PE MARGINEA UNOR COMENTARII

Reţinând sugestia lui globetrotter58, voi încerca să relatez câteva teme abordate de interlocutori şi să-mi prezint punctul de vedere:

A. geomarz – se referă la faptul că unii (nu cred că “mai toată lumea”) consideră că în 1989 a fost lovitură de stat. Am abordat această temă atât în cărţile despre Revoluţie, cât şi pe blog, de mai multe ori. Sunt prezente la PAGINI texte cuprinzând aprecierile mele (stenograma discuţiei cu Comisia senatorială, interviul din “Adevărul” – cu Corina Drăgotescu). Teza este mai ales susţinută cu insistenţă de un autor prolific, Alex Mihai Stoenescu, care a consacrat câteva volume “Istoriei loviturilor de stat în România”, încercând să încadreze în acest context şi ceea ce s-a petrecut în România în 1989.

Teza este inacceptabilă din mai multe puncte de vedere:

1. Nu se poate contrapune ideea de lovitură de stat celei de revoluţie.

O lovitură de stat vizează şi realizează înlocuirea actorilor politici din fruntea statului, fără a produce schimbări structurale în societate. În România, în 1989, ca şi în celelalte ţări din centrul Europei şi în URSS, s-a prăbuşit un sistem care a schimbat radical orânduirea de stat şi a afectat întreaga structură economică şi socială din aceste ţări (cu efecte pozitive şi negative). Deci, nu a fost o simplă “lovitură de stat”, ci o schimbare structurală, cu caracter revoluţionar.

2. O revoluţie poate fi declanşată sau favorizată şi de o lovitură de stat, cum a fost, de exemplu, cazul Portugaliei, unde o lovitură de stat militară a pus capăt unei dictaturi şi a deschis calea unor transformări democratice.

3. În toate celelalte ţări din zona noastră acest proces a cunoscut o desfăşurare relativ paşnică (inclusiv în URSS – cu excepţia procesului de destrămare a URSS, care a cunoscut şi evenimente sângeroase în Georgia, Azerbaidjan, Lituania, Armenia). La noi, acest lucru nu a fost posibil datorită caracterului opresiv al regimului instaurat de Ceauşescu. De aceea, declanşatorul procesului revoluţionar a fost revolta populară iniţiată de timişoreni şi care s-a extins în întreaga ţară.

4. Al. M. Stoenescu încearcă să conteste caracterul spontan al revoltei populare, punând-o pe seama acţiunii unor agenturi străine. Indiferent de prezenţa sau nu a unor asemenea acţiuni (şi, bineînţeles, serviciile străine sunt permanent prezente acolo unde există tensiuni sociale) – dar ele, în niciun caz nu pot determina revolte populare, dacă nu există motivaţii sociale reale şi dorinţă de schimbare la scară de masă. Or, tocmai aceasta a avut loc în România: acumularea de nemulţumiri profunde ale populaţiei care, încurajată şi de schimbările care se produceau în ţări vecine, a izbucnit sub forma unei revolte a populaţiei orăşeneşti. Iar factorul decisiv în această mişcare spontană de masă l-a constituit muncitorimea industrială – la început la Timişoara, pe 20 decembrie 1989, şi la Bucureşti, pe 22 decembrie, când Ceauşescu a fost obligat să fugă cu elicopterul de pe sediul CC.

5. Armata, care iniţial a acţionat pe baza ordinului dat de Ceauşescu, de a oprima revolta (întâi la Timişoara şi apoi la Bucureşti, în noaptea de 21 decembrie), a avut meritul de a înţelege că regimul lui Ceauşescu se prăbuşea şi s-a raliat populaţiei – la Timişoara, din ziua de 20 decembrie, şi la Bucureşti, din dimineaţa zilei de 22 decembrie.

