Archive for the ‘General’ Category

Trei decenii de la Revolutie

11/12/2019

        A trecut suficient timp de la evenimentele din decembrie 1989 pentru a analiza, de o manieră obiectivă, cauzele și consecințele Revoluției, analiză care va fi pusă în contextul acelei perioade. Nu intenționez să răspund tuturor clișeelor care țin loc de evaluare a faptelor din urmă cu treizeci de ani. Cred sincer că societatea românească este suficient de matură pentru a accepta toate punctele de vedere, și a judeca faptele, și nu etichetele lipite de unii sau de alții pe aceste fapte.

        Inevitabil, o astfel de analiză implică și o doză de subiectivism. Asta nu înseamnă rescrierea istoriei, pe care o practică atâția cu sârg, când este vorba de Revoluția Română, dar și de contextul în care a apărut și s-a impus. Sunt un martor și un participant la evenimente, am datoria de a fi onest, și sunt onest, în legătură cu lucrurile pe care le-am văzut, și le cunosc. Dar este imposibil pentru cineva, chiar aflat în centrul unui sistem, să cunoască direct tot. Au fost milioane de oameni care, într-un fel sau altul, au făcut posibilă schimbarea politică de sistem, care schimbare a adus cu ea schimbări radicale în economie și în societate, în arhitectura instituțională a statului, în raporturile între indivizi, și între aceștia și stat.

        De treizeci de ani auzim invariabil întrebarea: ”A fost, sau nu a fost, Revoluție?” Nu sunt multe definiții despre ce înseamnă o Revoluție. Și oricum în istoria umanității nu avem prea multe episoade revoluționare, care să genereze schimbări atât de profunde în politică, economie și societate. Până la urmă apelul la Revoluție, ca metodă de schimbare, este unul de ultimă instanță, atunci când toate celelelte metode de transformare  eșuează. Revoluția este consecința cea mai gravă a eșecului puterii politice în exercițiu de a răspunde nevoilor și cerințelor societății.

        Factorul declanșator al Revoluției Române a fost, până la urmă, încercarea de a-l muta cu forța pe pastorul Laszlo Tokes de la Timișoara în altă parohie. Cetățenii s-au solidarizat cu el, dar nu doar atât: au considerat că este un bun moment pentru a-și exprima public nemulțumirile și nevoia de schimbare. Intervenția violentă a forțelor de ordine a declanșat riposta cetățenilor, care au început să formuleze cereri explicite de schimbare a sistemului politic. Succesiunea evenimentelor s-a accelerat, și rezultatul se cunoaște: regimul totalitar al lui Ceaușescu a căzut, după protestele din București, din 21-22 decembrie 1989.         

Înainte de orice, Revoluția Română a fost una pentru democrație, drepturi și libertăți, garanții pentru ele, o guvernare bazată pe Constituție și pe legi, nu pe bunul plac al unora care se cred stăpânii țării!

Da, Revoluția Română a fost un moment de violență socială, care are explicațiile lui, despre care am vorbit nu o dată. Istoria nu a fost clementă cu România, și trebuie să spunem lucrurile acestea, dacă vrem să înțelegem de ce a trebuit să încheiem violent un capitol de istorie, cel al totalitarismelor românești, început, din păcate, tot violent, odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938, dictatură pregătită de multe și variate încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești, care au avut ecouri puternice în epocă. De fapt, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de violență socială, dominată de sărăcie și de consecințele Marii Crize economice din perioada 1929-1933. 

Am experimentat, în materie de guvernare, până în 1989, atât democrația (una extrem de limitată, de imperfectă și de disfuncțională), cât și regimul partidului unic, la fel de disfuncțional, de limitat și de imperfect. E drept, ne-am dezvoltat, cu eforturi disproporționat de mari față de rezultate, s-au schimbat în bine niște lucruri. Doar că s-a dovedit că schimbarea a fost fragilă, că structurile de subdezvoltare din perioada interbelică reapar în tranziție, că avem încă multe de făcut pentru a reduce decalajele de dezvoltare, mult mai evidente acum, când suntem în Uniunea Europeană. 

 Revine permanent în discuție acest fapt, anume că noi am ieșit violent din comunism, că pentru a ne recâștiga libertatea a fost nevoie de jertfa unor oameni. Da, ceea ce s-a întâmplat în jurul nostru, în anul 1989, a contrastat cu situația din țara noastră: toate țările foste comuniste au avut parte de o schimbare pașnică de sistem. De ce noi am fost excepția? Motivul este simplu, dar în același timp extrem de complicat, și el explică multe dintre evenimentele care au urmat prăbușirii ceaușismului. Este vorba despre lipsa unei alternative politice la regimul existent. Nu pentru că n-ar fi avut cine s-o construiască, încercări au fost, și de natură politică, și de natură civică, și de natură sindicală. 

Regimul totalitar ceaușist a avut o caracteristică: intoleranța extremă la diversitate, la orice însemna abatere de la dogmă, de la linia oficială. Intoleranță care a fost abil justificată, atât prin prezentarea celor care se îndoiau de dogmă, care încercau și altceva-atât dinspre dreapta ideologică, dar și dinspre stânga ideologică-drept dușmani ai ,,mărețelor realizări ale poporului român”, cât și ca un fel de coloană a cincea, la început a imperialismului american, apoi a Moscovei, spre sfârșitul epocii ceaușiste.                                                                         

 Până spre începutul anilor 80 a existat un fel de consens intern, implicit, legat de dezvoltare. Oamenii au susținut regimul, câtă vreme a fost relativ performant economic, iar efectele sociale au fost importante. De asta nu era nevoie de o alternativă, de asta a fost respinsă crearea ei de către cetățeni. Când eșecul economic devenise evident, spre mijlocul anilor 80, nu a mai fost timp pentru crearea unei alternative, iar furia și disperarea oamenilor au dus către o soluție violentă, nu către o schimbare negociată, ca în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Țări care au avut timp-și oarecare libertate-de a construi astfel de alternative, și conducători care au înțeles că lumea se schimbă, că vrea libertate, pluralism, democrație. 

Faptele care au dus la căderea regimului ceaușist sunt cunoscute. Oricât ar căuta unii ”lovituri de stat”, ”conspirații” și ”intervenții străine”, adevărul este mult mai simplu, și îl știm toți: nu se mai putea, ne ajunsese tuturor cuțitul la os, după cea mai dură perioadă de austeritate din perioada postbelică, dintr-o țară europeană. Trebuie s-o spunem: decizia lui Ceaușescu, de a plăti datoriile externe într-un timp scurt a dus la reducerea drastică a consumului intern, la raționalizarea alimentelor, energiei, combustibililor, la mizeria din școli și spitale, la forțarea exporturilor, la reducerea investițiilor în momentul în care aparatul productiv, construit în anii 60 și 70, avea nevoie de modernizare, când trebuia introdus progresul tehnologic în diverse domenii. 

Nu avea cum să se termine bine o astfel de perioadă de lipsuri, ce a dus la sărăcirea multor români, care abia gustaseră din fructele unei relative bunăstări. 

Orice mișcare radicală de acest gen, orice revoluție, are niște forțe motrice. În 1989 ele au fost muncitorimea din marile orașe industrializate și embrionul de clasă de mijloc, constituit din intelectualitatea tehnică, economică și umanistă, pe de altă parte. De menționat prezența masivă, în stradă, a tinerilor. Acest lucru era evident încă de la revolta socială de la Brașov, din 15 noiembrie 1987. Se năștea un fel de conștiință  civică, într-o țară cu o structură socială premodernă, până după cel de-al Doilea Război Mondial, când la sat locuia circa 80% din populația țării. Iar intelectualitatea se extinsese ca număr, și ca importanță socială, abia după 1960, odată cu accelerarea urbanizării. Fiecare dintre cele două forțe avea propriile nevoi și propriile frustrări, dar și propriile viziuni despre viitor. 

Faptul că Timișoara a fost punctul de pornire al evenimentelor care au dus la căderea ceaușismului are o explicație: diversitatea sa, nu doar etnică și religioasă, ci și industrială, intelectuală, culturală. Istoric vorbind, Timișoara a fost un spațiu al libertății și al toleranței, al ideilor și al solidarităților. Solidarizarea comunității cu pastorul Laszlo Tokes a fost firească, în spiritul Timișoarei. Cum la fel de firești au fost cerințele timișorenilor, în zilele ce au urmat zilei de 16 decembrie 1989. Printre care alegeri libere, chintesența democrației. 

Prezența muncitorilor în stradă atat la Timișoara, cat și la București a fost momentul determinant, care a dus la căderea regimului dictatorial al lui Ceaușescu. Toate aceste proteste, și cele dinaintea lor: Brașov, Valea Jiului, au fost anti-totalitare. Etichetele au mai puțină importanță: esența contează. 

Revoluția Română a fost un mare moment de demnitate al poporului român. Și ne lasă o moștenire: democrația, care însă nu este un dat. Pentru ea trebuie luptat permanent. Pentru că știm ce înseamnă lipsa ei. Și nu putem accepta revenirea la totalitarism. La fel de periculos este procesul de golire de conținut a democrației, marginalizarea instituțiilor ei fundamentale, Parlamentul, în special, transformarea partidelor politice într-un soi de spectatori, menite doar să dea impresia de pluralism politic, și, ceea ce nu putem accepta, deposedarea poporului de suveranitatea sa, prin anularea, pe diverse căi, a votului său. 

Ne aflăm într-un moment critic în dezvoltarea regimului politic românesc. Și el nu are cum să nu se reflecte în plan economic și social. 

Nu voi obosi să vorbesc despre Comunicatul către țară al CFSN, din seara zilei de 22 decembrie 1989. Evoluția României în următorii 30 de ani care au urmat prăbușirii ceaușismului este raportată la acel proiect politic, programul Revoluției Române:

 

”Scopul Frontului Salvării Naționale este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român.Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale.

 

Ca program, Frontul propune următoarele:

  1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
  2. Organizarea de alegeri libere…
  3. Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață.

Consiliul Frontului Salvării Naționale propune ca țara să se numească pe viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituții va începe să funcționeze imediat.

  1. Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor economice.
  2. Restructurarea agriculturii și sprijinirea micii proprietăți țărănești. Oprirea distrugerii satelor.
  3. Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane. Reașezarea structurilor învățământului pe baze democratice și umaniste.

Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității. Eliminarea minciuni și a imposturii și statuarea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate.

Așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naționale.

Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.

  1. Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii.
  2. Organizarea întregului comerț al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldura și lumină ale oamenilor.
  3. Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului.Vom respecta angajamentele internaționale ale României și, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.
  4. Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectul deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.

Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâți să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democrației, libertății și demnității tuturor locuitorilor țării.”

 

         Este un program eminamente democratic. Și, în tot ceea ce am făcut, în acești ani, în demnitățile pe care le-am ocupat în acest timp, m-am raportat la acest program. Cu toate greutățile-imense!-pe care a trebuit să le înfruntăm, în tranziție, în reconstrucția democratică a României, ne-am atins obiectivele strategice: integrarea europeană, asigurarea securității externe, prin aderarea la NATO, crearea unei economii de piață, libera circulație a cetățenilor români. Nu idealizez: am avut și vom avea în continuare mari probleme de natură socială. Cu toate progresele din ultimii ani, când creșterea economică s-a accelerat, sărăcia este principala amenințare internă, de natură economică și socială. Suntem dezbinați, uitând că solidaritatea a fost arma în lupta cu totalitarismul. Avem nevoie mai mult ca oricând de solidaritate socială și națională. 

        Toate aceste probleme se pot rezolva doar dacă rămânem o democrație funcțională, și fiecare își face datoria de cetățean. Refuzul politicii este o falsă soluție. El nu va face decât să accentueze criza democrației. Din păcate, spiritul civic este marele absent al ultimilor ani, care coincid cu cea mai gravă degradare a vieții politice. Să nu ne iluzionăm: nu vom avea o democrație funcțională cu partide care sunt, în tot ceea ce fac, și în modul în care se raportează la societate, totalitare, intolerante cu diversitatea ideilor și proiectelor politice. 

        România s-a schimbat mult în ultimii treizeci de ani. Și, cu toate greșelile, și eșecurile, schimbarea a fost una în bine. Binele nu este nici atât de mare, precum ni-l dorim, dar nici atât de mic pe cât ne place să spunem. Binele este operă colectivă, așa cum Revoluția și schimbările care au însoțit-o au fost operă colectivă. Este momentul să încetăm să căutăm vinovați în orice situație în care este nevoie de soluții. Să ne asumăm responsabilități, ca niște cetățeni conștienți de drepturile, libertățile și obligațiile noastre.

