LOCUL SI ROLUL STANGII ASTAZI

Mai multi interlocutori au ridicat o problema de mare actualitate :

Care este rolul stangii, in zilele noastre – in general si in Romania in particular.

Tema merita o dezbatere cuprinzatoare si articulata. Romania contemporana, confruntata cu probleme grele de ordin social, are nevoie de o stanga puternica, ancorata in realitatile lumii de azi.

Tema este abordata amplu si pe plan international, pornind de la marile schimbari produse in lume, in ultimii 20 de ani si de la efectele procesului de globalizare care domina evolutia societatii actuale.

1. – La origini , stanga s-a dezvoltat, in cursul secolului al XIX-lea ca miscare de protest, antisistem fata de marile inechitati sociale si abuzurile capitalului, in faza sa incipienta (acumularea primitiva de capital). Ziua de 1 Mai – ca Zi a Muncii a fost proclamata, ca urmare a reprimarii brutale a miscarii de protest a muncitorimii din Chicago. Atunci, revendicarea viza stabilirea zilei de munca la 8 ore ( respectarea celor „3 opturi”).

– In planul luptei de idei , aceasta miscare a proletariatului şi-a găsit reflectarea în elaborarea de proiecte alternative – pentru o societate mai bună, mai dreaptă, mai echitabilă – care să asigure o mai corectă redistribuire a veniturilor în societate. Aşa s-a născut ideea de “socialism”.

2. – După primul război mondial, stânga s-a scindat în două mari curente – cel radical, comunist, care a avut ca suport apariţia Uniunii Sovietice – ca expresie a socialismului de stat, şi curentul moderat – social-democraţia. Prăbuşirea URSS şi a statelor satelit a fost provocată de eşecul unui experiment istoric, care a ignorat două comandamente majore, proclamate ca obiective esenţiale ale socialismului :

a) În plan politic, nerespectarea ideii că socialismul trebuie construit pe o temelie democratică – suprastructura politică să se afle sub controlul cetăţenilor. S-a dezvoltat, în schimb, un stat atotputernic, o dictatură dură, proclamată “dictatură a proletariatului” (“despotism asiatic”, cum a fost caracterizat de unii analişti, pornind de la aprecierea lui Marx privind un “mod de producţie asiatic”) – pierzându-şi, astfel, principala sa menire – de a fi expresia intereselor marii majorităţi a populaţiei.

b) În plan economic, ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat. Ceea ce apărea ca element al unei abordări sistemice, care să permită optimizarea utilizării resurselor şi a unei echitabile redistribuiri a veniturilor – planificarea socialistă – a devenit, în fapt, domnia arbitrariului, a factorului subiectiv – statul. Sistemul ierarhic, piramidal, superbirocratizat de conducere administrativă, centralizată a economiei s-a dovedit o frână în promovarea inovaţiei, a creativitatii şi în asigurarea unui management eficient al economiei.

În ciuda unor elemente de politici sociale, incontestabile, în beneficiul unor largi categorii de cetăţeni – sistemul a clacat prin ineficienţa sa, intr-o perioadă de mare dinamism în dezvoltarea tehnologică şi economică, pe parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului XX.

La noi, aceste involuţii au fost şi mai evidente în anii 1980 – prin intervenţia arbitrară în conducerea economiei a lui Nicolae Ceauşescu.

3. – Anul 1989 marchează,deci, prăbuşirea sistemului socialismului de stat şi un moment radical de schimbare a climatului internaţional – încetarea “războiului rece“, dispariţia lumii bipolare.

Însă, problemele care au generat căutarea unui nou model de societate – efectele economiei capitaliste, în plan social – polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci – nu au dispărut. Ele au căpătat o nouă dimensiune, la scară planetară, în condiţiile proceselor de globalizare. Nici cea mai bogată ţară a lumii – SUA, care controlează cam 35% din produsul global mondial, cu o populaţie reprezentând 5% din populaţia planetei – nu s-a dovedit capabilă să rezolve această ecuaţie – dezvoltare economică şi echitate socială.

În Europa s-a dezvoltat un model care a căutat să dea un răspuns acestei probleme: conceptul de economie socială de piaţă – dezvoltat în anii ’30 de socialiştii suedezi şi, pe această bază, construirea modelului social – care şi-a propus să reducă polarizarea socială, generată în mod spontan de economia de piaţă. Ei s-au sprijinit în acţiunea lor pe două pârghii:

a) Pârghia fiscală – prin promovarea unui sistem de impozitare progresivă a veniturilor

b) Programe în plan social pentru a dezvolta un cadru mai favorabil de asigurare a unor şanse egale pentru toţi. Acest model a fost extins, după al doilea război mondial, în ţările din vestul Europei – devenind astăzi “modelul social european” (un fel de acquis comunitar al Uniunii Europene).

4. – Pentru noi, această problemă capătă o conotaţie aparte – prăbuşirea sistemului economiei de stat şi tranziţia spre o economie de piaţă – provocând un amplu seism economic – cu grave efecte sociale, care au agravat şi aşa marile decalaje economice, moştenite în timp, faţă de ţările europene dezvoltate.

Polarizarea socială a căpătat dimensiuni groteşti: îmbogăţirea stridentă a unei minorităţi şi agravarea situaţiei materiale a marii majorităţi a cetăţenilor, dispariţia multor unităţi industriale, destructurarea unităţilor agricole, fărâmiţarea proprietăţii şi a exploataţiilor agricole, declinul satului românesc; dispariţia de locuri de muncă în multe zone urbane (inclusiv localităţi monoindustriale).

În ultimii ani, prin promovarea unei politici fiscale anti-sociale, bazată pe “cota unică”, favorabilă celor cu venituri mari, dar nefavorabilă marii majorităţi cu venituri mici – procesul de polarizare s-a agravat.

Comportamentul ostentativ al noilor îmbogăţiţi, care îşi etalează strident bogăţia – accentuează efectele acestui proces în plan social. “Comportamentul consumist”, de esenţă parazitară, al noilor parveniţi este dăunător pe multe planuri: în loc să investească în economie, să creeze noi locuri de muncă, să valorifice resursele interne – surse mari sunt deturnate spre importuri scumpe, de lux – care agravează balanţa comercială a ţării!

O politică fiscală raţională trebuie să încurajeze formarea şi dezvoltarea capitalului autohton, prin susţinerea investiţiilor eficiente, în plan economic, şi descurajarea importurilor de consum parazitar, stimulând crearea de locuri de muncă şi valorificarea creativităţii naţionale. Aceasta ar atenua şi efectele sociale negative ale acestei acumulări primitive de capital, bazată predominant pe activităţi speculative.

5. – O temă deosebită o reprezintă raportul dintre sectorul public şi cel privat, ca şi locul şi rolul statului în economie, în această perioadă de tranziţie şi în perspectivă. Este domeniul esenţial de confruntări între abordările de stânga şi de dreapta, între poziţiile neoliberale şi cele social-democrate.

Sunt la fel de dăunătoare poziţiile extreme – de stânga sau de dreapta. Atât fetişizarea pieţei ca factor reglator în economie, cât şi ignorarea ei şi fetişizarea rolului statului s-au dovedit la fel de dăunătoare.

De aceea, poziţiile nostalgice care în faţa efectelor negative ale tranziţiei privesc spre trecutul recent al economiei etatizate, ca soluţie sunt şi nerealiste şi dăunătoare.La fel – fetişizarea pieţei şi a rolului ei şi ignorarea sau torpilarea rolului activ al statului şi al sectorului public pentru consolidarea unei economii de piaţă funcţionale, eficiente, compatibile cu economia europeană din care facem parte şi competitive în contextul actual al integrării noastre.

6. – Ofer, pe această temă, câteva citate, cred actuale, în legătură cu ce poate şi trebuie să facă statul şi ce nu – în această perioadă de tranziţie, prezentate in momentul preluării mandatului de preşedinte, după alegerile din 1992:

· “Trebuie evitate două pericole extreme: etatismul exacerbat, pe de o parte, şi nonintervenţionismul, pe de alta.

Ce nu trebuie să facă statul în domeniul economic?

. Statul nu trebuie să se substituie iniţiativei agenţilor economice, cu capital de stat sau particular; organismele sale nu trebuie să afecteze autonomia agenţilor economici; nu trebuie să cedeze tentaţiei – foarte puternice uneori – de a reveni la mecanismele sistemului centralizat de comandă

.· Statul nu trebuie să practice o fiscalitate opresivă, care inhibă iniţiativa economică; din contră, trebuie să gândească pârghii de stimulare a iniţiativei.

· Statul nu trebuie să se lanseze în cheltuieli guvernamentale excesive, generatoare de inflaţie sau care pot duce la creştere peste limita normală a datoriei publice.

Ce trebuie să facă, însă, statul în această perioadă

· Înainte de toate, statului îi revine asigurarea stabilităţii interne, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, stoparea corupţiei

.· Totodată, statul trebuie să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar, şi un climat de afaceri favorabil, cu proceduri simplificate, care să încurajeze iniţiativa particulară şi să stimuleze dezvoltarea activităţilor economice

.· Statul este responsabil de buna gospodărire a patrimoniului public.

· Statul are obligaţia, în condiţiile disfuncţionalităţilor perioadei de tranziţie, de a-şi asuma rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general: asigurarea populaţiei cu alimente de bază şi căldură; scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri economice, creşterea numărului locurilor de muncă, protejarea grupurilor defavorizate (salariu minim garantat, pensii, ajutoare sociale), ocrotirea sănătăţii publice, susţinerea învăţământului, cercetării, culturii, asigurarea resurselor pentru apărarea naţională, protecţia mediului, a bogăţiilor naturale.

· Evident, nu este vorba de revenirea la metodele economiei centralizate, ci de folosirea unor instrumente care să ne apropie de mecanismele economiei de piaţă…

“ Sugerez spre lectura celor interesaţi lucrarea “Încotro societatea românească?”, apărută în 1999 la Editura Mondo Media, precum şi textul expunerii la SNSPA din 26 ianuarie 2004, consacrat temei rolului statului în societatea contemporană (in zilele urmatoare voi insera pe blog, textul expunerii ).