca doresc să refac structura de stat-partid. Urmare acestui lucru au fost vreo cinci zile de microdemonstratii permanente în Piata Victoriei cu lozincile vremii “Jos FSN”, “Jos Iliescu”.

Apropos de “Jos Iliescu”, un ziarist m-a întrebat care e numele meu adevarat Ion Iliescu sau Jos Iliescu.

– Cine v-a întrebat asta?

Un reporter strain care nu prea întelegea care-i semnificatia lui “Jos”. Credea ca-i o porecla.

Asta a fost evolutia situaţiei si, vazand ca lucrurile capata o nota tensionata, împreuna cu Petre Roman i-am invitat la o discutie pe cei trei “C”: domnii Coposu, Campeanu si Cunescu. Si am avut o discutie de trei ore; o discutie, zic eu, civilizata, în care ne-am explicat; am căutat să ne lămurim de unde aceasta suspiciune; care este motivatia, inclusiv a acestor proteste: “ca noi am vrea sa confundam statul cu partidul”; am spus ca n-avem aceasta intentie; ca, într-adevar, ei au dreptate; n-am reusit înca sa explicam acest lucru; ca suntem gata la un dialog, si am ajuns la un punct de vedere comun.

Le-am si propus, pentru a detensiona situatia, sa iesim împreuna pe postul de televiziune, în seara respectivă, si sa explicam public concluziile comune. Zis si facut. Noi am iesit pe post, eu si cu Petre Roman, dansii n-au mai fost de gasit. A doua zi, ne-au explicat ca erau în sedinte sa-si informeze conducerile colective, de aceea n-au putut veni cu noi la Televiziune; dar, au fost de acord că relatarea noastră despre întâlnire a fost corectă.

In urma acestei discutii, în final, ne-au informat ca a doua zi PNTCD a convocat un miting în Piata Rosetti, iar PNL un miting în Piata Universitatii, dupa care vor sa vina într-un mars pana în Piata Victoriei. Si atunci eu i-am întrebat: “Domnilor, am stat trei ore, ne-am lamurit ce intentii avem, am ajuns la puncte de vedere apropiate, putem sa gasim o solutie comuna; ce va mai trebuie asa ceva? Asta iar o sa incite starea de spirit”. I-am rugat macar sa renunte la mars. Am avut sentimentul ca ne-am înteles.

A doua zi, spre ora 12, ne-am trezit cu marsul acela, care a traversat tot centrul orasului. Cand au ajuns în piata un gazetar a iesit în fata domnului Coposu si i-a smuls niste declaratii, în care a spus că scopul marşului este să dea jos guvernul şi FSN-ul. Declaratie pe care BBC-ul a preluat-o si imediat a si transmis-o. Am trimis sa-i invitam la dialog. În cartea pe care am publicat-o în 1997 – “Viaţa politică, între violenţă şi dialog” este inclusă stenograma discutiei din 28 ianuarie, de la masa rotunda, sala sedintelor de guvern. O discutie prelungita, în care aceste probleme au fost discutate în detaliu. Atunci s-a nascut ideea de Consiliu Provizoriu al Uniunii Nationale, care a jucat un rol atât de pozitiv în evoluţia viitoare a relaţiilor noastre politice. Domnul Campeanu n-a venit la discutie. Din partea PNL au fost domnii Tariceanu si Dinu Patriciu. De la taranisti domnul Coposu, domnul Diaconescu, domnul Ratiu, Petrina, iar din partea PSDR, domnul Cunescu. Am avut o discutie foarte deschisa, cu o concluzie constructivă, pe care am si concretizat-o, cateva zile dupa aceea.

La 1 februarie am avut întalnirea cu 30 de partide, care se nascusera pana atunci, unde am adoptat actul constitutiv al CPUN-ului, care apoi s-a şi reunit, pentru prima data, pe 9 februarie în Dealul Mitropoliei.

Importanta acestei reuniuni din 28 ianuarie este ca pe calea dialogului am reusit sa depasim un moment foarte tensionat si sa creionam o structura care cred ca, prin conceperea ei, reprezenta o soluţie foarte potrivita pentru situatia de atunci a Romaniei. CPUN-ul a fost un fel de preparlament, parlament provizoriu, ad-hoc, unde am lucrat împreuna cu toate fortele politice care apăruseră atunci. A fost un lucru bun, de dezamorsare a unor stari tensionate.

Dar, din pacate, în timp ce noi stateam si discutam, demonstrantii au spart linia de tineri militari care pazeau cladirea, au aruncat cu pietre si au spart geamurile de la parterul cladirii; au aruncat cu ceva material incendiar si s-a nascut un incendiu la parter. Atunci, Cazimir Ionescu a coborat; a venit speriat şi ne-a spus: “Domnilor, voi discutati politica, iar demonstrantii iau cu asalt cladirea guvernului”. Atunci l-am invitat pe domnul Coposu în balcon sa se adreseze multimii, sa-i potoleasca. Nimeni nu-l mai asculta. I-am şi spus atunci: “Iata ce usor se pot incita oamenii din strada si ce greu mai pot fi struniti”.

Intre timp, însa, s-au adunat, vazand ce se întampla, şi adeptii FSN-ului, cateva mii de oameni, în Piata Victoriei. Exista pericolul sa iasa o ciocnire periculoasă. M-am adresat tuturor, cu rugamintea sa evite ciocnirile. Este de apreciat că ambele părţi au manifestat reţinere si nu
s-a produs asa ceva. Momentul respectiv s-a prelungit pana noaptea tarziu.

A doua zi dimineata, foarte multi oameni din capitala au înconjurat sediul PNTCD, mai ales muncitori din platforma 23 august si zona Obor. Atunci au apărut, pentru prima dată, şi mineri.

– Cum au ajuns minerii în Bucuresti?

– Cine stie? Putea cineva sa-i manipuleze pe mineri si sa-i puna în miscare? Asta era doar o formulă folosită în disputa politică, fără vreo legătură cu realitatea.

Noi avusesem cu Petre Roman o întalnire pe la mijlocul lunii ianuarie, cu o delegatie de vreo 30 de mineri. Au venit cu o serie de revendicari, pentru recâştigarea unor drepturi pe care le pierduseră pe timpul lui Ceausescu. Guvernul a cautat, în situatia grea în care era tara, sa le dea satisfactie nu numai minerilor, ci şi altor categorii profesionale – toti cei din sectoarele calde din industrie, din constructiile de masini, siderurgie, transporturi etc.

Deci, pe 29 ianuarie dimineaţa ne-am trezit si cu minerii. Era pe la 4-5 dimineata; ne-a luat prin surprindere venirea lor. Transpuneti-va în situatia anului ’90, cand structurile de stat erau asa cum erau, cand politia, fosta miliţie, era afectata de statutul său din vremea lui Ceausescu. Se schimbase denumirea din militie în politie, dar erau aceeasi oameni si le era teama si de umbra lor. Amintiti-va vremurile de atunci. În ce-i priveşte pe mineri, aceştia reprezentau breasla profesionala cea mai unita; lucrand în conditii grele în subteran, de-a lungul vremii, s-a creat un sentiment de solidaritate între ei, care le dădea o anumita forta de actiune. Apoi, aveau un ascendent moral, erau singurii care s-au confruntat deschis cu Ceausescu.

– Credeti ca minerii aveau autoritatea morala în acel moment?

– Aveau această autoritate morala şi se considerau îndreptăţiţi, de astă dată, sa apere noua putere pentru ca ei fusesera primii care se confruntasera direct cu dictatorul.

– Dar nu stiti cum au ajuns la Bucuresti?

– Nimeni nu stie, ne-am trezit cu lampasele în întuneric cum apar de sub pasajul din apropierea Pieţei Victoriei. Noi fusesem toata ziua, vorba aia, sub stare de asediu. Este adevărat că, atunci, minerii n-au intervenit si n-au săvârşit nici un fel de acte de violenta.

– Dar s-a constituit precedentul.

– Sigur, e adevarat. Puteam, însa, noi sa tinem în frau ceva? In capitala, cu niste oameni rezonabili, partidele care aveau totusi niste personalitatI responsabile în fruntea lor şi, totuşi, n-am putut sa ne întelegem sa nu mai faca marsul respectiv, care, până la urmă, a generat toata acea stare de tensiune. Cum să struneşti o categorie de oameni, ca minerii, cu psihologia lor specifică, cu noţiunile lor de disciplină şi de autoritate. Ei se considerau mai responsabili decat multi dintre cei care se considerau persoane responsabile. Acesta a fost al doilea moment de maxima tensiune, după decembrie. Atunci, Petre Roman s-a dus cu un TAB ca sa-l scoata pe domnul Coposu din sediul PNTCD-ului care fusese asediat de muncitori bucuresteni, nu de mineri.

Al treilea moment a fost 18 februarie, de asta data, fara nici o motivatie. Eram pe vremea CPUN-ului, dezbateam lucrurile la lumina zilei. Toata lumea urmarea cu sufletul la gura dezbaterile CPUN de la televizor; era cel mai interesant spectacol al vremii. Aveam un Birou functional al CPUN. Vicepresedinti erau, atunci, domnii Campeanu, Caramitru, Manzatu, Karoly, Kiraly, Cazimir Ionescu; în Biroul CPUN erau, printre alţii, domnii Diaconescu, Domokos Geza. Deci, aveam o functionare normala, o practica deschisa. Ce motivatie a avut grupul acela de oameni rebeli? Aceiasi care erau abonatii tuturor miscarilor de strada, care, în duminica de 18 februarie, au devastat cladirea Guvernului. O actiune salbatica, de oameni primitivi, care au forţat intrarea, au distrus birouri, au distrus materiale, l-au amenintat pe Gelu Voican, care lucra la el în birou, ca-l arunca de la etajul doi. Din pacate, si astazi au ramas nepedepsiti partasii la aceste evenimente. Noi n-am avut asprimea necesara, n-am avut structuri de politie si organe de cercetare, care sa fi pus piciorul în prag, să fi acţionat cu energie. Eram slabi. Structurile statului erau slabe.

Dar, a doua zi, iarasi au venit minerii. De asta data, însa, noi discutasem în CPUN si afland ca e pericolul sa ne trezim iarasi cu minerii în Bucuresti am desemnat o delegatie din partea CPUN-ului si din partea Guvernului, Gelu Voican, care s-au deplasat rapid cu un elicopter la Petrosani…

– Cine v-a spus ca urmeaza sa vina minerii?

– Am primit aceasta stire.

Pana au ajuns ai nostri acolo, o grupare deja plecase. Dar ei au reusit sa-i opreasca pe ceilalti. Însă, pe 19 februarie, ne-am trezit cu grupul de mineri, care reuşiseră să plece, când au văzut la televizor acţiunea de devastare a clădirii Guvernului din ziua precedentă. Ei au cerut si am organizat o întâlnire în cladirea Guvernului, cu membrii Biroului CPUN. Solicitarea lor era ca Ministerul de Interne sa-si ia obligatii sa asigure ordinea în tara, sa nu se mai întample asemenea dezordini, oferindu-se, altminteri, să-şi ofere şi asemenea servicii. Le-am mulţumit, dar le-am spus, cu toţii, că, în ciuda unor slăbiciuni, aceasta este misiunea instituţiilor speciaizate.

– Era Miron Cozma atunci?

– Nu. El a aparut ceva mai tarziu.

Deci, al treilea moment tensionat, rezolvat si atunci pe calea dialogului. Adica, tendinta noastră, care eram la putere, avand instrumente atat de slabe, institutii ale statului atat de fragile, era ca, pe calea dialogului politic, să cautam sa mentinem cat de cat o stare de normalitate în tara.

A urmat, precum bine stiti, conflictul interetnic de la Targu-Mures, controversat, în privinţa răspunderilor, dar şi acolo s-a confirmat că, întotdeauna, pozitiile extreme alimenteaza pozitii extreme de cealalta parte. Violenta de o parte genereaza violenta de cealalta parte. Asta este logica vietii. Am trecut, însa, prin momente foarte grele. Aceste tensiuni puteau sa aiba dezvoltari foarte periculoase pentru tara, pentru unitatea tarii. Cred ca este, de asemenea, meritul CPUN-ului, care a trimis o delegatie la faţa locului, condusă de vicepreşedintele Mânzatu şi prof. N.S. Dumitru, împreună cu reprezentanţi ai Guvernului, coordonaţi de Voican Voiculescu şi care a reuşit, până la urmă, împăcarea părţilor, prin promovarea dialogului între partea romana si cea maghiara, la început, între reprezentanţii tinerilor. Din păcate, însă, nu au putut fi evitate ciocnirile şi victime ale violenţelor. Cofariu a fost prezentat în toata presa internationala, apropos de dezinformare, ca maghiar agresat de romani, el saracul fiind un taran român din Ibanesti. Iata deci cu ce ne-am confruntat în acea perioada.

In fine, ne-am apropiat de alegeri. CPUN-ul a adoptat legea electorala. Am stabilit data alegerilor pe 20 mai, nu în aprilie cum ne propusesem în decembrie. A fost decizia comună a CPUN, cu stabilirea şi a perioadei electorale de o lună. Ei bine, cu o luna înainte de alegeri, după mitingul electoral al PNTCD-ului, participantii la acest miting s-au retras spre centrul orasului şi au decis sa ocupe Piata Universitatii. Acţiunea era samavolnica, era ilegala. Aveam un decret, emis de CPUN, care reglementa modul de organizare si desfasurare a adunarilor publice, cu interdictia de a ocupa zone vitale, piete, artere de circulatie. In ciuda acestei reglementări, au ocupat Piata Universitatii.

– Nu cumva le-a fost teama sa nu ramana în afara structurilor, sa fie manipulate alegerile?

– Si care sunt argumentele, nu mergeam spre alegeri libere? Nu scrutinul popular era cel care trebuia sa decida?

– Nu le gasiti nici o scuza în acest sens?

– Nu. Nu le gasesc nici o scuza. A fost o samavolnicie si o încalcare a legii: ocuparea unui spatiu public. Inchipuiti-va, la Paris, ca cineva să vrea sa ocupe pentru o luna Place d’ Etoile. Ar admite asa ceva politia si autoritatile franceze? Cine ar admite asa ceva în lumea civilizata? Era clar o samavolnicie, în contextul în care autoritatile nu aveau forta necesara sa impuna legea.

– Ati spus ca PNT-ul a fost cel care a ocupat piata…

– Nu. PNT-ul doar s-a folosit de aceasta adunare, ca de o tribuna permanenta electorala. Factorii activi au fost altii, din societatea civila, niste asociatii, inclusiv Liga Studentilor, care au devenit factori activi în Piaţă. La început, factorii de ordine au încercat sa aplice legea, sa mentină macar carosabilul liber. S-a organizat un cordon de poliţişti, ca sa protejeze carosabilul. Ne-am aflat, din nou, în faţa unui act de violenta, de neimaginat în condiţii normale, la adresa forţelor de ordine. Am avut atunci o discutie în CPUN, în care unii îi aparau pe agresori, altii îi incriminau. Am folosit, atunci, o expresie care a facut cariera: “golani”.

– V-ati referit la ei ca la niste golani, desi erau niste oameni care voiau o societate libera, nu voiau comunismul…

– Şi? Aceasta putea motiva un asemenea comportament violent? Apoi, nu confundati oamenii, care s-au folosit de Piata Universitatii ca de o tribuna electorala si îsi exprimau opiniile politice cu cei frustrati care, pe vremea lui Ceausescu, nu au avut curajul sa se manifeste, si acum strigau: “Jos criptocomunismul!”. Eu i-am numit “golani” pe cei care i-au agresat pe poliţişti! Piata Universitatii, timp de o luna de zile, a fost un amalgam. Unii mergeau acolo ca să se distreze. Altii mergeau acolo sa-si exprime opinii politice. Dar, acolo era si o masa de oameni carora li s-a inoculat ura si tentatia violentei. Ei numai asta au retinut din Piata Universitatii. Sa nu-i bagam într-o oala pe toti!

– Pe Marian Munteanu cum îl priveati, la vremea respectiva?

– Marian Munteanu si Liga Studentilor formau o categorie care îsi exprima nistre pozitii protestatare. Noi, atunci, la CPUN, am si discutat cum sa intram în dialog cu aceasta Piata a Universitatii. Au fost mai multe încercari pe care le-am facut, fara succes. Au fost patru membri desemnati de Biroul CPUN: Caramitru, Dinescu, Plesu si Haulica. Au încercat, cateva zile la rand, sa intre în dialog cu reprezentantii Pietei. Astazi se întelegeau cu unii, a doua zi erau contestati de altii. Nu exista o structura închegata si cineva care sa aiba autoritate sa vorbeasca în numele tuturor. Pana la urma, am acceptat sa vina Marian Munteanu cu o delegatie, în Dealul Mitropoliei. Au venit cu pretentia ca nu discuta cu mine, decat daca facem un show televizat. Sau sa mergem în Piata si, sub lumina reflectoarelor, sa fim televizati direct, sau acolo, la CPUN, dar tot cu transmisie televizata direct. I-am primit si le-am zis: “Hai sa vedem care sunt problemele, ce revendicari aveti, după care, dacă vreţi, dam declaratii, ne adresam inclusiv direct la televiziune”. N-au acceptat asa ceva. Din pacate, pe perioada desfasurarii Pietei Universitatii, n-am putut închega un dialog si mi s-a reprosat acest lucru. Nu mi se poate reprosa mie ca n-am fost deschis la dialog. Poate ca, într-adevar, daca manifestam si eu mai multa flexibilitate, chiar asa cum voiau ei, sa fi facut dialogul acela televizat. Fapt este ca, dupa alegerile din 20 mai, s-au schimbat datele problemei.

– In ce sens?

– Partidelor din Opozitie, Piata Universitatii nu le-a folosit. Perceptia în tara, chiar si în Capitala, a fost de respingere fata de acest nucleu, de vehiculare a urii si a încrancenarii. In al doilea rand, populatia Bucurestiului a fost enervata de existenta acestui nucleu de blocare a centrului orasului. Dupa alegeri, cea mai mare partea a celor care participau la aceste manifestari s-au retras. In paranteza fie spus, acolo s-au strigat si multe lucruri care exprimau un primitivism total: “Nu doar “Jos”, ci şi “Moarte lui Iliescu!”, “Pana-n Anul Nou, Iliescu în cavou!”, “Iliescu, du-te acasa, ca ai nevasta canceroasa!”. Deci, chestii de o ura si de un primitivism exacerbat. Cei care cauta acum sa prezinte idilic Piata Universitatii fac o opera de dezinformare crasa. Toate lucrurile astea au creat o stare de iritare si dezaprobare la adresa Pietei Universitatii. Dupa 20 mai, inclusiv Liga Studentilor a dat o declaratie oficiala ca se retrage din Piata Universitatii. Si PNT-ul a dat o declaratie similară. A mai ramas în Piata, în corturi, pentru trei saptamani înca, după alegeri,un grup de asa-zisi grevisti ai foamei. Televiziunea bulgara a dat scene obscene despre ce se întampla acolo, în corturi. Au mai ramas si doua asociatii, care au spus ca erau solidare cu grevistii: Asociatia 21 Decembrie si Alianta Poporului. Orice încercari de a intra cu ei în dialog au esuat.

– Ce s-a întamplat în 11 iunie?

– Pe ziua de 11 iunie a avut loc o discutie la Guvern, a domnului Anton Vatasescu, care era viceprim-ministru, cu o delegatie a grevistilor foamei. Au vrut sa vada ce revendicari mai au. Ei au zis ca vor o televiziune libera. Nu cunosc toate detaliile, dar cunosc rezultatul. În urma discuţiilor, delegaţia greviştilor a acceptat să se retragă de bună voie din piaţă. Este întalnirea pe care, nu ştiu de ce, nimeni nu o evoca acum. După aceea, Ministerul de Interne a prezentat o propunere de organizare a eliberării Pieţei, considerând că nu vor mai fi probleme. Aceasta a fost întâlnirea la care am participat şi eu.

– Daca s-au înteles, de ce mai trebuia sa intervina politia?

– Ca să refacă ordinea din Piaţă, să refacă semnele de circulaţie pe carosabil şi să cureţe spaţiile verzi, după îndepărtarea corturilor, de către unităţile administrative. Această operaţiune s-a şi desfăşurat, în condiţii se pare normale, în cursul dimineţii. Violentele au fost dupa-amiaza. Eu am revazut, acum, o caseta pe care era filmata toata Piata Universitatii, de dimineata pana seara. La ora 10,00, Piata era deja curata, caldaramul spalat.

– Cine filma Piata Universitatii?

– Nu ştiu. A fost o caseta filmata dinspre Hotelul Intercontinental.

– Deci, îi supraveghea cineva…

– Nu despre asta e vorba; cineva a avut un aparat si a filmat. Au filmat şi străinii, poate mai mult decât românii. Am vazut recent aceasta caseta. La ora 10,00 dimineata, Piata era complet libera. Se vad niste autobuze în zona Muzeului de Istorie a Bucureştiului. Poate ca au gresit ca nu au redat zona imediat circulatiei. Abia dupa ora 14,00 au început primele agitatii, undeva spre Arhitectura. În jurul orei 16,00, politistii si scutierii care pazeau aceasta zona au fost alungati cu pietre de cei care veneau dinspre Academiei. E o fabulatie ce se spune, ca politia si-ar fi dat singura foc la autobuze. După ora 16,00, Piata era din nou plina numai cu civili, când a început incendierea autobuzelor şi a terasei restaurantului “Dunărea”. Incendierea masinilor a fost primul act de o agresivitate extrema, dupa parasirea pietei de catre politie.

– Erau aceiasi oameni din Piata?

– Nu stiu. Era clar o grupa organizata, sau grupuri organizate, de oameni agresivi si o masa mai mare, de civili care asistau. Dupa aceea au urmat alte agresiuni. Au fost acte de vandalism extrem, cu devastarea clădirii Politiei, a Arhivelor sale, cu masini distruse şi incendiate. Apoi, a fost tinerea sub asediu a Ministerului de Interne pana seara tarziu, devastarea sediului SRI, a Televiziunii. Atunci s-a oprit si emisia, când unii dintre agresori vroiau să intre într-un studio. Evocările din ultima perioadă, imaginile transmise pe posturile de televiziune au omis cu obstinaţie să prezinte actele de violenţă din ziua de 13 iunie. Dacă nu erau actele de agresune din 13, nu veneau nici minerii, nu existau evenimentele din 14 şi 15 iunie. Asta trebuie retinut. Actiunea acestor oameni a fost actiunea unor elemente anarhice, iresponsabile si primitive.

– Cum au venit minerii?

– La fel ca si în celelalte cazuri, ne-am trezit cu ei, dimineata.

– Nu se poate sa va treziti cu cateva garnituri de mineri…

– Nu i-a chemat nimeni, şi unele încercări de a-i reţine au fost tardive. Noi, în seara si în noaptea aceea, eram preocupati de ce se întampla în Capitala. Vedeam ca politia a disparut, ca Armata ezita sa intervina, ţinând seama de experienţa evenimentelor din decembrie.

– Nu v-ati gandit nici o secunda ca, daca au venit în ianuarie, au venit în februarie, cand vad ce se întampla în Bucuresti, mai pot sa vina o data?

– Nu aceasta era principala problemă în seara de 13 iunie, ci situaţia de anarhie care domnea în Capitală şi incapacitatea forţelor de ordine. Populaţia era îngrozită în faţa actelor de vandalism. Ca preşedinte nou ales, m-am adresat atunci cetatenilor Capitalei, sa sprijine factorii de ordine. Ecouri au fost nu numai la minerii din Valea Jiului. Au venit cetateni din judeţe vecine, ca şi mineri din vreo trei bazine.

– Bine, si nu ati aflat ca vin?

– Si daca aflam, ce puteam face? Forţele de ordine nu au fost în măsură să-i oprească de la violenţe pe cei din Capitală, cum şi cine să-i oprească pe cei ce veneau din afară? Nu putea nimeni sa-i mai opreasca. Cum sa opresti asa ceva? Pornisera deja. Aici e vorba de o miscare instinctuala a unor oameni, cu stari de spirit foarte bine conturate. Ne-am trezit cu ei, dimineata. Ce sa facem? Unii s-au oprit în Piata Victoriei, altii s-au dus direct în Piata Universitatii.

– De aceea l-ati gratiat pe Miron Cozma, anul trecut?

– NU! Gratierea lui Miron Cozma făcea parte dintr-un sir de acte ale ultimului meu mandat, în care mi-am propus sa promovez ideea de reconciliere nationala. Eu regret ca n-am facut-o mai devreme, la sfarsitul lui 2003, începutul lui 2004. Nefacand-o la timp, am lasat-o dupa alegeri; n-a afectat cu nimic campania electorala.

– De unde au venit toate acele zvonuri privind drogurile, banii falsi si alte lucruri despre care se spunea ca se întampla în sediile de partide? A fost un “creier negru” care a coordonat?

– Nu cred ca a fost unul, cred ca au fost mai multe şi perverse. De ce această mişcare rebelă, anarhică, la trei săptămâni după alegeri? Probabil, ca sa împiedice structurarea noii puteri care a fost aleasa. Noi am fost obligati sa amanam sedinta Parlamentului.

Este clar ca primii care au platit, politic vorbind, toate actele de dezordine şi violenţă, inclusiv actiunea minerilor, au fost cei de la putere. Cei care se afla la putere sunt totdeauna responsabili. De ce, oare, cetăţenii aflaţi pe străzile Bucureştiului le-au multumit minerilor? Credeti ca populatia Capitalei a aprobat violentele minerilor? De asemenea, credeti ca eu le-am multumit pentru asemenea acte, violente şi reprobabile, despre care, din nefericire, am aflat mai târziu? Oamenii erau disperati, de doua luni, de dezordinea din centrul capitalei şi de incapacitatea factorilor de ordine de a stopa violenţa şi anarhia.

– Sustineti ca actiunea minerilor a fost justificata?

– Nu actiunea minerilor; dar oamenii au vazut în mineri o salvare.

– I-ati acceptat pe mineri cand au venit?

– Am acceptat o situaţie dată, un rau pe care nu l-am putut evita. Faptul ca am reusit sa-i adunam, s-a datorat autorităţii de care mă bucuram. Cand li s-a spus “veniti, ca va întalniti cu Iliescu”, s-au adunat în Complexul Expozitional. Multumindu-le, am vrut sa spun că situaţia se stabilizează, ca îi invit sa plece. Actul minerilor a fost, pe de o parte, un act de solidaritate cu autorităţile legitime şi cu instituţiile statului, de protest la adresa celor care puneau în pericol stabilitatea tarii. Pe de altă parte, la randul lor, au savarsit violente regretabile şi de neadmis. Dar, aşa cum spuneam, violenta genereaza violenta. Aceiasi mineri au venit peste un an si ceva sa protesteze împotriva puterii pe care o aparasera. Au venit si au strigat “Jos Iliescu”, “Jos Petre Roman”. Iar cei care-i dezavuaseră în 1990 i-au aplaudat şi încurajat, în septembrie 1991, inclusiv Congresul PNŢCD şi reprezentanţii Alianţei Civice. Acesta este paradoxul unor comportamente şi aprecieri.

* * *

În concluzie, aş dori ca, în ceea ce mă priveşte, să se ţină seamă de judecata faptelor, de statutul meu de şef al statului – atât în perioada de provizorat, în vremea CFSN şi CPUN, cât şi după alegerile succesive care au urmat. Există tendinţa la noi de a privi la şeful statului ca la un fac-totum. Ne-am străduit, în toţi aceşti ani de după Revoluţie, să punem bazele statului de drept, cu separaţia puterilor în stat şi precizarea şi delimitarea atribuţiilor tuturor instituţiilor statului. Eu m-am străduit, ca preşedinte al României, că respect aceste reguli şi să asigur aplicarea lor în activitatea tuturor instituţiilor.

Chiar dacă unii îmi reproşează că nu
m-am substituit altor instituţii – să fiu “preşedinte jucător” – cred că am procedat corect şi democraţia şi statul de drept au avut de câştigat! Nu era datoria şefului statului să facă anchete, să dispună arestări, să se interfereze în activitatea organelor de anchetă şi ale justiţiei.

Important este pentru toţi să contribuim la creşterea autorităţii legii, a statului şi a instituţiilor sale, în interesul fiecărui cetăţean şi al societăţii româneşti în ansamblu. Numai astfel se va consolida prestigiul internaţional al ţării, statutul său în lume.

Advertisement