 

        Am parcurs, împreună, un drum lung de la totalitarism la Președinția prin Rotație a Consiliului Uniunii Europene. Este imaginea sintetică a progresului nostru timp de treidecenii. Poate că unora li se pare că ne-a luat prea mult timp să ajungem aici. Timpul istoric ne spune altceva. 

Aderarea la Uniunea Europeană și la NATO a fost proiectul strategic al națiunii române în acești ani. Acum proiectul este epuizat și, împreună, prin consens, dincolo de convingerile noastre politice, trebuie să dăm națiunii un nou proiect strategic, axat pe consolidarea democrației, redefinirea misiunilor statului, reducerea decalajelor de dezvoltare și combaterea inegalităților economice și sociale, continuarea creșterii economice în ritm înalt.

 

        Am încredere în judecata sănătoasă a românilor, în capacitatea lor de a se mobiliza, atunci când este pus în discuție interesul național. Am încredere în instituțiile democratice pe care le-am construit. Sunt convins că ele vor rezista tuturor celor care cred că întoarcerea la totalitarism este soluția problemelor societății românești. Dacă ar fi așa, ne-am pune iarăși în afara lumii democrate.

 

           România este și va fi operă colectivă. Toți suntem responsabili față de prezentul și viitorul ei. Cei care au făcut posibilă prăbușirea ceaușismului și-au asumat responsabilitățile lor. Cei care au lucrat pentru reușita tranziției democratice și-au asumat, la rândul lor, responsabilitățile care le reveneau. Este momentul unei alte asumări de responsabilitate, pentru dezvoltarea României și pentru un viitor mai bun. 

 Ion Iliescu

       

 

 

 

 

 

 

Interviu Agentia TASS

10/12/2019

Aceasta este varianta originală a interviului pe care l-am acordat fostului corespondent al Agenției de presă TASS la București, din 1989, Nikolai Morozov. Din păcate dubla traducere, din română în rusă, și apoi din rusă în română, a făcut să se piardă nuanțe și chiar a distorsionat, involuntar, dar inevitabil, sensul unor afirmații făcute de mine. Găsesc că interesul presei române, atât cât mai este, merită un acces direct la sursa interviului.

PS

Pentru a evita orice speculatie, precizez ca Agentia TASS, prin dl Nikolai Morozov, a fost singura agentie de presa care a solicitat un asemenea interviu.

 

Nikolai Morozov :

In zilele din decembrie 1989 probabil Va imaginati, cumva, o noua Romanie. Au trecut trei decenii, si iat-o, noua Romanie. As vrea sa va intreb daca ceea ce vedeti raspunde asteptarilor Dumneavoastra, daca exista surprize placute, dezamagiri?

 Ion Iliescu :

Sigur, despre o nouă Românie a fost vorba în tot ceea ce am făcut începând din 22 decembrie 1989. Poporul român a dorit, într-o foarte largă majoritate, o schimbare radicală de sistem politic, în primul rând, dar și una economică, pentru că modelul economic etatist își atinsese limitele de creștere și nu mai permitea o dezvoltare care să facă față nevoilor și așteptărilor cetățenilor. Da, sistemul socialist era în criză. Putem face o analiză a cauzelor acestei crize, și sunt surprins de cât de puține astfel de analize s-au făcut după 1989, cele mai multe fiind mai degrabă o înșiruire de clișee și de enunțuri ideologice, dincolo de o realitate complexă, realitate care determină și acum evoluția economică și socială a țărilor foste socialiste și a celor din spațiul fost sovietic. 

România s-a schimbat în aceste trei decenii, iar bilanțul este, aș spune, pozitiv. Asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm părțile negative ale schimbării. Care, deloc paradoxal, sunt tot la nivel economic. Dacă în anii 1980, care au dus la explozia socială din decembrie 1989, decizia de a plăti datoria externă cu orice preț, într-un moment în care aparatul productiv al României avea nevoie de resurse pentru modernizare și retehnologizare, a condus la introducerea unui program de austeritate de o duritate neobișnuită, care ne-a întors, în anumite aspecte, la perioada imediat următoare războiului, cu cartele la alimente, combustibili, cu tăieri la alimentarea cu energie electrică, agent termic și apă caldă, cu crearea artificială a unei penurii de bunuri și servicii, după 1990 am plătit prețul trecerii de la economia planificată la cea de piață, pe fondul pierderii piețelor CAER și a celor din Asia și din Africa. La asta trebuie să adăugăm austeritatea care a urmat crizei financiare din 2008, care are și acum adepții săi, inclusiv în noul guvern liberal al României. 

Personal, mi-am dorit un model economic mixt, o economie socială de piață, în care proprietatea publică să aibă o parte semnificativă în formarea PIB. Este, dacă vreți, modelul nordic de dezvoltare, cel mai echitabil și mai egalitar în materie de distribuire a fructelor creșterii economice. Realitățile din acea perioadă au decis altfel. Dacă până în 1996 acest model s-a putut menține, după aceea consensul intern s-a rupt, și au început privatizările accelerate, pe nimic, practic. Proces despre care Rusia are destule amintiri neplăcute, și nu doar ea. Terapiile de șoc-pentru că nimeni din Est n-a fost ferit de ele-au fost adevărate catastrofe. Unii s-au trezit mai repede, au făcut corecții, acolo unde se mai putea face câte ceva, alții cred și acum că nu am avut parte de suficient șoc economic. Dar suntem o democrație, libertatea opiniilor este garantată! 

Pe de altă parte, după destrămarea fostei Iugoslavii și a URSS liderii occidentali au înțeles pericolul lăsării țărilor foste socialiste în afara procesului de integrare europeană. Au făcut o ofertă: aderarea la UE, care venea cu niște costuri, și niște condiții, dar deschideau piața vest europeană Estului, care se confrunta cu șomaj de masă și cu scăderea drastică a activității industriale și agricole. Din păcate, atunci când a început aderarea, UE era mai mult decât este acum, adică doar o piață, un spațiu al liberului schimb, în care aspectele sociale sunt marginalizate, iar inegalitățile cresc. Acum totul trebuie regândit, și UE trebuie să se întoarcă la origini, de data asta cu Estul european, cu tot. Și trebuie să țină cont de crizele identitare, dar și de moștenirea comunistă din aceste țări. 

Schimbarea României este un proces de durată, care va continua. Depinde de noile generații ce conținut vor da schimbării, care, deși din cele spuse de mine acum pare să se rezume la aspectele economice, nu este nici pe departe limitată la ele. Dimpotrivă. Socialul este dominanta schimbării. Educație, sănătate, protecție socială, corectarea inechităților, probleme de mediu, schimbările climaterice, toate sunt variabile de care trebuie să se țină cont. Realitatea va obliga noile generații să se maturizeze, să renunțe la individualismul deșănțat pe care-l afișează acum, și să realizeze că riscurile cu care se confruntă nu pot fi gestionate decât colectiv. Și, în plus, să realizeze că fără stat și fără democrație nu se poate. E greu să accept faptul că, la trei decenii de la Revoluție, jumătate din tinerii României ar fi de acord cu un regim de mână forte, totalitar. Crezând că asta este soluția problemelor generate de slăbiciunile statului, care numai social nu mai este. Am trecut prin totalitarism, știm că nu este parte a soluției, ci parte a problemei. Nu aș vrea să afle și ei asta din propria lor experiență.    

 

Nikolai Morozov :

Dumneavoastra intotdeauna v-ati exprimat pentru o politica externa echilibrata. Pe langa orientarea indiscutabila prooccidentala a Romaniei ati pledat pentru relatii normale cu Rusia. Evenimentele insa au mers pe alta cale. Cum apreciati Dumneavoastra starea actuala, mai precis impactul in relatiile bilaterale si cum ar trebui sa arate aceste relatii in mod normal?

 Ion Iliescu

După niciun criteriu valid, relațiile actuale dintre România și Rusia nu pot fi caracterizate drept normale, și satisfăcătoare. Aș vrea să deschid o paranteză: viața la limita imperiilor nu este niciodată comodă pentru țări precum România, și nu toate amintirile istorice sunt dintre cele mai plăcute. Cea mai mare greșeală este să le absolutizezi pe cele neplăcute, și să nu găsești nimic bun în trecut. Asta ȋnseamnă un mecanism de veto asupra oricărei încercări de normalizare a relațiilor cu acela pe care-l declari pe moment adversar pe vecie.

    În cazul nostru un motiv de veto este ”tezaurul”. Da, este o problemă în suspensie, de asta am convenit cu președintele Putin un mecanism de discuții pe această temă, pentru a găsi soluții. Am lăsat problema istoricilor. Din păcate ea a revenit în zona politicului. Restul îl cunoaștem. În fond, relațiile sunt bune atunci când vrem să fie bune. Deocamdată în România nu există nevoia unor relații bune cu Rusia. În Ungaria, da. În Polonia, da. În Cehia, Slovacia, da. Chiar și în țările baltice. Și cred că națiunile respective ar avea mult mai multe de reproșat trecutului în relația lor cu Rusia. Dar câtă vreme există nevoia acestor relații normale, istoria încetează a mai fi mijloc de veto. Și nu cred că asta le face mai puțin membri responsabili ai NATO și ai UE. Pur și simplu politica externă a României trece printr-un moment nefericit, de lipsă de viziune. Se schimbă și aici generațiile, și poate timpul va rezolva și această criză de imaginație și de proiect.

    Continui să sper că România va înțelege că relații normale cu Rusia înseamnă, dincolo de comerț, de schimburi culturale, creșterea capacității României de a participa la rezolvarea problemelor din vecinătatea ei, inclusiv din Moldova și din Ucraina. Unde, normal și firesc, ca orice alt stat, avem interese.

    Normalitate în relațiile româno-ruse înseamnă respect reciproc, recunoașterea drept legitime a intereselor celeilalte părți, atâta vreme cât ele rămân în limitele acceptate de comunitatea internațională. Nu sunt convins că sancțiuni și embargouri impuse unilateral rezolvă ceva. Iar dacă sunt impuse doar demonstrativ, ca să nu se spună că nu se acționează împotriva Rusiei, este vorba despre cinism, adică ceea ce nu avem nevoie într-o conjunctură internațională tulbure, în care ordinea postbelică, instituții tratate, sunt puse sub presiune sau ignorate. Personal, mă aștept ca Rusia, cu tradiția ei diplomatică, să reziste tentației de a pune în discuție, la rândul ei, tratate care nu au făcut din Războiul Rece unul cald, cu rezultate apocaliptice.

 

Nikolai Morozov

Multi constata astazi criza societatii liberale si emergenta tendintelor suveraniste. Binenteles, globalizarea este un proces mondial, dar nimeni n-a suspendat nici interesele nationale. Ce cale, dupa parerea Dumneavoastra, trebuie sa aleaga, in aceste vremuri tulburi, Romania? 

Ion Iliescu

Societatea așa zis ”liberală” este în criză din cu totul alte motive, nu din cauza suveranității. Dacă suntem sinceri cu noi, ele ar fi cu atât mai liberale, cu cât suveranitatea respectivelor națiuni ar fi mai apăsată. Nu, societățile liberale sunt în criză din cauza eșecurilor modelului economic neo-liberal, cu care s-au complăcut să fie confundate. Liberalismul politic înseamnă respect față de drepturile și libertățile cetățenești, și mecanisme democratice de garantare a lor. Iar statul este principalul garant al lor. Liberalismul economic deșănțat a vrut ca statul să fie doar pro-forma, pentru  a putea maximiza profitul. Și prin urmare, democrația a fost golită de conținut, stârnind nemulțumirea cetățenilor. Suveranismul este doar o etichetă, într-un efort de a-i demoniza pe aceia care spun că națiunile trebuie să-și păstreze o autonomie de decizie, pentru sănătatea societăților lor. Nu putem uniformiza planeta, nu putem distruge identități naționale și culturale. Asta ȋnseamnă să nu învățăm nimic din trecut.

    Nu mă dezic de convingerile mele, legate de globalizare, care are efecte benefice, nu doar dezavantaje. Cred, în același timp, că regulile procesului trebuie rescrise, cu accent pe aspectele sociale și de mediu ale procesului. 

    Dacă economia României și-a regăsit dinamismul, motorul creșterii economice îl reprezintă, ne place sau nu, tocmai globalizarea unei părți a ei, prin intermediul multinaționalelor. Din păcate, prea puțin din câștigurile procesului rămâne în țară, pentru a dezvolta și partea românească a economiei, și pentru creșterea bunăstării generale. Este exact mecanismul care face din globalizare un inamic. Nu procesul, în sine, este de blamat, ci aceia care abuzează de el. Iar asta nu cu protecționism se rezolvă. Vom avea doar probleme suplimentare, cum tocmai au aflat SUA, aflate în război comercial cu China. Abordarea rațională, nu emoțională, este singura de dorit.  

 

Nikolai Morozov

Dumneavoastra sunteti presedintele de onoare al PSD. In afara de orice indoiala, PSD este cel mai mare partid din Romania care reprezinta interesele majoritatii romanilor. In ultima vreme insa situatia in PSD lasa de dorit. Cum vedeti Dumneavoastra viitorul acestui partid?

Ion Iliescu

Nu este un secret faptul că relațiile mele cu partidul s-au răcit în ultimii ani. Din motive care țin strict de valori și de principii, pentru că, în politică, am demonstrat tot ce era de demonstrat. Din păcate nu se înțelege nici măcar în partid, acum, și cu atât mai puțin în rândul noilor generații, de ce România a ieșit la stânga din comunism, în loc să iasă ”la dreapta”, precum celelalte țări foste socialiste. Numai că acea dreaptă a avut puternice accente sociale, care nu au dispărut, mai mult, s-au întărit, ca în Ungaria și în Polonia. La noi socialul a slăbit, iar liberalismul economic ia forme de-a dreptul extremiste. 

Presat să se ”reformeze”, să fie un partid ”de stânga europeană”, PSD s-a mutat la centru, iar restul, partide mai mari sau mai mici, la dreapta, chiar la dreapta externă. În plus, mulți dintre foștii votanți ai PSD au emigrat din motive economice în Occident, după aderarea la UE(negociată de PSD!), și acum votează la dreapta, deși nevoile lor și ale apropiaților lor rămân tot de stânga! 

Cea mai penalizatoare transformare a PSD este aceea că se structurează nu ideologic și pe bază de valori, ci doar ca un instrument de putere, s-a transformat într-un partid al puterii, ca toate celelalte. Realitățile îl vor forța să se re-ideologizeze, să se democratizeze interior și să-și refacă electoratul, pornind de la actualele structuri sociale. România, și țările din Est, în general, nu-și pot permite luxul renunțării la politicile de stânga. 

În ceea ce mă privește, sunt profund îngrijorat de tendințele totalitare din politică, și de creșterea sprijinului popular pentru guvernări de mână forte, pentru revenirea la partidul unic și la democrația de fațadă. Anti-parlamentarismul începe să devină ideologie! Iliberalismul nu este un fenomen care poate fi imputat Rusiei și Chinei, deși asta merită discuții extrem de nuanțate, cum nu poate fi imputat Ungariei și Poloniei. Este o evoluție generală, care are drept punct de pornire absolutizarea criteriilor economice în analiza politică și socială. Democrația costă. Statul costă, și are „prostul” obicei să se opună lăcomiei marelui capital, prin reglementare. De ce să nu le spunem oamenilor că ele sunt dușmanii lor? 

PSD trebuie să fie, măcar pentru faptul că este produsul Revoluției române, promotorul democrației și un luptător pentru drepturile și libertățile cetățenești. Exact din perspectiva social-democrației, de la care se revendică. 

 

Nikolai Morozov

In Romania nu inceteaza polemici despre evenimentele din decembrie 1989, multi si peste 30 de ani cer sa se prezinte “adevarul despre revolutie”. Mai mult, aceste discutii s-au mutat acum din paginile ziarelor in sala de tribunal – Dumneavoastra si unii dintre colaboratorii Dumneavoastra sunteti acuzati de “crima contra umanitatii”. Cum evaluati aceasta abordare “originala” a istoriei, nu considerati ca aceste acuzatii au natura politica?

Ion Iliescu

Adevărul despre Revoluție este simplu, și este știut de toată lumea: austeritatea din anii 1980 a dus la creșterea nemulțumirii sociale, care s-a transformat în revoltă violentă în decembrie 1989, și care a devenit Revoluție, prin proiect, program, instituții și tot ce înseamnă ele:pluralism politic și economic, drepturi și libertăți, o nouă Constituție, care le garantează, etc. Tot din adevărul Revoluției face parte și neputința societății românești de a produce o alternativă politico-civică, precum în Polonia sau Ungaria, ca în Cehoslovacia, care să asigure tranziția pașnică la democrație.

Istoria nu se scrie cu justiția. Unii, în România, n-au aflat asta, dar noi încercăm s-o facem. 

Așa-zisul ”Dosar Revoluția” este o însăilare absurdă de fapte care, în ansamblu, nu demonstrează nimic, dar care poate fi folosit în scopuri politice, de uz intern. Conceptul de ”infracțiuni împotriva umanității”, de care sunt acuzat, este invenția unui român, e validat de UE, via Parlamentul European, dar nu este preluat decât în legislația României. Unde nimeni nu știe ce conținut să-i dea. Dar pentru scopul propus, demonizarea unor lideri politici, este perfect: ”stânga produce crime împotriva umanității, stânga nu este bună! Nu o votați!” Simplu. Mai mult nu este de spus. Și niciun om de drept serios nu se compromite aderând la astfel de manipulări.  Mai nou văd că se dorește folosirea conceptului și împotriva celor care apără statul, în cazul unor manifestări violente, care pun în pericol siguranța publică. 

Problemele de fond ale Românie: sărăcia, decalajele de dezvoltare, consecințele migrației din motive economice, polarizarea socială, veniturile mici, cheltuielile sociale insuficiente, nu se rezolvă cu acuze fanteziste, din dosare prefabricate. Revoluția Română a fost un act de demnitate națională. Asta a vrut poporul atunci: libertate, democrație, pluralism, respect pentru munca sa. Asta vrea și acum, doar că unii încep să uite cum s-a ajuns la explozia socială din 1989. Și merg pe calea pe care au mers cei care sunt vinovați de suferințele românilor. Nu așa ar trebui să fie. Dar refuzul istoriei, manipularea ei, prin rescriere, ne va duce tot acolo, dacă nu suntem atenți, și nu abordăm lucrurile cu responsabilitate. 

La Mulți Ani, ARMATEI ROMÂNIEI !

25/10/2019

Armatei Române, de ziua ei.

 

”Armata trebuie să rămână doar braţul unei naţiuni, niciodată capul acesteia.” Cuvintele scriitorului spaniol Pio Baroja definesc cum nu se poate mai bine rolul corpului militar într-o societate modernă. Armata României moderne a fost, în decursul istoriei, brațul națiunii, asigurându-i securitatea, într-o lume plină de schimbări, nu de puține ori violente. Găsim jertfa soldaților și ofițerilor români și în Războiul de Independență, și în făurirea României Mari, și în apărarea ei, în cel de-al Doilea Război Mondial, dar și victoria Revoluției Române din decembrie 1989. ”Armata e cu noi!” a fost o realitate a acelor zile, iar jertfa militarilor stă și ea la temelia noii Românii, liberă și democratică. 

Armata Română a asigurat continuitatea și supraviețuirea statului în perioade grele pentru națiunea română, chiar și atunci când nu a avut nici mijloacele, nici resursele, pentru a-și îndeplini misiunile. Și-a făcut datoria cu onoare și spirit de sacrificiu. 

A contribuit esențial, prin reformele pe care le-a făcut, reforme care au avut costuri pentru corpul militar, la aderarea României la NATO, sistem de apărare colectivă, care ne asigură securitatea în acest context internațional, în care natura amenințărilor s-a schimbat radical. Profesionalizarea ei nu a însemnat ruptura de societate, ci doar a schimbat natura acestei relații. Armata continuă să-și facă datoria, în teatrele de operațiuni din afara țării, dovedind profesionalism și capacitate de a învăța și de a se adapta noilor cerințe ale sfidărilor cărora trebuie să le facă față lumea democrată. 

Jerfa militarilor români va fi mereu cinstită, cu recunoștință și respect. La mulți ani Armatei Române de ziua ei!

ION ILIESCU

 

 

România, de la totalitarism la președinția prin rotație a Consiliului Uniunii Europene.

13/01/2019

Este drumul parcurs de națiunea noastră în cele trei decenii scurse de la Revoluția Română din decembrie 1989. Poate că unora li se pare că ne-a luat prea mult timp să ajungem aici. Timpul istoric ne spune altceva. Este o realizare incredibilă pentru poporul român, după o schimbare radicală de sistem politic și economic, în condiții de instabilitate geo-politică, de reașezare a raporturilor de forțe la nivel global. Ea a fost posibilă în primul rând prin acceptarea de către cetățenii români a costurilor economice și sociale ale tranziției, și îmi place să cred că manifestările de joi seara, de la Ateneul Român, au fost, înainte de orice, un omagiu adus simplilor cetățeni, care au făcut posibilă împlinirea acestui proiect național.

A fost, cred, și un omagiu adus tuturor celor care –  politicieni, intelectuali publici, oameni din societatea civilă – au contribuit la definirea proiectului strategic al României, imediat după Revoluție: aderarea europeană și euro-atlantică. Indiferent de convingerile lor politice și ideologice, de viziunile lor despre viitorul țării, despre sisteme de guvernare, au reușit să se așeze deasupra lor, și să construiască un consens în privința aderării României la UE și la NATO. ”Consensul de la Snagov” este expresia cea mai luminoasă a politicii acestor ultimi 30 de ani. El a fost operă colectivă, ca și Unirea, și dovedește că numai prin solidaritate ne putem atinge obiectivele interesului național.

Se cuvine să ne amintim, acum și aici, și de prietenii României, fără de care nu am fi reușit ce ne-am propus. Este vorba în primul rând de președintele Franței, François Mitterrand, și de cancelarul Germaniei, Helmut Kohl. Viziunea lor despre viitorul Europei, tenacitatea cu care au urmărit aducerea Estului european fost comunist în rândul familiei europene, ajutorul dat României, rămân un punct de reper în istoria post-comunismului. Este vorba și de aliații noștri americani, care, prin Parteneriatul Pentru Pace, au oferit României nu doar perspectiva aderării la NATO, ci și garanții de securitate, care ne-au ajutat în procesul de aderare.

Spuneam, nu o dată, că aderarea la UE a fost marele proiect strategic al României, după ieșirea din totalitarism. Acest proiect s-a încheiat joi, simbolic, la Ateneul Român. Pentru România trebuie să înceapă un nou capitol: cel al integrării europene. Adică un nou proiect, în care țara noastră să contribuie pe deplin, cu idei și soluții, la reforma Uniunii, la progresul ei. Ar fi trebuit să ne definim, deja, profilul nostru, ca țară, în concertul european. Președinția prin rotație a Consiliului European ne pune la încercare capacitatea administrativă, viziunea politică și solidaritatea, ca națiune. Vom vedea care ne sunt punctele tari, care ne sunt slăbiciunile. Sper că vom realiza, în sfârșit, că nu confruntarea, ci consensul, face lucrurile să progreseze în sensul dorit de noi, toți.

România nu este nici eurosceptică, acum, și nici deziluzionată de aderare. Este doar realistă, s-a maturizat, politic și social, abordează critic realitatea, și asta este bine. Va rămâne susținătoare a proiectului european atâta vreme cât el va genera bună guvernare, prosperitate, va reduce decalajele de dezvoltare și polarizarea economică și socială. Criza prin care trece acum Uniunea nu are cum să nu aibă ecouri și în România. Dar putem alege să fim parte a soluției pentru problemele Uniunii, și nu generatori de noi probleme, cum este cazul Brexitului. Pentru asta noua generație de politicieni din România trebuie să dovedească responsabilitate și angajament în slujirea interesului public și a binelui comun. Uniunea Europeană nu poate fi țap ispășitor pentru neputințele noastre, pentru eșecurile noastre, pentru egoismul și iresponsabilitatea unora sau altora dintre liderii politici, de la București sau de la Bruxelles.

Este nevoie, mai mult decât oricând, de solidaritate. Și de democrație în funcționarea instituțiilor politice și economice ale națiunilor și ale Uniunii. Criza proiectului european, reală, este înainte de toate, o criză a democrației. Și nu poate fi rezolvată cu măsuri de forță, cu reducerea la tăcere a vocilor critice, cu etichetarea celor care au o altă viziune despre Uniune și despre problemele ei. Un populism nu poate fi combătut tot cu un populism, fie el și de sens opus. Iar reforme de genul Europa cercurilor concentrice nu pot crește susținerea cetățenilor pentru Europa. Cred că a venit vremea să ne întoarcem la politică, să ne vindecăm de iluzia ”tehnocrată”. Pentru că politicul poate fi controlat democratic de popor, tehnocrații, nu, ei nu-și asumă erorile și deciziile greșite, nu răspund în fața nimănui.

Spun aceste lucruri și pentru că urmează alegerile europene, altă încercare pentru președinția României. Demnitatea de europarlamentar nu este, nu poate fi, o recompensă pentru niște politicieni, sau clienți ai lor, ci o împlinire pentru cariere politice exemplare, în slujba cetățenilor și a națiunilor europene. Este momentul ca elitele politice să se întâlnească din nou cu cetățenii, pe agenda publică, și cu un proiect comun, acela al integrării europene, de care să se bucure toți membrii Uniunii.

Sunt convins că Președinția României va fi un succes, pentru că avem și mândria, și demnitatea, de a arăta că nu de puține ori am fost judecați greșit, că românii pot oferi Europei valori și proiecte, cu fața la viitor.

Revoluția Română – 29 de ani

22/12/2018

Se implinesc 29 de ani de la Revolutia Romană, din decembrie 1989, un  act de demnitate al poporului român, care iși va păstra semnificația în timp, indiferent de manipulările mediatice și politice, indiferent de ceea ce spun și vor spune detractorii ei.

O revoluție este în acelaș timp un eșec, și o victorie. Un eșec al vechiului sistem politic, incapabil de dialog cu cetățenii, incapabili să mai administreze o țară și, nu în cele din urmă, rupt de realitate și surd la vocea poporului. O Revoluție este o victorie a voinței populare, a nevoii de schimbare.

Mă tem că, uitând cele întâmplate în regimurile dictatoriale, uitând sacrificiile celor care au luptat pentru libertate și democrație, se pot pregăti condițiile unor noi schimbări violente, pentru că ruptura între baza și elitele societăților se adâncește, iar binele public este pus între paranteze.

România trebuia să se schimbe în 1989. Putea s-o facă pașnic, dacă reușea să construiască o alternativă la guvernarea momentului,  iar puterea de atunci ar fi acceptat un partener de dialog pentru o ieșire negociată din totalitarism, precum s-a întâmplat în Polonia. Și aș sublinia că nu degeaba forța motrice a schimbării în Polonia s-a numit ” Solidaritatea”. O alternativă se construiește pe solidaritatea celor care doresc schimbarea.

Am avut, în acești 29 de ani, începând cu zilele revoluției, atât momente impresionante de solidaritate, dar și momente de vrajbă, de divizare, de confruntare. Cu toate acestea am reușit să îndeplinim, punct cu punct, Programul Revoluției, enunțat în seara zilei de 22 decembrie 1989. Cine și-ar fi închipuit atunci că după nici trei decenii România va ajunge să prezideze, practic, Uniunea Europeană pentru șase luni de zile? Este cea mai palpabilă dovadă a succesului Revoluției!

România s-a schimbat enorm. Și în bine, dar și în rău. Ca orice schimbare, ea are și părți pozitive, dar și părți negative.  Cel mai mare pericol pentru democrație, în România, dar și în Europa, îl reprezintă adâncirea inegalităților economice și sociale. Iar contestarea puterii politice se manifestă  în întreaga Uniune Europeană. Populism, naționalism, extremisme de tot felul, și putere politică incapabilă să-și mai asume responsabilitățile care îi revin, toate astea scot oamenii în stradă.

Adevăratul omagiu, și manifestarea recunoștinței față de cei care au reușit să ne aducă libertatea după decenii de totalitarisme, este păstrarea democrației și a libertătii. Politicul trebuie să reziste tentației, autoritarismului, antecamera totalitarismului. Împreună, și dincolo de ce ne desparte, până la urmă în mod  firesc,  putem și trebuie să apărăm ceea ce am câștigat în decembrie 1989, și  în același timp să corectăm ceea ce am făcut greșit, de atunci până acum.

Fake news – Le Figaro

17/12/2018

Am citit cu uimire amestecată cu dezgust un soi de compilație despre PSD și despre situația politică din România, apărută în Le Figaro. Uimire, pentru că Le Figaro a fost întotdeauna un ziar solid, care practica jurnalism de calitate. Dezgust, pentru că sunt citat cu lucruri pe care NU le-am declarat niciodată, nici ziarului Le Figaro, nici altcuiva.

Fiecare este liber să creadă ce dorește despre PSD, despre situația politică din România, despre istoria post-decembristă. Însă nu pot accepta să fiu implicat în lupte politice pentru putere absurde, fără nicio miză nici pentru PSD, nici pentru România. Realitatea prezentată în articol este caricaturală, iar declarațiile care mi se atribuie sunt parte a acestei lupte politice. Nu este intenția mea să particip la așa ceva. PSD este un partid matur și responsabil, care își va rezolva problemele conform statutului său și legilor țării.

In ultima perioada,  am ales să fiu cât mai puțin implicat în viața politică din PSD și din România. Iar când voi avea ceva de spus celor din PSD, o voi face direct, fără mijlocirea presei, române sau străine.

Nu cred că avem în față un fake news, ci un act de război mediatic. Ceea ce mi se pare la fel de inacceptabil ca și atribuirea unor afirmații care nu-mi aparțin. Regret că lucrurile au ajuns atât de jos în presă. Mi se pare că jurnalul îmi datoreaza scuze și rectificarea respectivelor afirmații.

Ion Iliescu

Fake news – astazi RomaniaTV

15/10/2018

  În legătură cu presupusa mea intervenție în procesul politic ce are loc în Partidul Social Democrat, anunțată de postul de televiziune Romania TV, știre preluată și de alte televiziuni si site-uri de stiri, fără o minimă verificare a veridicității știrii, sunt obligat să fac următoarele precizări:

        Intervenția mea ”nimicitoare”, dacă am înțeles bine, este doar un colaj din discursul rostit la Congresul PSD din 2015! Poziția exprimată atunci nu este o noutate. Și acum aș spune exact aceleași lucruri în fața conducerii colective a PSD. Poziția mea este bazată pe valori și principii, în care cred, pe care nu le-am negat, de la care nu am abdicat și nici nu intenționez s-o fac.

        Nu am încurajat niciodată conducerea conflictuală, indiferent că este vorba despre partid, sau despre instituțiile statului. Abordarea critică a realității nu înseamnă ”atac” la cineva. Înseamnă realism și exprimă dorința de a rezolva probleme, nu de a crea altele noi.

        PSD nu reprezintă, prin problemele pe care le are, excepția pe scena politică actuală. De fapt, este printre puținele forțe politice care mai păstrează un minim de coerență în acțiunea și în proiectele sale. Dacă mai mizează însă pe abordarea conflictuală a problemelor interne, va pierde și această minimă coerență.

        Dincolo de orice, România are nevoie de stabilitate, de o guvernare coerentă, la rândul ei, responsabilă, și, mai ales, de consolidarea democrației. Repet ce am spus nu o dată: nu poți avea o democrație funcțională cu partide care, în interiorul lor, sunt conduse nedemocratic. Este momentul să redeschidem canalele de comunicare, să reluăm dialogul între forțele politice, și cu societatea civilă.

        Ca urmare, cer, în virtutea dreptului la replică, televiziunilor care au generat și răspândit știrea falsă, să facă precizările cuvenite. Și, dacă nu cer prea mult, să mă anunțe și pe mine despre ce am spus, sau am făcut, deși n-am spus și n-am făcut.

Ion Iliescu 

HILDEGARD PUWAK

25/05/2018

Cu tristețe am primit vestea morții celei care a fost Hildegard Puwak, ministru al Integrării Europene în guvernul Adrian Năstase și economist cu o profundă înțelegere a fenomenului economic, om de stânga și un om de echipă. Am apreciat, în toți anii în care am colaborat, seriozitatea demersului ei politic și intelectual, responsabilitatea sa și angajamentul neabătut în slujirea interesului public.

Contribuția sa la succesul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană este prea puțin scos în evidență. A fost întotdeauna un om modest, nu i-a plăcut să fie în lumina reflectoarelor. În acei ani în care acționam practic contra-cronometru pentru a încheia capitolele de negociere, expertiza sa a fost un avantaj pentru România.

Apreciez contribuția sa la formularea programului de guvernare al PDSR, cu care partidul a câștigat alegerile din 2000. Ca membru al Parlamentului României, a acționat pentru punerea lui în practică, cu seriozitatea și determinarea care o caracterizau.

Transmit sincerele mele condoleanțe familiei.

Dumnezeu s-o odihnească în pace!

LA MULȚI ANI ! SERVICIUL DE PROTECȚIE ȘI PAZĂ

04/05/2018

               Îmi face o deosebită plăcere să mă adresez dumneavoastră, într-un moment aniversar, cu prilejul zilei Serviciului de Protecție și Pază. Un Serviciu care are deja o tradiție, și a făcut, nu o dată, dovada capacității sale de a răspunde misiunilor care îi sunt încredințate, atât în plan intern, cât și în plan extern. SPP a evoluat, și-a adaptat metodele și mijloacele de pregătire a luptătorilor și pe cele de operare la un mediu de securitate în schimbare, cu exigențe sporite și cu amenințări mereu mai variate.

        În ceea ce mă privește, după experiența pe care o am în relația cu instituția, apreciez în mod special faptul că ea s-a comportat ireproșabil în toți acești ani, îndeplinindu-și sarcinile fixate prin lege cu profesionalism și abnegație, indiferent de contextul politic sau social. Activitatea Serviciului a fost apreciată și de partenerii noștri, fie că este vorba de oaspeți ai statului român, fie că este vorba de responsabili politici și ai ONU din străinătate, care au beneficiat de protecția SPP.

        Vreau să cred că, în contextul în care se impune discutarea legilor siguranței naționale, activitatea Serviciului va fi apreciată cum se cuvine, și, prin noile prevederi, i se va oferi cadrul necesar valorificării experienței pe care a acumulat-o în acești ani, prin munca angajaților săi. Serviciul de Protecție și Pază este în slujba statului român, nu în slujba unui lider politic sau a altuia, care au mandate limitate. Activitatea sa nu trebuie, nu are de ce să fie legată de ciclurile electorale. SPP trebuie să-și îndeplinească misiunile încredințate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, organism colectiv de decizie, în care sunt reprezentați toți cei care au responsabilități în domeniul siguranței naționale.

Permiteți-mi să vă adresez felicitări și cele mai sincere urări de bine cu ocazia zilei Serviciului de Protecție și Pază .

La mulți ani!  

Ion Iliescu

DINU C. GIURESCU

24/04/2018

Am aflat cu profundă tristețe vestea morții academicianului Dinu C. Giurescu, reprezentant de frunte al istoriografiei românești. Continuator al muncii tatălui său,
la fel de ilustrul om de știință și istoric Constantin C. Giurescu, a făcut parte dintr-o familie de cărturari, care s-au dedicat studiului istoriei românilor. A lăsat drept
moștenire generațiilor viitoare o operă pe care sper să o aprecieze la adevărata sa valoare. Când nu ne vom mai cunoaște istoria vom înceta să mai fim o națiune.
Este mesajul care transpare din toate cărțile sale, din discursul său public, din scrierile sale și din angajamentul său politic. A fost deputat în Parlamentul României și membru al Consiliului Științific al Institutului Revoluției Române. I-am apreciat deschiderea spre dialog, seriozitatea angajamentului său în servirea interesului public, dar, mai presus de orice, patriotismul său ferm. Viața i-a oferit o mulțime de încercări, peste care a trecut cu conștiința că are o misiune, și acea misiune este mai presus de orice alte considerente. A fost și un moralist, în sensul bun al cuvântului. Moralizarea vieții publice este o obligație a elitelor intelectuale, credea el, și cunoașterea istoriei i se părea unul din instrumentele indispensabile pentru asta. Personalitate consensuală, a încercat permanent să ofere elemente pentru un larg consens național în legătură cu proiectul de viitor al României. Fără academicianul Dinu C. Giurescu viața științifică a României, istoriografia, sunt mai sărace. Transmit sincerele mele condoleanțe familiei sale. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ion Iliescu