Al. M. Stoenescu se străduieşte să demonstreze că ar fi avut loc o lovitură de stat militară atunci când generalul Victor Stănculescu a luat iniţiativa retragerii trupelor din Bucureşti în cazărmi şi că, după fuga lui Ceauşescu (tot de el regizată), practic preluase puterea în stat. Afirmaţia este fără suport real. În plină desfăşurare a revoltei populare – când populaţia se afla în stare de euforie ca urmare a victoriei obţinute prin fuga lui Ceauşescu, iar aparatul de stat era total anchilozat, ar fi fost o aventură periculoasă orice încercare de instaurare a unei puteri militare. Şi generalul Stănculescu a înţeles acest lucru. (Generalul Guşe nu prea înţelegea. El îmi cerea, în dimineaţa zilei de 24 decembrie, să mă adresez populaţiei cu îndemnul să părăsească străzile pentru a permite armatei să facă ordine, ceea ce ar fi putut fi perceput de populaţie şi de cei ce participaseră nemijlocit la actul de răsturnare a lui Ceauşescu şi practic exercitau controlul asupra străzilor ca un act anti-popular şi o încercare de preluare a puterii de către armată). Nu întâmplător, apariţia CFSN şi a Comunicatului său către ţară a fost primit cu adeziune unanimă în întreaga ţară şi armata a recunoscut imediat activitatea acestuia. Era noua putere provizorie care s-a născut din mişcarea populară şi avea, ca atare, caracter de putere revoluţionară.

B. Romulus Cristea – îmi sugerează ca, la un an de la lansarea blogului propriu şi în ajunul aniversării Revoluţiei din decembrie, să fac “dezvăluiri” despre teroriştii care “trăgeau din toate poziţiile”.

Este evidentă tenta acestei “sugestii“, care insinuează că “teroriştii” ar fi fost inventaţi de noi, cei ce ne-am constituit în noaptea de 22 decembrie în Consiliul FSN, că totul ar fi fost o înscenare pusă la cale de cei ce preluau puterea.

Din păcate, într-adevăr, nu dispunem nici azi de toate datele necesare privind acest fenomen, caracterul diversionist al acţiunii şi cine a stat în spatele ei. Aceasta însă nu elimină o realitate pe care am trăit-o în acele zile şi nopţi şi care, din păcate, a provocat victime – atât între civili, cât şi între militari. Starea de confuzie creată de prăbuşirea vechilor structuri de putere şi modul neaşteptat în care s-a produs, în seara zile de 22 decembrie, această acţiune armată a amplificat efectele dramatice.

Dar, să recapitulăm câteva fapte:

1. După încercarea disperată a lui Ceauşescu de a înăbuşi revolta populară – în noaptea de 21 decembrie, soldată cu victime în zona hotelului Intercontinental, a Sălii Dalles şi a Pieţei Universităţii – în dimineaţa zilei de 22 decembrie, coloane masive, în special de muncitori de pe platformele industriale, de la periferia Bucureştilor, s-au îndreptat spre centru şi spre Comitetul Central.

2. După sinuciderea generalului Vasile Milea, armata s-a raliat, în mod decisiv, populaţiei răsculate. Dispozitivul de pază din sediul CC, format din ofiţeri de securitate, a depus armele. În aceste condiţii, Ceauşescu a fost obligat să prăsească clădirea CC, acceptând propunerea generalului Stănculescu de a fugi cu elicopterul, în timp ce manifestanţii pătrunseseră în clădire.

3. S-a creat un vid de putere care, în ciuda atmosferei de entuziasm şi euforie ce a cuprins populaţia, risca să degenereze în haos şi anarhie. De aceea, în momentul apariţiei la Televiziune, în Studioul 4 – care devenise tribuna Revoluţiei – m-am adresat cu îndemnul către toţi oamenii de bună credinţă de a pune bazele unei organizări necesare – şi am sugerat ca, în jurul orei 17.00, să procedăm la o asemenea acţiune în sediul CC. În momentul acela nu aveam nici o reprezentare asupra celor petrecute şi ce va urma.

Amintesc că, în acel moment, eram de 5 ani director la Editura Tehnică şi că mă aflam, încă din 1971, sub supraveghere permanentă care, în ultimii ani, se transformase într-un filaj la vedere (trei echipaje cu maşini Dacia mă urmăreau permanent). Acest filaj a durat până în ziua de 22 decembrie, ora 11.00, când colegi din Editură m-au anunţat că cele două echipaje care mă însoţeau au dispărut din parcarea de lângă “Casa Scânteii” (unde, la et. VII se afla Editura Tehnică).

4. Când am ajuns, în jurul orei 17, la sediul CC, clădirea era înţesată de lume. Am ajuns cu greu în balconul din dreptul biroului lui Ceauşescu (a doua tribună publică a Revoluţiei) şi m-am adresat mulţimii. Apoi, întrucât atât în biroul lui Ceauşescu cât şi în sala mare de la etajul superior era o aglomeraţie care făcea imposibilă orice comunicare, ne-am retras într-un biroul de la et. III circa 15 persoane (printre care Dumitru Mazilu, Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Sergiu Nicolaescu, generalul Militaru, Gelu Voican Voiculescu şi alţii), unde am început să încropim un text de proclamaţie către ţară. Nu aveam idee de alte discuţii şi proiecte de guvernare, despre care s-a vorbit ulterior că ar fi avut loc în alte birouri din CC. Nu am reuşit să completăm decât parte din text, când, în jurul orei 18.30, s-a declanşat o rafală care a pătruns prin geamul biroului, urmată de altele. Aveam impresia că se trage asupra biroului nostru de la etaje superioare, dintr-o aripă paralelă a clădirii. Când am ieşit din birou am constatat că se trăgea şi din interiorul şi din exteriorul clădirii. Am reuşit să părăsim clădirea pe la poarta D (din apropierea sălii Omnia) – de unde, prin str. Oneşti, am ieşit pe bulevard, unde am oprit un taxi care ne-a luat cu el (eram însoţit de Gelu Voican Voiculescu şi de Mihai Ispas). Ne-am îndreptat spre clădirea MApN din Drumul Taberei, unde l-am găsit pe generalul Stănculescu.

5. Am decis, ulterior, să ne regrupăm în sediul Televiziunii, la et. XI, în sala de şedinţe din apropierea biroului directorului general. Am finalizat textul Comunicatului către ţară al CFSN – pe care l-am prezentat spre miezul nopţii din studioul 4.

6. Ne-am reîntors la et. XI, unde am trăit o noapte de coşmar. Toată noaptea s-a tras asupra clădirii Televiziunii; nu era deloc exagerată formula că “s-a tras din toate direcţiile” – din str. Pangrati, dinspre Calea Dorobanţi, dinspre Piaţa Aviatorilor. În cursul nopţii a apărut şi un elicopter care a deschis foc asupra clădirii. (La o dezbatere de la Institutul Revoluţiei Române a participat aviatorul care conducea elicopterul şi care a declarat că primiseră dispoziţie de la generalul Rus – comandantul aviaţiei – să atace clădirea Televiziunii, care ar fi fost ocupată de terorişti).

Încă din momentul trecerii spre Studioul 4 pentru prezentarea Comunicatului, când am trecut prin pasarela cu pereţi de sticlă care leagă clădirea turn de zona studiourilor, s-a tras dinspre Calea Dorobanţi asupra pasarelei. Ne-am aruncat la podea; un geam de dimensiuni destul de mari a căzut pe cant: mi-a străpuns haina, puloverul şi cămaşa, iar cu genunchii am aterizat pe cioburi de sticlă, rănindu-mă la unul din genunchi.

Toată noaptea, toţi cei ce ne aflam la et. XI (câteva zeci) am petrecut-o la podea, la început în biroul dinspre Pangrati, apoi într-un birou de pe latura opusă.

Sunt multe episoade, trăite de cei care s-au aflat în noaptea respectivă şi în nopţile următoare atât la Televiziune, cât şi în sediul CC, al MApN şi la Radio (în str. Berthelot).

Deci – nu sunt poveşti!

7. Asupra explicaţiilor – ele sunt diverse.

Atunci, prima noastră suspiciune s-a îndreptat spre Securitate şi structurile sale. De aceea şi decizia de desfiinţare a instituţiei şi trecerii ei sub controlul Armatei. Controalele efectuate în zilele următoare asupra unor Direcţii ale Securităţii, inclusiv asupra unităţii anti-tero, i-a scos pe aceştia din calcul.

A persistat suspiciunea asupra existenţei unui grup restrâns de profesionişti, cu misiune specială de apărare a lui Ceauşescu, devotaţi acestuia. Încetarea acţiunilor “teroriste” imediat după execuţia soţilor Ceauşescu a justificat această teză.

Rămâne punctul slab al întregii cercetări a acestor evenimente: cine a pus la cale această diversiune – care, dacă a fost în mod conştient pusă la cale, urmărea să împiedice constituirea noilor structuri de putere.

Este, totodată, adevărat că starea de confuzie şi de suspiciune generală provocată de această acţiune armată a amplificat pierderile de vieţi umane. Sunt multe episoade povestite de cei ce le-au trăit care vorbesc de faptul că s-au împuşcat între ei militari aparţinând aceleiaşi unităţi (suspectându-se reciproc că ar fi fost terorişti).

Un răspuns definitor nu a putut oferi nici cercetarea efectuată la Comisia Senatorială, nici cele efectuate de Procuratură. Aceasta a dat curs liber la tot felul de speculaţii şi fabulaţii. Dar ele nu pot constitui temei pentru a contesta faptul fundamental că Revoluţia Română (şi a fost o revoluţie, prin dimensiunile şi profunzimea schimbărilor produse) a fost rezultatul unei revolte populare care dorea înlăturarea dictaturii, instaurarea democraţiei şi o viaţă mai bună pentru oameni.

În ce măsură aceste deziderate ale oamenilor care au participat la revoluţia şi s-au sacrificat au fost sau nu îndeplinite este altă temă. Cine au fost, până la urmă, beneficiarii acestei transformări ţine de esenţa evoluţiei procesului politic de după revoluţie.

De asemenea, faptul că există fapte neelucidate încă nu este o particularitate doar a Revoluţiei Române din decembrie. Rămâne misiunea celor investiţi cu această cercetare – inclusiv a cercetării istorice. De aceea s-a creat Institutul Revoluţiei Române din Decembrie.

C. emigrantul constată că “Ion Iliescu caută soluţii de echilibru acolo unde ele nu există”, că se situează la mijloc între adepţii capitalismului şi ai comunismului – fiind, de aceea, criticat atât dinspre stânga, cât şi dinspre dreapta. De asemenea, el afirmă că se cunosc doar exemple de structuri capitaliste şi comuniste, dar că nu există vreun exemplu de aplicare a ideilor social-democraţiei.

Este inexactă această aserţiune. Conceptul de “economie socială de piaţă” a fost promovat de socialiştii suedezi, care s-au aflat la putere din anii ’30 ai secolului trecut, timp de 40 de ani, realizând un model social care a inspirat, după război, şi alte forţe politice (inclusiv creştin-democraţia germană); iar în Uniunea Europeană se vorbeşte de modelul social european ca un acquis comunitar, urmărind reducerea polarizării sociale pe care o generează economia capitalist.

Criza sistemului financiar mondial care se extinde şi asupra economiei pune în discuţie probleme fundamentale privind raportul dintre stat şi piaţă, dintre sector public şi sector privat, dintre componenta economică şi cea socială – teme fundamentale care au opus şi opun neoliberalismul şi social-democraţia contemporană. Ieşirea din această criză va impune soluţii, la scară globală, care să se apropie de abordările social-democrate.

D. Paul Octavian Grigoraş – pune problema diferenţelor de natură obiectivă dintre oameni şi că încercările de nivelare a acestor diferenţe a fost şi este una din trăsăturile negative ale comunismului.

E. emigrantul nu e de acord şi consideră că ceea ce a încercat comunismul a fost împiedicarea acumulării de averi de către unii.

Este un adevăr că, în practica socialismului de stat, instaurat de Stalin (Ceauşescu era, în esenţă, un adept al stalinismului), au fost ignorate unele elemente fundamentale de natură obiectivă, care au şi dus la ineficienţă şi la falimentul sistemului: una din ele a fost ignorarea pieţei şi încercarea de substituire a ei cu acţiunea statului; o alta a fost ignorarea şi chiar ostilitatea faţă de proprietatea privată – care, totuşi, are rădăcini adânci în conştiinţa oamenilor. ŞI este adevărat că s-a încercat promovarea unor politici simpliste, egalitariste, de ignorare şi subestimare a valorilor şi a diferenţelor obiective dintre indivizi. O aşezare corectă a raporturilor umane în societate înseamnă asigurarea egalităţii de şanse pentru toţi – ceea ce nu e totuna cu egalitarismul, cu subestimarea valorilor individuale.