Gândirea în clișee, o meserie de ”stăpâni”

Cineva mi-a semnalat zilele trecute un articol din ”Cotidianul”, preluat de pe blogul celui care semnează ”Contele de Saint Germain”. Ce pune, printre altele, chiar dacă nu explicit, problema gândirii în clișee, care, paradoxal, a devenit o meserie de stăpân, cea a unor elite aflate în profundă confuzie, care caută soluții problemelor prezente, în trecutul deloc strălucit al României.

Încep prin a cita din articolul Contelui de Saint Germain, ”Un nou concept al inteligenților șmecheri: democrația prin minorități”: ”Căci românul statistic, cel răspunzător de majorităţile electorale, este, obiectiv şi nepeiorativ vorbind, mai puţin instruit decât noi, mai puţin informat şi mai puţin perspicace în a descifra încrengături alambicate, scenarii complexe, subtexte meschine şi pericole ascunse ale unor gesturi politice aparent generoase. “De ce să mă conducă pe mine prostimea? Pentru că e mai numeroasă? Ştie ea mai bine decât mine ce virtuţi şi cât pericol înglobează un om ca Ion Iliescu? E capabilă ea să cântărească mai bine decât mine între regalism şi republică? Între dreapta şi stânga? Între justiţia adevărată şi poliţia politică?”

Da, acest clișeu, al ”proștilor care l-au votat pe Ion Iliescu”, are viață lungă, și ține loc de explicație pentru eșecurile elitelor neapărat ”de dreapta”, și neapărat cu sinecuri bine plătite de stat. Reamintesc un lucru, care scapă multora dintre acești ”analiști”: la prăbușirea ceaușismului România avea, în ciuda tuturor greutăților, un număr important de oameni bine școliți, cu studii superioare și medii de bună calitate, elite profesionale într-o țară cu o economie diversă, care investea destul în cercetare-dezvoltare.  Poate n-aveam mulți filosofi, dar nici acum nu ne prisosesc. În schimb aveam elite culturale demne de acest nume, care au avut demnitatea ”rezistenței prin cultură”.

Statistic vorbind, acești oameni nu aveau cum trece peste noapte în opoziție față de un regim care și-a ținut principala sa promisiune: revenirea la democrație, respectul drepturilor și libertăților cetățenești, puse între paranteze de prea lungul șir de regimuri totalitare, începând din 1938. Și am învățat de mic, pe ”pielea” mea, ce au însemnat gândirea și guvernarea totalitare.

De ce m-au votat oamenii? Explicația este mult mai simplă decât cred cei care despică în patru un fir de păr ce nu există: le-am oferit o miză, un proiect de țară, o perspectivă. Cu acest proiect s-au identificat și oameni cu studii mai puține-dar care au gândit și gândesc cu capul lor-dar și oameni de cultură, elite profesionale în diferite domenii, și, oroare pentru unii, chiar și filosofi!

Nu voi condamna pe nimeni, niciodată, pentru felul în care votează. Nu am îndreptățirea s-o fac. Trăim într-o țară încă liberă, în care mai putem face alegerile pe care le dorim. Politicul nu are probleme cu ”cei mulți și proști”, care nu votează pe placul ”elitelor”. Politicul are o problemă cu incapacitatea sa de a oferi o miză românilor, un proiect de viitor. Politica a ajuns un lucru în sine, rupt de realitățile României. Consumă prea multă energie cu gestionarea unor jocuri de putere lipsite de sens, până la urmă, și mnult prea puțină pentru rezolvarea problemelor țării, satisfacerea nevoilor cetățenilor, mediului de afaceri, construirea unei societăți normale și funcționale.

Răspunsul cetățenilor la acest mod de a face politică, lipsit de responsabilitate, este retragerea lor din spațiul public, refuzul de a face ”politică”. Asta lasă loc unor minorități agresive, care-și impun, pe fondul slăbiciunii tot mai accentuate a politicului, a democrației, în general, propria agendă. O agendă care nu are nimic în comun cu agenda publică.

Democrația nu este, totuși, tirania majorității. Cum nu este nici tirania unor minorități extremiste. Dacă acceptăm asta, ne întoarcem, într-un fel, la ideea dictaturii proletariatului, care a produs un monstru, deși s-a renunțat la ea, din păcate nu suficient de repede, pentru a nu produce drame. Democrația este locul unui dialog permanent între majorități și minorități, pentru a construi acel consens care poate duce lucrurile înainte, fără prea multe confruntări și crize.

Din păcate, politica românească a dezvoltat mai degrabă o cultură a confruntării, și nu una a consensului. O politică alimentată permanent de această gândire în clișee, atât de dragă unor elite politice și intelectuale. Așa nu ajungem prea departe. A-i acuza pe cetățeni că nu știu să voteze este o dovadă de dispreț. Pentru că ei votează așa cum cred, și cum le cer interesele lor. Iar politicul exprimă aceste interese în Parlament și în toate organismele alese ale democrației. Lumea nu se învârte în jurul unor elite rupte de realitate, oricât s-ar crede ele un buric al acestei lumi.

Într-o democrație fiecare își are rolul și responsabilitățile lui. Ca să dai lecții trebuie să poți s-o faci. Adică să fi dovedit că știi să faci ceva pentru oameni. Politicienii nu trebuie să uite acest lucru. Așa cum nu trebuie să-l uite nici elitele dătătoare de lecții. Vor fi crezând ei că gândirea în clișee este o meserie de stăpâni. Dar de stăpâni peste himere.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: