DE LA CFSN LA CPUN-12.02.2008

   Interventia sustinuta la Reuniunea din 12.02.2008 – Palatul Parlamentului 

            Masa rotundă iniţiată de Institutul Revoluţiei Române, consacrată împlinirii a 18 ani de la constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, are, cred, o semnificaţie deosebită, marcând un moment important în evoluţia vieţii noastre politice, după Revoluţia din decembrie 1989.

            Am intitulat intervenţia mea “De la CFSN la CPUN“, dorind  să subliniez atât schimbările cunoscute în plan politic, în societatea noastră, din momentul prăbuşirii de sistem – din ziua de 22 decembrie 1989, până la sfârşitul lunii ianuarie  cât şi noutatea şi originalitatea pe care o reprezenta structura noului organism al puterii de stat – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

            Ne amintim cu toţii împrejurările în care s-a produs prăbuşirea vechiului regim, viteza cu care s-au desfăşurat evenimentele – după săptămâna de rezistenţă eroică a timişorenilor, care, în urma ieşirii masive a muncitorimii din unităţile industriale şi, practic, a întregii populaţii, în ziua de 20 decembrie, au proclamat oraşul liber Timişoara. Decizia lui Ceauşescu, de a organiza mitingul din ziua de 21 decembrie, reflecta, pe de o parte, starea de derută a clanului Ceauşescu, dar şi ruptura totală de realităţile din ţară. În locul unei manifestări de sprijin pentru regim şi de condamnare a “revoltei” timişorenilor, cum ar fi dorit el, mitingul s-a transformat într-o acţiune de protest, marcând începutul sfârşitului său. Încercarea de înăbuşire în sânge a acţiunii de protest a tinerilor de pe baricada de la Intercontinental a grăbit deznodământul procesului declanşat. Din nou s-a repetat experienţa de la Timişoara – ieşirea masivă a muncitorilor de pe platformele industriale de la periferia Capitalei a fost semnalul sfârşitului, care l-a obligat pe Ceauşescu – în faţa iminentei pătrunderi în sediul CC a manifestanţilor – să fugă cu elicopterul – imagine simbol a victoriei Revoluţiei Române.

             A urmat o descărcare uriaşă de trăiri – de bucurie, entuziasm şi euforie. În Capitală au luat naştere spontan două tribune de exprimare a sentimentelor, gândurilor şi dorinţelor celor mai diverse – dar convergente – curmarea, eliminarea regimului totalitar şi a urmărilor lui şi construirea unei societăţi libere, democratice: balconul Comitetului Central şi studioul IV al Televiziunii. Revoluţia Română a inaugurat o premieră mondială: prima revoluţie transmisă direct la televiziune.  

            În acelaşi timp, trăiam un sentiment de îngrijorare firească: se prăbuşise un sistem, o structură statală. A apărut un veritabil vid de putere şi iminenţa unei posibile stări de anarhie. Ce era de făcut? 

            Nu discut asupra tuturor fabulaţiilor şi speculaţiilor care s-au emis pe seama constituirii noii puteri. Am scris ]n detaliu despre ele. Cei ce am început să redactăm, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, documentul intitulat “Comunicatul către ţară al CFSN“, a fost un grup constituit spontan, care nu avusese niciun fel de legături anterioare. Nu discut acum nici despre dramatismul momentului în care ne-am constituit – în condiţiile declanşării, în jurul orei 18.30, în sediul CC, a diversiunii militare, care s-a extins imediat şi în alte puncte fierbinţi – diversiune care, în mod evident, urmărea să împiedice structurarea unei noi puteri. Cei ce încearcă să deturneze sensul evenimentului şi să pună pe seama celor ce şi-au asumat răspunderi şi riscuri pentru a da viaţă unei noi structuri de putere democratică – răspunderea pentru acţiunea diversionistă, soldată cu jertfe şi pierderi materiale – comit un act iresponsabil şi antinaţional. Noi eram ţinta acestor acţiuni şi am trăit într-un permanent pericol, într-o veritabilă stare de asediu.

            Aş vrea să mă opresc asupra denumirii de Front al Salvării Naţionale, pe care am apreciat-o atunci ca potrivită momentului şi împrejurărilor în care ne aflam. Ea aparţinea, de fapt, unui profesor de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie – Prof. Melian, pe care nu l-am cunoscut, nici nu ştiam nimic, atunci, despre el şi care, ulterior, nu a manifestat vreun interes de a intra în viaţa politică. Însă, cu 6 luni în urmă, apăruse un text-apel, conceput de acesta, conceput de acesta – cum am aflat mai târziu, difuzat la “Europa Liberă”, semnat Frontul Salvării Naţionale. Denumirea ni s-a părut tuturor potrivită pentru structura provizorie care să preia puterea. Aşa a apărut denumirea de Consiliu al Frontului Salvării Naţionale.

            Şi în alte ţări s-a apelat, odată cu prăbuşirea vechiului sistem comunist, dominat de monopolului unui partid – la formule de larg consens naţional şi la denumiri adecvate, în vederea trecerii la o nouă organizare democratică a societăţii.

            Cehii au apelat la denumirea de Forum Civic. Ceva similar au folosit bulgarii şi ungurii. Polonezii au pornit de la sindicatul “Solidaritatea”, care s-a transformat în structură politică. La noi, timişorenii s-au prezentat, în ziua de 20 decembrie 1989, cu o platformă de unitate sub denumirea de Front Democratic. Eu redactasem, la începutul anului 1989, un apel către populaţie, care nu a mai ajuns la destinaţie (tot “Europa Liberă”), pe care îl prezentam în numele unui Front Patriotic sau Popular. Nu ştiu ce l-a inspirat pe profesorul Melian în formularea sa – Front de Salvare Naţională – care nouă, în seara de 22 decembrie, fără a şti cui îi aparţine, ni s-a părut potrivită şi am adoptat-o. Iar, în contextul Comunicatului, era exprimată următoarea idee: “În acest moment de răscruce, am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii, în anii tiraniei totalitare“.

            S-a afirmat că adoptarea acestei denumiri ar fi exprimat intenţia de a împiedica evoluţia spre o organizare politică pluralistă – specifică unei democraţii parlamentare. Afirmaţia era fără temei. În chiar textul comunicatului – în prezentarea celor 10 puncte programatice ale Revoluţiei Române – se spunea, la primul punct:

            1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.

            Mai mult, printre primele acte legislative elaborate de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, la 31 decembrie 1989 se înscrie Decretul-lege privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România.

            Acesta a fost temeiul legal al apariţiei,în cursul lunii ianuarie, a 30 de partide. Din partea Consiliului CFSN, am adresat invitaţii partidelor nou apărute să-şi desemneze reprezentanţi, care să fie cooptaţi în Consiliu – ca structură a puterii de stat. Cu vreo 2-3 excepţii, am fost refuzaţi. Spre sfârşitul lunii, când a apărut propunerea de organizare a unui partid pe platforma program a Revoluţiei Române, adoptându-se şi denumirea de FSN, aceasta a provocat confuzie, ca şi reacţii şi răstălmăciri – că s-ar dori suprapunerea structurii de stat cu cea de partid. Lucrurile au fost lămurite într-o primă discuţie, pe care am avut-o împreună cu premierul Petre Roman, cu liderii a trei partide – domnul Coposu (PNŢCD), domnul Radu Câmpeanu (PNL) şi domnul Sergiu Cunescu (PSDR). Din păcate, pe 28 ianuarie a avut loc o manifestare a opoziţiei, care risca să se transforme într-o încăierare cu urmări negative. Am reuşit să eliminăm suspiciunile şi să conturăm ideea transformării CFSN într-o structură lărgită, cu atragerea reprezentanţilor tuturor partidelor apărute. Ideea a fost concretizată într-o întâlnire cu reprezentanţii celor 30 de partide, în ziua de 1 februarie, când s-au precizat şi modul de restructurare a CFSN şi de organizare a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Această decizie politică a fost concretizată în formă legală, juridică,prin adoptarea de către CFSN a ultimului său Decret-lege privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

            Pe această bază, în ziua de 9 februarie 1990, a avut loc, în clădirea de pe Dealul Mitropoliei, reuniunea reprezentanţilor CFSN, ai partidelor politice şi ai organizaţiilor minorităţilor naţionale, care, după o dezbatere animată, au decis constituirea şi structura noului organ al puterii de stat. Între 1 şi 9 februarie apăruseră 8 partide noi, se constituiseră unele organizaţii ale minorităţilor naţionale; participau, de asemenea, reprezentanţii AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici).Reuniunea a decis includerea reprezentanţilor tuturor acestor organizaţii în componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, urmând ca, în cazul apariţiei de noi partide şi organizaţii, reprezentanţii acestora să poată lua parte la lucrările CPUN, în calitate de observatori.

            A luat, astfel, naştere o structură pluralistă, care reflecta procesul dinamic al reaşezării vieţii noastre politice şi crea cadrul unei conlucrări structurate a partidelor şi organizaţiilor reprezentative ale minorităţilor naţionale, într-o activitate comună cu caracter parlamentar. A fost un fel de pre-parlament, cum l-a caracterizat atunci un vorbitor, a cărui misiune era de a asigura conducerea ţării, pe o perioadă limitată de timp, de a contura cadrul legislativ al desfăşurării vieţii societăţii noastre şi de a pregăti viitoarele alegeri parlamentare şi prezidenţiale.

            În ciuda climatului tensionat din ţară şi a caracterului animat al dezbaterilor sale, CPUN a avut o activitate fructuoasă. S-au adoptat peste 200 de decrete-legi, din care cea mai importantă a fost Legea electorală, care includea şi prevederi cu caracter constituţional – fiind nevoie să se definească .- ce avem de ales şi modul de desfăşurare a alegerilor: Preşedintele să fie ales prin scrutin general sau de către Parlament; Parlamentul să fie mono sau bicameral. De asemenea, având în vedere că misiunea principală a noului parlament, ales doar pentru 2 ani, era de a elabora noua Constituţie a ţării – cum va lucra Parlamentul şi ca Adunare Constituantă.

            A fost, cred, pentru toţi cei care am participat la această nouă structură politică de conducere a ţării şi la activitatea sa de peste 3 luni, o experienţă utilă şi interesantă. Am exersat împreună un mod deschis şi democratic de colaborare, în interesul ţării,într-o perioadă foarte dificilă.

            S-a comentat mult despre caracterul oarecum dezordonat şi cu unele elemente folclorice al dezbaterilor din CPUN. Era firesc, ţinând seama de structura foarte neomogenă a participanţilor, de lipsa de experienţă politică şi de cultură democratică. Dar, în acelaşi timp, aceasta a fost o veritabilă şcoală a dialogului politic. În acelaşi timp, cred că putem aprecia modul deschis al dezbaterilor, indiferent de calitatea expunerilor, dăruirea şi angajamentul sincer al interlocutorilor.

            Rămâne, cred, o pagină de istorie şi un exemplu de spirit creator, inovator şi, aş sublinia, original, în care am căutat, cu toţii soluţii într-o situaţie inedită şi nu uşoară! În orice caz, cred că poate fi apreciată substanţa comunicării, a dialogului politic şi al conlucrării absolut necesare – în acel moment şi în condiţii dificile – care pot sluji de exemplu unora astăzi, când, pe acest plan, calitatea dialogului s-a deteriorat, atunci când nu lipseşte cu desăvârşire!

             18 ani este vârsta maturităţii. Din păcate, nu ştiu dacă putea vorbi; încă, despre maturizarea vieţii noastre politice! 

Advertisement