Construcția democratică a României

               Mulți ar fi tentați să creadă că 22 decembrie 1989 a însemnat momentul reconstrucției democrației românești. Ca să reconstruiești presupune să fi existat o construcție democratică reală în România interbelică. Cea existentă, extrem de șubredă, s-a prăbușit odată cu instaurarea dictaturii carliste. Nu aveam ce reconstrui, spre deosebire de cehoslovaci, spre pildă, care au o tradiție democratică solidă, lucru care le-a permis o tranziție liniștită, și o despărțire la fel de liniștită în două state, Cehia și Slovacia, după ieșirea din comunism. Ungaria și Polonia, țări nu foarte democratice în interbelic, au avut șansa unui lung, e drept, și deloc simplu, proces de construcție democratică, fie și numai la nivel mental, după revolta din 1956, din Ungaria, și după apariția Solidarității, în Polonia.

        CFSN, o construcție politică, apărută pe vidul de putere de după fuga cuplului Ceaușescu, era o soluție pe termen foarte scurt. Toți eram conștienți de asta. Era nevoie de o soluție politică stabilă, ce nu putea să rezulte decât în urma unor alegeri libere, în condiții de pluralism politic. Primele două puncte din Comunicat, care poate fi considerat certificatul de naștere al României democratice, stipulau:

  1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
  2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie.

La sfârșitul lunii decembrie 1989, mai precis pe 31 decembrie 1989, a fost publicat un Decret Lege al CFSN, prin care pluralismul politic căpăta consacrare legală. El prevedea libertatea de înfiinţare a partidelor politice, în condiții extrem de puțin constrângătoare. Era nevoie de existența a numai 251 de membri. Era un prim pas pentru structurarea vieţii politice româneşti post-decembristepe baze pluraliste.

În cursul lunii ianuarie 1990 și-au facut apariția 30 de partide , inclusiv cele trei partide istorice : PNȚ-cd, PNL și PSD, ca și FSN. La 1 februarie 1990, la o reuniune cu reprezentanții partidelor existente, s-a constituit CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională), care a funcționat ca un preparlament și care , împreună cu guvernul a asigurat organizarea primelor alegeri libere de la 20 mai 1990.

        Cineva mă acuza, acum câteva zile, în pofida acestor fapte, că ”resping ideea de pluralism politic”, că ”sunt inapt pentru democrație și dialog”. Acuzele sunt doar una dintre consecințele acestui proces parșiv de rescriere a istoriei, care manipulează conștiințe, mai ales în rândul celor care nu cunosc, și nu au trăit acele evenimente. Nu-mi face plăcere să reiau aceste lucruri, dar o spun extrem de deschis: din cauza acestor manipulări ordinare, și dintr-o lipsă de educație civică, riscăm să ne îndreptăm către un nou eșec democratic,cu efecte multiple asupra vieții publice și a climatului social.

În ce mă privește, rămân legat de PSD, și de istoria sa postrevoluționară – de la FSN, la FDSN, PDSR, PSD. Am chiar niște responsabilități față de toți aceia care au crezut și cred în PSD, un partid de stânga, social-democrat, apărător al intereselor celor mulți.

        Anul 1990 și următorii au fost ani extrem de tensionați, plini de confruntări și conflicte, politice, dar și sociale. Da, au fost lupte pentru putere. Normale, până la un punct. Nu era obligatoriu ca ele să conducă la violențe. Dar, au fost astfel de evenimente regretabile, și asta pentru că aceia care mă acuză acum că nu am apetență pentru ”dialog”, atunci l-au refuzat sistematic, preferând soluțiile de forță.

Evident, atitudinea lor de atunci, care se insinuează din nou în sistemul politic actual, contrastează radical cu ceea ce s-a întâmplat în dezbaterile din CPUN. El a fost, pe de o parte, o structură pre-parlamentară, care a putut funcționa tocmai pentru că acolo era privilegiat dialogul, și în același timp un loc unde s-a gândit viitorul României, ca democrație. Acolo s-au prefigurat instituții politice și s-au formulat principiile care au stat la baza noii Constituții.

        Nu am refuzat niciodată dialogul. Mai mult, l-am privilegiat. Știam și știu la ce duce lipsa lui. Dar dialogul nu presupune obligația vreuneia dintre părți de a accepta necondiționat opiniile și soluțiile celorlalți. Scopul dialogului este construirea de soluții comune, reciproc acceptabile. Prin dialog și consens și-a atins România obiectivele strategice după 1989, aderarea la UE și la NATO. Prin dialog și consens am construit o Constituție, considerată la momentul adoptării ei un exemplu nu doar pentru țările foste socialiste, care au preferat să folosească vechile Constituții, scoțând din ele principiul partidului unic, dar și pentru unele țări europene. Alegerile din 20 mai 1990 au generat și o Adunare Constituantă, nu doar un Parlament. Constituția din 1991 este, la rândul ei, un produs democratic, al dialogului și consensului.

        Nu pot să nu reamintesc dezbaterile din prima campanie electorală prezidențială cu domnii Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. Doi oameni pe care i-am respectat și cărora le port și astazi o caldă apreciere pentru convingerile lor ferme, cât și pentru deschiderea la dialog, pentru respectul arătat democrației. Au fost cu adevărat parteneri pentru democratizarea României.

        În toți acești ani-inclusiv în aceste zile- s-au înfruntat și se înfruntă două viziuni despre viitorul României. Unul, care făcea abstracție de trecut, mai îndepărtat sau mai apropiat și era destinat modernizării României, democratizării ei, deschiderii către Europa și spațiul euro-atlantic, reducerii  decalajelor de dezvoltare. Celălalt, un model restaurator, centrat în jurul a două elemente de bază: reîntoarcerea la Constituția din 1923, și refacerea ordinii politice, economice și sociale anterioare, prin intermediul celebrului principiu ”Restitutio in integrum”.

        Acel model, susținut până la un punct de cele trei partide ”istorice”, cărora li s-au adăugat câteva dintre formațiunile apărute după 31 decembrie 1989, a fost cel care a generat temerile despre care aminteam în deschiderea acestui text, temeri care au dus, până la urmă, și la o serie de violențe sociale. Așa cum unele măsuri de reformă, luate imediat după Revoluție, insuficient gândite și explicate, au generat, la rândul lor, temeri, care au dus la alte violențe sociale, atât conectate cu fenomenul Pieții Universității, cât și cu prezența minerilor în București.

        Tranziția a avut costuri sociale și economice imense. Am încercat să elaborăm un model de transformare economică, pentru a trece de la economia de comandă la economia de piață. Asta în condițiile României –  o țară traumatizată grav de anii de austeritate, care au generat explozia socială din decembrie 1989, și căreia i se oferea drept perspectivă un nou ciclu de lipsuri și de sacrificii.

 Nu cred că ne-au făcut bine atitudini radicale, de genul ”tăierii cozii câinelui dintr-o lovitură” în condițiile în care ”Câinele” nu era întrebat dacă vrea să renunțe la coadă. Asta a generat alte temeri.

        Da, perioada a fost dominată nu de optimismul pe care ar fi trebuit să-l genereze prăbușirea ceaușismului, ci de frica de un viitor care să se identifice cu trecutul interbelic. Trecut care nu a fost Raiul pe care se străduiesc să ni-l vândă și acum cei care rescriu cu sârg istoria. Acum, din păcate, persistă unele aspecte care amintesc de România interbelică, prin structurile de proprietate, prin sărăcie, polarizare, boli sociale, raport între urban și ruralși alte fenomene negative.

        Această teamă explică instabilitatea și violențele sociale din acei ani de început.

        S-a dezvoltat o cultură a confruntării, inclusiv în stradă. Pentru unii violența în stradă a compensat slăbiciunea în plan politic. Pentru alții violența a fost considerată un instrument legitim, folosit împotriva unei puteri ”ilegitime”, deși rezultatele alegerilor de la 20 mai 1990 erau clare și fără echivoc.

        Pentru alegerile din 20 mai au depus liste, dacă îmi aduc bine aminte, circa 70 de partide dintre cele înființate ca urmare a Decretului Lege din 31 decembrie 1989. E bine să reamintesc rezultatele:”Ion Iliescu câştigă, fără drept de replică, cursa prezidenţială cu peste 85% voturi în faţa lui Radu Câmpeanu, şeful PNL-ului (10,60%), şi Ion Raţiu, reprezentant al PNŢCD-ului (4,32%). FSN câştigă majoritatea absolută 66,31% voturi, urmând UDMR cu 7,23%, PNL cu 6,41%, Mişcarea Ecologistă din România (MER) cu 2,64%, PNŢCD cu 2,56%, Alianţa pentru Unitatea Românilor (AUR,viitorul PUNR) CU 2,12%, PDAR cu 1,83%.” Am citat din Iulia Crăciun, ”Pagini de istorie recentă: Evoluții politice în România anilor 1990-1992”, apărut în ”Revista Transilvania”, nr. 11-12, 2006.

        ”De ce aceste rezultate atât de nete în favoarea FSNului şi în defavoarea opoziţiei? se întreabă autoarea, care adaugă: ”În primul rând, în ceea ce priveşte comunicarea politică, opoziţia a mers pe o singură temă majoră şi anume că ea asigură democraţia reală, iar comuniştii, comunismul, mai general, trebuie îndepărtat. Cu alte cuvinte, FSN-ul, extrem de legat de Revoluţie, a cărui lider purta aura de salvator, era acuzat de către partidele istorice şi personalităţile aflate în fruntea lor că nu ar fi o formaţiune democrată, opoziţia încercând astfel să sperie cu comunismul o populaţie care, într-o proporţie de mai mult de jumătate, nu cunoscuse nici un alt sistem . Puterea prezenta persoane cu un capital de imagine extraordinar pentru moment, în schimb opoziţia, partidele istorice în primul rând, o generaţie octogenară, în multe cazuri cu puternice resentimente şi refulări, persoane depăşite în general de vremuri, nu rareori personalităţi reîntoarse din străinătate, de care nu prea avea poporul român de ce să fie legat, cei mai mulţi neauzind niciodată de ei. Mai mult, legislaţia extrem de permisivă privitoare la înfiinţarea partidelor politice a făcut să apară tot felul de partide hilare, uneori de familie, alteori conduse de persoane cu certificate medicale psihiatrice, care nu au făcut decât să minimalizeze şi mai mult imaginea partidelor, de opoziţie în general.”

Este un rezumat corect al unei situații care și acum continuă să fie subiectul unei mitologii, ce este folosită cu sârg de cei care rescriu istoria. La nevoie apelând la Justiție. O Justiție chemată să stabilească, prin sentințe definitive și irevocabile, istoria recentă a României. O mai mare pervertire a ideii de democrație și de libertate cu greu se poate imagina.

La începutul campaniei electoraledin primăvara anului 1990, a apărut Piața Universității, spațiu care a fost ocupat de participanții la primul miting electoral al PNȚ-cd, transformat într-un miting continuu.

 Cei mai mulți dintre participanți au fost onești în demersul lor.

 Din păcate pentru ei, și pentru ceea ce putea fi Piața Universității-  adică un spațiu de dezbatere publică a problemelor societății –  cei care au organizat-o au folosit-o drept un soi de mașină de spălat conștiințe și de generat lideri ”anti-comuniști” , chiar și din oameni care fie colaboraseră cu vechiul sistem, fie nu făcuseră nimic împotriva lui. Acești oameni au făcut imposibil dialogul cu puterea provizoriei.

Eu am fost deschis la dialog. Am deschis canale de comunicare cu Piața, pentru a asculta și punctul lor de vedere. Ele au fost închise rapid de refuzul celor care aveau, în piață, o altă agendă. Păcat, pentru că s-a ratat o oportunitate. Dacă acel dialog ar fi fost posibil, poate că evenimente ce au urmat stingerii mitingului din Piața Universității, după 20 mai 1990, nu s-au mai fi petrecut.

Frica de reîntoarcerea comunismului și frica de restaurație s-au întâlnit, violent, în evenimente pe care nimeni nu și le-a dorit. Oricum eu nu le-am dorit, și nu mi-au făcut, personal, niciun bine. Nici noua putere, aleasă la 20 mai 1990, nici opoziția de atunci, nici românii, nu au avut nimic de câștigat. Cei care credeau că prin violență în stradă schimbă rezultatele votului, democratic și liber exprimat, la 20 mai, sau măcar discreditează noua putere, și-au făcut socoteli greșite. Dar prețul greșelilor lor l-am plătit toți.

 

                                         xx

 

Cu toate greutățile, construcția României democratice a continuat. Printr-un dialog permanent între putere și opoziție, între mine, ca Președinte al României, cu liderii partidelor parlamentare, cu sindicatele și cu lideri ai societății civile emergente. Acolo unde nu am avut expertiză, am apelat la expertiza prietenilor noștri din Occident, și nu pot să nu amintesc sprijinul Franței în acele vremuri grele. Toate marile decizii au fost luate cu participarea opoziției, și oricum cu prealabila ei consultare.

Am adoptat o Constituție. Am înființat instituții politice democratice. Am început transformarea economiei. Și răspund celor care mă acuză că n-am vrut ”capitalism” și ”reforme”: dacă ar fi onești, și ar analiza cu bună-credință deciziile luate în acei ani, ar vedea că România a suportat cea mai dură, terapie de șoc, din fostele țări socialiste. Nu am fost întrutotul de acord cu unele măsuri, pentru că erau insuficient gândite, pregătite și greșit aplicate, ca secvențialitate. Dar am fost solidar cu partidul din care proveneam, FSN, și cu guvernul girat de el. Acele reforme au generat violențele sociale din 1991. De unde se vede că, întotdeauna, reformele aplicate fără să iei în calcul suportabilitatea socială și fără un dialog real cu partenerii sociali, generează neîncredere în democrație și guvernarea democratică.

Cei care rescriu acum cu sârg istoria, și încearcă să acrediteze ideea că adevărata democrație în România începe cu alternanța la guvernare din 1996, ignoră ceea ce s-a realizat în cei șase ani de la Revoluție: România a fost acceptată ca membru al Consiliului Europei, ca o recunoaștere a progreselor de natură democratică făcute, a fost prima țară semnatară a acordului „Parteneriatul Pentru Pace”, oferit de NATO și SUA țărilor candidate, inclusiv ca urmare a două decizii majore: reforma corpului militar, inclusiv numirea unui civil drept ministru al Apărării, și punerea serviciilor de informații sub controlul Parlamentului; semnarea Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană – al doilea mare obiectiv strategic, acela de integrare a României în structurile europene și euroatlantice, promovarea dialogului interetnic în plan naționalist, semnarea Tratatului de Bază cu Ungaria, după modelul reconcilierii franco-germane.

Este locul să evidențiez importanța dezbaterilorde la Snagov din martie 1995 cu participarea reprezentanților tuturor partidelor politice și ai lumii academice, sub coordonarea acad. Tudorel Postolache , unde s-au pus bazele unei strategii naționale de dezvoltare a țării, care au fundamentat demersurile noastre pentru integrarea în Uniunea Europeană, concretizate la summit-ul de la Essen, al UE.

Toate acestea au fost consecințele firești ale unui proces de construcție și dezvoltare democratică

 

Rescrierea istoriei pare să fie o afacere foarte rentabilă, de vreme ce atât de mulți se ocupă s-o facă. Numai că în epoca aceasta, a cunoașterii, a surselor alternative de informare, este o întreprindere inutilă. Mai devreme sau mai târziu lucrurile apar în adevărata lor dimensiune. Nu a fost altfel nici înainte, pentru că rescrierea istoriei e industrie veche. Doar că era mai dificilă informarea corectă. Energia cheltuită cu rescrierea istoriei poate fi folosită pentru lucruri cu adevărat importante.

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: