ALOCUTIUNE LA DEZBATEREA ”1991 – Constituţia Românei”

18 mai 2011

Reuniunea organizata de Institutul Revolutiei Romane din Decembrie 1989 la Fundatia Europeana Titulescu, consacrata  Constituţiei României, la 20 de ani de la adoptarea ei în 1991.

ADOPTAREA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI ÎN DECEMBRIE 1991 – OBIECTIV DEFINITORIU AL SCHIMBĂRILOR PRODUSE DE REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE

Revoluţia constituie un proces istoric care duce la schimbarea radicală, în termen scurt, a structurilor politice ale statului.

O asemenea schimbare a fost declanşată în 1989 nu doar în România, ci în toate ţările foste „socialiste” din centrul Europei, inclusiv URSS.

In  mai toate aceste ţări, schimbarea a fost precedată de un proces pregătitor, prin acţiuni ale societăţii civile, care a fost încurajat de acţiunea iniţiată în URSS, din 1985, de M. Gorbaciov pentru promovarea „Perestroicii” si a „Glastnosti”-ului. Aceasta a permis realizarea unei treceri paşnice de la dictatură la democraţie. Vaclav Havel a vorbit despre „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia. În Polonia, preşedintele Jaruzelski a iniţiat, în primăvara anului 1989, aşa-numita „masă rotundă” – între reprezentanţii guvernului şi ai opoziţiei, reprezentată de sindicatul „Solidaritatea” –, care a decis organizarea alegerilor libere din vara anului 1989, soldate cu victoria opoziţiei  şi formarea guvernului Mazowiecki. Bulgarii au deschis aceeaşi cale, după decizia adoptată de o plenară a Comitetului Central al PC Bulgar de a-l înlătura pe Todor  Jivkov.

Acest lucru nu a fost posibil în România, din cauza regimului rigid, strict controlat, pe care a reuşit să-l instaureze Nicolae Ceauşescu, care a înăbuşit orice încercare de a pune în discuţie vreo schimbare politică. Mai mult, în timp ce în toate celelalte ţări se desfăşurau procesele menţionate, el a reuşit să organizeze, în noiembrie, mascarada de Congres al XIV-lea al PCR, în stilul triumfalist, lozincard, cunoscut. Spre deosebire de Bulgaria, în conducerea PCR nu s-au găsit oamenii de curaj, care să-şi asume riscul de a-l stopa pe Ceauşescu, – nici măcar în ultimele momente ale acţiunilor sale aventuriste, soldate cu ordinele de înăbuşire cu forţa a revoltei timişorenilor şi, apoi, a bucureştenilor.

De aceea, în situaţia dramatică prin care trecea ţara şi populaţia sa – singura ieşire a fost explozia socială, care a caracterizat revolta populară declanşată de timişoreni, pe 16 decembrie. În urma acţiunilor de reprimare dispuse de Ceauşescu, pe 17, 18 şi 19 decembrie – în ziua de 20 decembrie, ieşirea masivă în stradă a muncitorimii din întreprinderile timişorene şi apoi, efectiv, a întregii populaţii a oraşului, a obligat armata să se retragă în cazărmi, iar timişorenii au proclamatoraşul liber Timişoara. A fost prima victorie a revoltei populare, exprimată şi prin Proclamaţia Frontului Democratic Român din Timişoara, din ziua de 21 decembrie, care cerea demiterea lui Nicolae Ceauşescu.

Această victorie a timişorenilor a declanşat o reacţie în lanţ şi în alte oraşe – Lugoj, Arad, Cluj. Iar, în Bucureşti, mitingul convocat de Ceauşescu, în mod surprinzător, pe 21 decembrie (expresie a ruperii sale  totale de realităţile din ţară), în scopul condamnării revoltei timişorenilor – s-a transformat în protest împotriva dictaturii, semnal al acţiunii decisive de a doua zi, care a dus la înlăturarea lui Ceauşescu. După acţiunea de reprimare a tinerilor temerari, care au improvizat „baricada” de la Intercontinental, ieşirea masivă, în dimineaţa de 22 decembrie, a muncitorilor de pe platformele industriale de la periferiile bucureştene (reeditare a acţiunii muncitorilor timişoreni din 20 decembrie), a  fost decisivă pentru sfârşitul dictaturii lui Ceauşescu.

Fuga lui Ceauşescu de pe acoperişul sediului Comitetului Central, cu elicopterul, a devenit scena simbol a prăbuşirii regimului ceauşist şi a victoriei revoltei populare.

In focul disputelor politice care au urmat, unii – într-o manieră simplistă, primitivă (care este continuată şi azi) – încearcă să afirme că fuga lui Ceauşescu a însemnat victoria Revoluţiei, iar ceea ce a urmat ar fi fost „ confiscarea” ei! Pe lângă faptul că o revoluţie nu poate fi „confiscată” – ea are sau nu loc! –, o revoluţie nu se rezumă doar la înlăturarea unui dictator. Acesta poate fi doar momentul declanşator – important este ce urmează; ce se instaurează după înlăturarea dictaturii.

Din acest punct de vedere, Revoluţia Română din decembrie a marcat câteva momente distincte:

– în primul rând, apariţia primei structuri provizorii a noii puteri (CFSN), care prinComunicatul către ţară, din noaptea de 22 decembrie 1989, a proclamat „dizolvarea tuturor structurilor de putere ale clanului Ceauşescu” şi preluarea puterii în stat. Totodată, a prezentat în faţa ţării programul în 10 puncte al Revoluţiei;

–   în virtutea prevederilor programului vizând, în esenţă, trecerea de la dictatură la democraţie, de la sistemul partid-stat la un sistem pluralist, încă din 31 decembrie  1989 – CFSN a adoptat şi publicat Decretul-lege privind condiţiile de constituire de partide politice. Drept urmare, în cursul lunii ianuarie 1990 au apărut 30 de partide diverse (până la alegerile din mai, numărul acestora a crescut la 90, iar până la sfârşitul anului 1990 – la 200). În urma consultărilor cu partidele apărute, pe 1 februarie 1990, CFSN s-a transformat în CPUN, prin includerea reprezentanţilor tuturor partidelor existente în această formulă de structură de stat, devenit un fel de pre-parlament, care a elaborat principala lege – Legea electorală – privind alegerile din mai 1990;

–  alegerile din 20 mai 1990 au constituit un nou moment semnificativ, care a însemnat  legitimarea prin vot popular a tuturor schimbărilor produse din decembrie 1989;

–   prin decizia CPUN, alegerile din mai au avut ca obiect alegerea unei Adunări Constituante, cu misiunea de a elabora, în maximum doi ani, noua Constituţiedemocratică a ţării, care să constituie temeiul juridic al noilor realităţi politice, a structurării statului de drept, cu separarea puterilor în stat şi delimitarea în acest sens a atribuţiilor principalelor instituţii ale statului, ca şiapărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Preşedintele ales atunci avea, de asemenea, un mandat limitat prin prevederile Legii electorale, cu aceeaşi limită în timp;

–  Comunicatul către ţară al CFSN prevedea şi celelalte schimbări din societate – promovarea unei economii de piaţă moderne, eficiente şi competitive; reorganizarea agriculturii, a comerţului; aşezarea învăţământului şi a culturii pe baze realiste, ştiinţifice, prin înlăturarea dogmelor ideologice şi punerea lor în consens cu tradiţiile naţionale şi cu tendinţele dezvoltării contemporane; promovarea competenţei în toate sectoarele de activite şi a libertăţii de exprimare în toate formele sale; aşezarea politicii externe a ţării în concordanţă cu interesele fundamentale ale societăţii româneşti.

*       *       *

În legătură cu elaborarea noii Constituţii, este interesant de subliniat modul în careAdunarea Constituantă a gândit acest proces. În primul rând, a desemnat o Comisie de elaborare a proiectului, în care – pe lângă parlamentari cu pregătire juridică – au fost atraşi specialişti recunoscuţi în drept constituţional, în special de la  universităţile din Bucureşti şi Cluj. Preşedinte al Comisiei a fost desemnat senatorul Antonie Iorgovan.

În primele două luni, membrii Comisiei au întreprins o amplă activitate de documentare, pe de o parte asupra constituţiilor României, elaborate de-a lungul timpului;  pe de altă parte – ale principalelor state democratice din Europa, dar şi din alte zone ale lumii. De mare utilitate a fost consultarea unor specialişti recomandaţi de Consiliul Europei (ca profesorul Badinter – preşedintele de atunci al Consiliului Constituţional al Franţei, sau profesorul La Pergola – preşedintele Comisiei de la Veneţia).

În octombrie 1990, cu sprijinul Consiliului Europei, a fost organizată la Bucureşti o masă rotundă a unor specialişti în domeniu, având ca temă „tendinţe actuale în domeniul dreptului constituţional”. Toate acestea au constituit o veritabilă şcoală pentru specialiştii şi parlamentarii noştri. Abia pe acest temei, s-a trecut la redactarea primului proiect de text al noii Constituţii, care s-a difuzat tuturor membrilor Adunării Constituante şi s-a dat publicităţii, în decembrie 1990, un exemplar fiind trimis la Consiliul Europei. Timp de două luni a avut loc o amplă dezbatere publică în mijloacele media din ţară.

În luna februarie 1991, textul a intrat în dezbaterea plenului Adunării Constituante. Până în iunie 1991 au fost formulate peste 1000 de amendamente. În cursul lunilor de vară, Comisia a operat modificările la textul proiectului şi a prezentat noul text amendat Adunării Constituante, care l-a dezbătut în cursul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie. În  final, a fost adoptat prin vot al Adunării Constituante textul definitiv al noii Constituţii a României.

Textul adoptat de Adunarea Constituantă a fost apoi supus Referendumului popular, în ziua de 8 decembrie 1991 –, care a fost declarată „Ziua Constituţiei”.

Aşa s-a născut noua Constituţie democrată a României. Acest moment constituie desăvârşirea procesului de constituire a noii realităţi politice, a statului democrat, de drept – născut ca urmare a Revoluţiei din decembrie 1989.

Abia acesta este momentul care consemnează victoria Revoluţiei, prin construirea fundamentelor juridice ale schimbărilor produse, după victoria revoltei populare din decembrie 1989.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: