Rolul statului in societatea contemporana

ALOCUTIUNEA
Prezentata cu prilejul primirii titlului de “Doctor Honoris Causa” al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti
– 26 ianuarie 2004 –

Domnule Rector,
Distinşi membri ai Senatului şi ai corpului profesoral,
Dragi studenţi,
Doamnelor şi domnilor,

Doresc să încep prin a vă mulţumi pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o, acordându-mi titlul de “Doctor Honoris Causa” al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, instituţie de învăţământ superior care şi-a câştigat un binemeritat loc de frunte în sânul comunităţii academice româneşti. Personal am susţinut iniţiativa înfiinţării ei, fiind conştient de rolul unei astfel de instituţii în formarea elitelor politice şi administrative ale României democrate, în diseminarea valorilor şi principiilor societăţii moderne, deschise, bazate pe statul de drept şi pe respectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Sunt bucuros să constat că în anii care au trecut de la înfiinţare, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative a reuşit să devină un factor activ al dezbaterii publice, supunând atenţiei opiniei publice şi specialiştilor subiecte legate de realităţile şi problemele tranziţiei interne, de reforma spaţiului politic şi a instituţiilor publice, locale şi centrale, de schimbările structurale necesare integrării europene şi euro-atlantice ale României.

Văd în acordarea titlului de “Doctor Honoris Causa” recunoaşterea eforturilor şi a contribuţiei proprii, în calitatea pe care am avut-o în aceşti ani, pentru a da conţinut şi finalitate proceselor de transformări structurale care au urmat după decembrie 1989, în concordanţă cu valorile, principiile şi obiectivele Revoluţiei Române.

În prelegerea de azi, doresc să mă opresc asupra unei teme actuale, obiect al multor controverse şi anume: locul şi rolul statului în societatea contemporană. Statul, oricare ar fi fost natura şi conţinutul său instituţional în decursul istoriei, a reprezentat poate cel mai important răspuns, sau mai bine spus, cea mai structurată soluţie pentru membrii societăţii la problemele ridicate de complexitatea lumii în care trăiesc. De aceea, statul va rămâne permanent în centrul dezbaterii publice, pentru că nu ne putem imagina o societate şi o economie performante, capabile să răspundă nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilor, care să le garanteze, să le apere şi să le asigure exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor individuale, şi care să se dispenseze de stat.

Procese precum globalizarea şi integrarea, creşterea dependenţei individului de tehnologie, caracterul limitat al resurselor vitale pentru asigurarea unei vieţi normale, accentuarea polarizării sociale, adâncirea sărăciei, fluxurile migratoare, apariţia unor boli care se pot răspândi cu rapiditate la nivel global – cresc gradul de complexitate al lumii în care trăim. La aceasta se adaugă antagonismul tot mai evident între statele naţionale şi marile firme cu vocaţie globală. Aceste evoluţii ne pun, firesc, în faţa unor întrebări: mai avem nevoie de stat? De cât “stat” avem nevoie? Ce fel de “stat” poate răspunde concomitent unei diversităţi atât de mari de viziuni şi de interese fără a deveni o formă lipsită de conţinut?

Din nefericire, cei care formulează răspunsuri la unele dintre aceste întrebări iau în calcul doar dimensiunea economică a funcţiilor statului sau le subordonează acesteia pe toate celelalte, ceea ce este o eroare plină de consecinţe importante – şi, adesea, penalizatoare pentru indivizi şi naţiuni.

Definirea rolului statului în societăţile moderne şi mai ales a raporturilor sale cu cetăţenii, cu economia, cu celelalte forţe care structurează relaţiile sociale este o dezbatere intelectuală vastă şi de stringentă actualitate. Acest lucru implică faptul că statul, în încercarea sa de a reproduce pe cât de mult posibil realităţile şi interacţiunile la nivelul societăţilor, trebuie să rămână un model deschis, adaptiv, capabil să se schimbe, să evolueze, să integreze viziunile critice asupra sa şi să ofere răspunsuri adecvate acestor critici, să tolereze opiniile diferite şi să încurajeze proiectele alternative.

În aşa numitul “socialism real”, modelul de stat, pe lângă limitele sale inerente, rezultate din proiectul ideologic al cărui rezultantă era, avea şi handicapul că era un sistem închis, imobil, incapabil să evolueze în raport cu modificările din mediul politic, economic şi social intern, fără a mai lua în discuţie interacţiunile cu mediul extern.

După 1989, toate discuţiile despre stat au avut ca punct de reper şi model de comparaţie “statul socialist”, căruia i se opunea, maniheist, fie “statul capitalist”, fie “statul de drept”, fie “statul democratic”, toate, expresii parţiale ale unui mod de organizare a economiei şi societăţii, caracterizat de o mare varietate şi diversitate.

Nu putem înţelege natura şi conţinutul discuţiilor publice despre stat şi despre funcţiile lui în România post-decembristă, dacă nu luăm în considerare cele trei mari curente de gândire şi orientările politice pe care le-au generat.

Primul curent, cel “conservator”, a mers pe linia restauraţiei, a refacerii structurilor economice şi politice antebelice, exprimate mai ales prin principiul programatic al partidelor istorice – restitutio in integrum. Adepţii acestui proiect de viitor, regresiv în esenţa sa, s-au marginalizat, pentru că au intrat în contradicţie atât cu sensul evoluţiei la nivel global, cât şi cu interesele şi aşteptările societăţii româneşti.

Cel de-al doilea curent, care este de natură liberală, dar are accente fundamentaliste în multe dintre poziţiile lui, porneşte de la fetişizarea pieţii libere şi militează pentru limitarea extremă şi chiar pentru eliminarea implicării statului în economie.

Cel de-al treilea curent, de esenţă social-democrată, pledează pentru îmbinarea echilibrată a legităţilor şi structurilor economice moderne, bazate pe mecanismele pieţei şi pe libera concurenţă, cu rolul moderator al statului, care trebuie să corecteze eşecurile în plan social ale pieţei şi să limiteze consecinţele polarizării şi discrepanţelor sociale pe care le generează spontan economia de piaţă.

Există, în acest moment, un interes crescut pentru valorile, principiile şi mecanismele economiei sociale de piaţă, respectiv pentru modelul social care îi este caracteristic, cel care a permis Europei Occidentale să se refacă după distrugerile celui de-al Doilea Război Mondial şi să atingă gradul de prosperitate cunoscut astăzi, în condiţii de relativă echitate şi de justiţie socială.

În cei cincisprezece ani scurşi de la Revoluţie, confruntările de opinii şi de proiecte alternative nu s-au materializat, din păcate, într-o viziune coerentă despre conţinutul şi obiectivele reformelor economice din România. Economia a evoluat în zig-zag, cadrul legislativ a fost incoerent şi în continuă schimbare, instituţiile au fost slabe şi se bucură de o încredere scăzută din partea cetăţenilor, sărăcia a ajuns o problemă structurală a societăţii româneşti, ne confruntăm cu corupţie şi cu birocraţie.

Chiar şi deciziile de politică economică şi socială care au fost judicios gândite, care nu aveau nici un fel de determinare ideologică şi nici un motiv să fie dependente de ciclurile electorale, au căzut victime confruntării celor trei modele şi curente de gândire.

Alternanţa la guvernare, benefică din punct de vedere politic şi care în 1996 a permis omologarea solidităţii şi funcţionalităţii sistemului democratic românesc, a pus radical sub semnul întrebării conţinutul şi obiectivele reformelor începute în 1990. Această “punere sub semnul întrebării” a fost bazată mai puţin pe o analiză critică a conţinutului şi rezultatelor reformelor de până atunci – pornind de la datele realităţilor româneşti – ea având mai ales o puternică determinare “ideologică”. Consecinţele au fost, precum se ştie, extrem de costisitoare, atât în planul creşterii economice, al formării avuţiei naţionale, cât şi în planul nivelului de trai al populaţiei.

Alegerile din noiembrie 2000 au reprezentat, din acest punct de vedere, un început de abordare şi definire mai realistă a reformelor, a conţinutului şi obiectivelor lor. S-a trecut, practic, de la abordarea emoţională, puternic “ideologizată”, la abordarea pragmatică a reformelor, fără ca aceasta să însemne pierderea identităţii politice a guvernanţilor. Anul 2000 a mai însemnat şi marginalizarea “curentului conservator” în plan politic, datorită eşecului guvernării, cât şi temperarea, prin conştientizarea dimensiunii sociale a reformelor economice, a curentului liberal.

Abia în aceste condiţii putem discuta, cu detaşarea necesară, despre rolul şi locul statului în economie. Un rol important în modul în care se va purta această discuţie îl joacă procesul de îndeplinire a condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană. Ştim, mai mult ca oricând în trecut, cum va arăta statul român şi instituţiile sale, care vor fi relaţiile sale cu cetăţeanul şi după ce criterii vor fi apreciate performanţele lui în plan economic, social, administrativ etc.

Întrebările la care mă refeream la începutul acestei intervenţii sunt însă valabile în aceaşi măsură şi pentru România, şi pentru spaţiul european: de ce fel de stat avem nevoie? De cât stat avem nevoie? Ca să le răspundem, noi, românii, trebuie să facem o serie de opţiuni şi de clarificări principiale.

Se impune, în primul rând, cred, renunţarea la obiectivele restauraţiei în viaţa politică, economică şi socială. Răspunsul la problemele actuale ale României nu se găseşte nici în perioada interbelică, nici în perioada comunistă.

Reparaţiile, necesare şi legitime din punct de vedere moral, nu trebuie să genereze alte nedreptăţi, să devină sursă de tensiuni şi convulsii sociale, ele nu trebuie să afecteze resursele, şi aşa limitate, pe care le alocăm investiţiilor sau protecţiei sociale.

Este nevoie de o clarificare a conceptului de reformă economică, pentru a înţelege ce presupune construirea unei economii de piaţă moderne, funcţionale, performante. Sunt încă forţe politice sau formatori de opinie care rezumă “reforma” fie la “restauraţie”, fie la lichidarea unor servicii sau prestaţii publice, fie la eliminarea statului din economie.

Oricât ar suna de ciudat unora, şi acum, la 15 ani de la declanşarea reformelor, avem discuţii despre conţinutul lor. Această dezbatere este firească, atâta vreme cât lucrurile sunt în permanentă schimbare.

Suportabilitatea socială a reformelor rămâne, însă, factorul critic, cel care dictează viteza şi amploarea lor. În ciuda evidentului eşec ideologic, dar mai ales practic, al “terapiei de şoc”, ca instrument al schimbării de sistem economic şi social în ţările foste socialiste, mulţi factori politici şi formatori de opinie continuă să blameze măsurile de acompaniament social al reformelor economice, considerate “mită” sau “pomană electorală”. Este un mod iresponsabil de a ignora nevoile cetăţenilor, care trebuie să-şi asume singuri, în viziunea ultraliberală, costurile transformărilor economice.

John Kenneth Galbraith, în lucrarea sa “Societatea perfectă”- apărută şi în limba română – exprimă un punct de vedere pe cât de raţional şi realist, pe atât de revelator pentru modul în care gândirea economică modernă integrează dimensiunea socială a economiei:

“Scopul unei economii sănătoase – spune el – este acela de a produce bunuri, de a oferi servicii şi de a distribui veniturile de o manieră acceptabilă, din punct de vedere economic şi social”.

Şi tot el constată că “în timp ce numitul “socialism cuprinzător” a pierdut a pierdut teren şi a dispărut ca ideologie efectivă, o doctrină opusă şi-a făcut apariţia : privatizarea! Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi “socialismul cuprinzător”.

Galbraith critică în lucrarea sa fetişizarea privatizării, ca scop în sine, ca “soluţie miracol”. “Logica economiei de piaţă, scopul ei, este obţinerea, în termen relativ scurt, a profitului! De aceea, sectorul privat nu investeşte pe termen lung, aşa cum nu investeşte pentru prevenirea unor efecte sociale adverse sau pentru protecţia mediului.” De aceea, Galbraith vorbeşte despre nevoia abordării flexibile, pragmatice a raportului între sectorul public şi cel privat. El oferă exemple din Statele Unite, unde, nu la nivel federal, dar la cel municipal şi chiar statal are loc un proces în dublu sens: din sector public în cel privat şi invers. Evocă, astfel, situaţii când, servicii comunale ca: alimentări cu apă, salubritate, transport urban şi altele, trecute în sector privat, nu au dat rezultate satisfăcătoare. Au devenit mai scumpe şi de mai proastă calitate, ceea ce a determinat trecerea lor înapoi în sectorul public, sub controlul comunităţilor respective.

Asistăm, în dezbaterea despre rolul statului, la punerea în discuţie a legitimităţii acţiunii sale de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. Pentru mine a fost decepţionantă dezbaterea publică despre impozite – spre exemplu. Progresivitatea impozitelor este un instrument de redistribuire şi un mecanism al solidarităţii sociale.

Presiunea în favoarea micşorării continue a unor categorii de impozite, care-i favorizează pe cei bogaţi, pune în discuţie una dintre cele mai importante funcţii ale statului modern, aceea de organizator al coeziunii sociale şi de garant al coeziunii naţionale.
Or, din experienţa de până acum a României, ca ţară de tranziţie, trebuia să fi învăţat măcar un lucru: nu există soluţii individuale la probleme de complexitatea celor care ţin de modernizare, de dezvoltare economică şi socială, de asigurarea condiţiilor necesare pentru ca cetăţenii să aibă oportunităţi egale de afirmare în plan politic, economic şi social. Cu cât este mai inegalitară şi mai polarizată social, cu atât o societate este mai puţin performantă în plan economic.

Clasa de mijloc este, practic, produsul boom-ului economic din Statele Unite ale Americii şi din Europa Occidentală, care a fost însoţit de politici publice puternic redistributive. Cu cât această clasă este mai întinsă, cu atât regimul politic este mai democratic şi mai stabil.

Doamnelor şi domnilor,

Se vorbeşte tot mai des în ultimii ani de “bună guvernare” cu trimitere la instituţii şi la buna lor funcţionare, concept care începe să prindă contur şi un conţinut bine definit.
Din punctul meu de vedere, cred că trebuie să ne referim în egală măsură şi la “calitatea guvernării”, care se referă la conţinutul şi la efectele în plan economic şi social al politicilor publice.

Ambele concepte au ca domeniu de cuprindere statul şi funcţiunile sale, înţelegând prin stat toate instituţiile lui şi toate componentele puterii.

În volumul “Încotro, societatea românească?”, apărut în 1999 sub egida Institutului Român de Studii Social-Democrate, sunt cuprinse ideile pe care le-am prezentat în mesajul meu către Parlament în ziua de 30 octombrie 1992, după alegerile din acea toamnă, cu referire la rolul statului. Spuneam atunci: “O temă dezbătută intens o reprezintă problema funcţiilor pe care este chemat să le exercite statul”.

În relaţiile cu economia, trebuie evitate două pericole extreme: etatismul exacerbat, pe de o parte, şi non-intervenţionismul, pe de altă parte.

Încercam atunci să definesc ce nu trebuie să facă statul în domeniul economic şi menţionam:

– Statul nu trebuie să se substituie iniţiativei agenţilor economici, cu capital de stat sau particular, ca şi responsabilităţii acestora pentru rezultatele obţinute; organismele sale nu trebuie să afecteze autonomia agenţilor economici, nu trebuie să cedeze tentaţiei – foarte puternice uneori – de a reveni la mecanismele sistemului centralizat de comandă.

– Statul nu trebuie să practice o fiscalitate opresivă, care inhibă iniţiativa economică; din contră, trebuie să gândească pârghii de stimulare a iniţiativei.

– Totodată, statul nu trebuie să se lanseze în cheltuieli guvernamentale excesive, generatoare de inflaţie sau care pot duce la creşterea peste limita normală a datoriei publice.

Ce trebuie să facă, însă, statul în această perioadă?

Înainte de toate, statului îi revine asigurarea stabilităţii interne, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, stoparea corupţiei. Nici un proces de redresare economică nu este posibil într-un climat de insecuritate, nelinişte şi teamă.

Totodată, statul trebuie să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar şi un climat de afaceri favorabil, cu proceduri simplificate, care să încurajeze iniţiativa particulară şi să stimuleze dezvoltarea activităţilor economice.

Statul este responsabil de buna gestionare a patrimoniului public. Va trebui perfecţionat cadrul juridic care reglementează funcţionarea întreprinderilor cu capital majoritar sau integral de stat, urmărindu-se întărirea autorităţii decizionale a echipelor manageriale, dar şi creşterea cointeresării şi răspunderii lor, precum şi a colectivelor de salariaţi pentru gestionarea unităţilor.

Statul are obligaţia, în condiţiile disfuncţionalităţilor perioadei de tranziţie, de a-şi asuma rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general: asigurarea necesarului populaţiei cu alimente de bază şi căldură; scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri cu grad scăzut de utilizare a capacităţilor; creşterea numărului locurilor de muncă; protejarea grupurilor defavorizate (salariu minim garantat, pensii, alte ajutoare sociale); ocrotirea sănătăţii publice; susţinerea învăţământului, cercetării, culturii; asigurarea resurselor pentru apărarea naţională; protecţia mediului, a bogăţiilor naturale. În aceste domenii şi în altele similare, discuţiile despre oportunitatea angajării statului sunt lipsite de sens.

Evident, nu este vorba de revenirea la metodele economiei centralizate, ci de folosirea unor instrumente care să ne apropie de mecanismele economiei de piaţă. Şi în ţările cu lungă tradiţie democratică şi economie de piaţă se adoptă legi speciale pentru restructurarea unor ramuri, depăşirea unor dezechilibre teritoriale, crearea de locuri de muncă şi chiar referitoare la creşterea economică în ansamblu.

Cu atât mai necesară este intervenţia statului în cazul economiei noastre – afectată concomitent de criza structurală a vechiului sistem, de criza tranziţiei înseşi şi de recesiunea mondială.

Pe termen scurt şi mediu, statul va fi principalul factor de mobilizare a resurselor destinate reajustării structurale şi dezvoltării economice, o dată cu crearea condiţiilor unei liberalizări totale şi preluarea rolului său de către mecanismele pieţei de capital.

Statul este chemat să asigure infrastructura fizică necesară activităţilor economice în general şi să stimuleze dezvoltarea sectoarelor prioritare, prin investiţii directe ale societăţilor de stat şi particulare – române şi străine – şi ale persoanelor fizice.

Obiectivul pe termen mediu şi lung este restrângerea proprietăţii de stat şi modificarea funcţiilor de gestiune a instituţiilor guvernamentale.

Integrarea tot mai amplă a economiei naţionale în economia mondială, ca şi în structuri şi organisme internaţionale impune adoptarea corespunzătoare a mecanismelor economico-financiare, exigenţe sporite de ordin tehnologic şi managerial, ca şi măsuri adecvate de protecţie a producţiei şi intereselor naţionale”. .

În legătură cu această problematică, iată ce spune, în anul 2003, în prefaţa cărţii sale “Când capitalismul îşi pierde capul”, apărută la editura “Fayard”, laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz:

“A defini în mod corect rolul statului în societatea noastră şi mai ales în economia noastră a fost dintotdeauna una din marile mele preocupări (….). Am căutat să degajez câteva principii generale asupra a ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să facă statul (…)

O luptă de idei este în curs : unii vor să reducă statul la o dimensiune restrânsă, alţii îi recunosc un rol important, chiar cu limitele sale, în vederea corijării insuficienţelor pieţii, cât şi pentru a face să progreseze justiţia socială. Eu mă situez – spune Stiglitz – printre cei din urmă şi îmi propun să demonstrez că piaţa, chiar dacă se află în inima succeselor noastre economice, nu funcţionează întotdeauna corect, că ea nu poate rezolva toate problemele şi că statul va fi întotdeauna pentru ea un partener important (…)

Stânga şi dreapta – spune el – sunt debusolate. Fundamentul intelectual al formulei “laisser-faire” a fost spulberat de fapte: piaţa nu conduce în mod automat la eficacitate – fără a mai vorbi de justiţie (…)

“Astăzi, sfidarea consistă în găsirea unui echilibru între stat şi piaţă, între acţiunea colectivă locală, naţională şi mondială, între sectorul guvernamental şi cel non-guvernamental. Când condiţiile economice evoluează, aceste aspecte trebuie regândite: statul trebuie să abandoneze vechile sarcini şi să-şi asume altele noi. Am intrat într-o epocă a mondializării: ţările şi popoarele lumii sunt mai integrate ca niciodată. Dar mondializarea ne impune şi o reechilibrare: acum este nevoie de acţiuni colective internaţionale mai susţinute, iar problemele democraţiei şi ale justiţiei sociale, la nivel mondial, au devenit esenţiale”.
Am dat acest citat mai larg din lucrarea lui Stiglitz – pentru că mi se pare semnificativ pentru una din problemele de mare actualitate, amplu dezbătute pe plan internaţional.

Această discuţie despre stat, rolul şi funcţiile sale nu ar fi completă şi nu ar avea finalitate dacă excludem din dezbatere cetăţeanul şi democraţia. Pentru ca democraţia să funcţioneze, cetăţenii trebuie să înţeleagă natura şi implicaţiile problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea românească şi realităţile acţiunii guvernamentale.

O democraţie nu poate exista în absenţa statului, care este cadrul său de funcţionare, şi în condiţiile demisiei cetăţeanului de la responsabilităţile sale.

Punând permanent statul în poziţia de adversar al cetăţeanului şi transformându-l în ţap ispăşitor al tuturor eşecurilor în plan politic, social şi economic sau fetişizând rolul şi eficienţa pieţelor libere, sustrase controlului democratic al cetăţenilor, adepţii excluderii statului din economie au pus şi pun grav în pericol echilibrul dintre stat şi piaţă.

Mai mult, deresponsabilizarea cetăţeanului şi reducerea lui la simpla dimensiune de consumator duc la golirea de conţinut a democraţiei.

Criza democraţiei reprezentative este o realitate şi ea îşi are sursa în acest proces de deresponsabilizare a cetăţeanului, în numele unui individualism care exclude efortul colectiv şi solidar. De aceea, am subliniat nevoia afirmării ca obiectiv politic a promovării conceptului şi practicilor specifice democraţiei participative, ca proces de adâncire a prezenţei cetăţenilor în viaţa publică, în adoptarea deciziilor şi înfăptuirea lor.

Este imperios necesar, de asemeni, ca politicul să revină la sursele sale originale, să slujească interesul general şi să-şi reamintească bazele legitimităţii sale, care nu sunt în nici un caz legate de piaţă şi de mecanismele economice. Societăţile noastre trebuie să rămână democratice şi deschise, apărătoare ale valorilor civilizaţiei umane.

Pentru aceasta trebuie să oferim un nou conţinut noţiunii de cetăţean, în care asumarea răspunderii în spaţiul public să fie un element central.

Familia, şcoala şi societatea trebuie să coopereze activ pentru reuşita acestui proces educativ şi formativ, de care depinde viitorul naţiunilor şi al societăţilor democratice, cu atât mai mult cu cât democraţia este o condiţie esenţială pentru succesul în planul economic şi al dezvoltării durabile.

Viitorul face din capitalul uman principala resursă a unei naţiuni. Din această perspectivă, educaţia devine o prioritate a politicilor publice promovate de guvernele responsabile.

Societatea viitorului va fi una a cunoaşterii, a inovării, şi una dintre principalele sarcini ale statului va fi aceea de a găsi cele mai potrivite căi şi mecanisme pentru valorificarea cât mai deplină a capitalului uman.Acest lucru implică crearea unei legături de o cu totul nouă calitate, între cetăţean şi stat, care să aibă conţinutul unui veritabil parteneriat pentru prosperitate prin bună guvernare.

Iată câteva teme de meditaţie asupra unui subiect care nu va înceta să provoace pasiuni în dezbaterea publică şi să structureze atitudini şi proiecte politice: rolul statului în societăţile complexe ale epocii post-industriale, pe fundalul adâncirii proceselor de integrare şi de globalizare – teme, la rândul lor, de mare actualitate şi asupra cărora nu mi-am propus să mă opresc în această expunere, dar cărora le-am consacrat o carte, “Integrare şi globalizare. Viziunea românească”, carte care s-a bucurat de un larg interes, inclusiv în plan extern.

De aceasta data, in discutie sunt puse nu numai problemele rolului si functiilor statului si adaptarii lor la noile conditii, ci si rolul si parghiile necesare, la indemana unor structuri si institutii internationale – ca factori de actiune pentru corectarea regulilor pietei mondiale si a efectelor acestora – mai ales in privinta adancirii polarizarii sociale, a marilor discrepante dintre bogatii si saracii lumii, dintre tarile bogate si cele sarace ( inclusive cele in tranzitie- ca Romania), discrepante care reprezinta surs, poate, cea mai periculoasa de tensiune si conflicte, la acest inceput de secol.

Doresc să închei, mulţumindu-vă pentru atenţie şi pentru distincţia pe care mi-aţi acordat-o. Vă urez tuturor succes în activitatea dumneavoastră.

13 Responses to “Rolul statului in societatea contemporana”

  1. florinsinteza Says:

    Textul este interesant din 2 puncte de vedere.

    In primul rand prin mesajul in sine care este intr-adevar unul de echilibru si denota racordare la lumea moderna.

    In al doilea rand prin faptul ca este departe de imaginea publica asociata lui Ion Iliescu. Imaginea domniei sale este asociata socialismului de tip “lupta de clasa” – a nega acest lucru inseamna a nu constientiza perceptia majoritatii populatiei.

    Insa faptul ca nu a reusit sa-si creeze o imagine mai apropiata de acest discurs este pana la urma vina dansului si a consilierilor pe partea de imagine.

    De fapt stanga are nevoie de un Tony Blair din anii ’90 – un om “nou” care sa fie credibil cu un discurs de acest tip si cu un stil potrivit discursurilor de azi:
    -> Direct ca Basescu in zilele lui bune – discursurile ca cel de mai sus sunt pt activisti (nu dau nici o conotatie negativa cuvantului);
    -> Mai aproape de prestanta lui Tariceanu;
    -> Fara incruntaturile de baietas care vrea sa para serios ale … altora.

    Dezbatere placuta,
    FS

    PS. Daca Adrian Nastase reusea sa transmita acest tip de mesaj efficient probabil PSD-ul mai lua 4-5% la alegerile trecute si era la putere.

  2. Bibliotecaru Says:

    Restauraţia, îndreptarea greşelilor, restituirile, retrocedările… după părerea mea cea mai mare greşeală a politicii post decembriste a fost demolarea şi stigmatizarea perioadei comuniste. Nu spun că acea perioadă ar fi fost înălţătoare, spun că s-au risipit resurse pentru a combate o perioadă moartă tocmai când România avea nevoie mai mare de resurse pentru a se susţine economic pentru a realiza tradiţia. Desfacerea în bucăţi a comunismului şi împărţirea valorilor “întregului popor” a fost ca o bătaie pe colivă. Au dispărut de pe cartă IAS-uri, CAP-uri, întreprinderi, puncte industriale, platforme industriale… pământul dat înapoi, case date înapoi, timpul dat înapoi… Puţini s-au ales cu adevărat cu ceva, mulţi s-au ales cu nimic, ţara însă s-a devalizat de valoare. Dacă se renunţa la “reparaţia ororilor comuniste”, probabil că acum eram foarte departe.
    Eu intuiesc cea de a doua problemă în transformarea CFSN-ului în partid politic. Această mişcare a dus la dispariţia unei clase politice veridice. Atât cei de stânga cât şi cei de dreapta au fost nevoit să ia forma clasică a mişcărilor de partid din perioada interbelică, fără a renaşte pe sistemul noilor valori politice. Astfel FSN-ul s-a chinuit foarte mult timp pentru a scăpa de titulatura de parveniţi politici şi de eticheta de comunişti, partidele istorice s-au chinuit să scape de prăfuirea istorică şi de “dinozauri” politicii de altă dată. Pentru că este la fel de greu să scapi de trăirea în trecut, indiferent de zona politică în care eşti, politica românească a evoluat chinuită, plină de discrepanţe. Iată că din acest motiv încă se mai folosesc dosare, încă mai verifica CNSAS-ul informatori şi colaboratori “ca poliţie politică”.
    “O democraţie nu poate exista în absenţa statului, care este cadrul său de funcţionare, şi în condiţiile demisiei cetăţeanului de la responsabilităţile sale.”
    Aşa este, decât că statul, în prezenţa sa, trebuie să intervină cât mai puţin atunci când societatea funcţionează bine. Problema este că statul este folosit ca un instrument al intromisiunii în viaţa publică pentru a stabili avantaje celor aflaţi la conducere. Cine este cel care garantează şi împiedică acest lucru? Logic opoziţia ar trebui să vegheze puterea. Din păcate nu se întâmplă aşa. Ar trebui să intervină presa. Din păcate presa este absorbită în jocul politic şi nu mai este de partea cetăţeanului ci de partea unuia dintre partide. Cetăţeanul rămâne astfel fără apărare şi vulnerabil. Dar, cel mai grav, este că cetăţeanul nu are nici o posibilitate de reacţie. Votul, mijlocul democratic, nu este o metodă de a penaliza pentru că cei care candidează sunt de fapt aleşii partidelor şi nu aleşii electoratului. Electoratul nu-şi poate susţine candidaţii ci un partid sau altul. Pentru că indiferent ce votează electoratul, tot aceiaşi oameni vor fi aleşi. Iată de ce ar trebui susţinută o modalitate prin care cetăţenii să poate propune iniţiative legislative. Acest lucru nu poate fi posibil decât prin “îndulcirea” condiţiilor prin care cetăţenii pot depune o iniţiativă legislativă. Iată de ce un om politic responsabil şi care doreşte binele ţări sale ar susţine modificarea acestui aspect constituţional.

  3. Ion Iliescu despre rolul statului in societatea contemporana « MASTERAT POLITIC Says:

    […] 17, 2008 by Dorina Gutu La distanta de patru ani, alocutiunea tinuta de Ion Iliescu in ianuarie 2004 cu prilejul primirii titlului de “Doctor Honoris […]

  4. COMENTARII… ( 3 ) « ECHILIBRU Says:

    […] marginea comentariilor referitoare la „LOCUL SI ROLUL STANGII ASTAZI” si despre „ ROLUL STATULUI IN SOCIETATEA CONTEMPORANA” doresc sa fac cateva […]

  5. SorinPLATON Says:

    Stimate d-le presedinte Iliescu,

    Preluand ideea unui aliniat din alocutiunea dvs. in care ati folosit termenii ~statul privit maniheist se clasifica in “stat socialist”, “stat capitalist”, “stat de drept”, “stat democratic”~ vin acum si va intreb (retoric) pentru care din cele patru variante s-o fi inventat sintagma ~statul este cel mai autentic dictator pentru cetatenii sai~?!

    Cu stima,

    1=

  6. SorinPLATON Says:

    Cateva cuvinte si despre unul din ultimii mohicani…

    http://sorinplaton.wordpress.com/2008/03/26/china-si-comunismul-ratat/

    1=

  7. reformacj Says:

    Platon asta saracu:):):)………Asta este d-le presedinte. trebuie luat asa cum este, la capacitatile si capabilitatile fiecaruia. Stmate d-le profesor doctor platon sorin, mai bine va documentati si incercati sa intelegeti despre ce este vorba in doctrinele de care vorbiti si dupa aceea ne mai plictisiti cu aceste pareri ale dvs., ca sunt doar pareri.Nu mi-o luati in nume de rau.Va doresc lumina sa aveti , pentru studiu si putere de discernamant.

  8. reformacj Says:

    @sorin platon
    Ca altceva se pare ca nu prea aveti

  9. Ion Iliescu despre rolul statului in societate | Masterat Politic Says:

    […] distanta de patru ani, alocutiunea tinuta de Ion Iliescu in ianuarie 2004 cu prilejul primirii titlului de “Doctor Honoris […]

  10. ghidulocatarului Says:

    se pare ca rolul statului e uneori pe interese … ma refer aici strict la
    un caz ce a fost lasat sa ia amploare in pitesti, iar acuma primaria va trece
    la sanctionari dure… este vorba de termoizalarile
    pe cont propriu

  11. Dictatura Judecatorilor Says:

    Sorin Platon are mai sus o replică profundă și tragică pt. noi și nu este loc să îl pizmuim pt că are finețea unui observator genial,cred,dacă el a spus că statul ar fi cel mai autentic dictator pentru cetatenii sai,dar care într-adevăr nu trebuie legată de vre-un curent ideologic,are și reformacj dreptate să comenteze,ci de realitatea faptică a sistemului de privilegii care se consolidează,la toate nivelele statului român,de exemplu.Din acest punct de vedere,statul nu mai servește cetățeanul decât formal,aceasta putând însemna acceptarea oricărei drame-cu condiția salvării aparențelor-aparențe care servesc bisericuțele,instantele si grupurile de interese care există.
    Eu sunt de părere că trăim într-o perioadă întunecată a societății umane,în care ne zbatem ca peștele pe uscat deoarece nu acționăm potrivit chemării noastre,iar vocația noastră este raportarea la absolut și nicidecum asigurarea condițiilor de bază.

  12. slepacusmiticus Says:

    treaba e că definițiile DEMOCRAȚIEI sunt depășite și e nevoie de cineva măcar să propună schimbări încât ideea de la putere să poată participa tot românul. Să avem Democrație actuală nu rahaturi antice grecești…
    Câteva schimbări am propus chiar eu, aici:
    http://slepacusmiticus.wordpress.com/2012/02/04/protestez-vreau-manifestul-celor-99-din-romani

  13. Antonia Rod Says:

    Statul Suntem noi poporul si nu tagma jefuitorilor ce se numesc ORGANE (LEGISLAVIV-EXECUTIV-…….) !

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: