INTERVENŢIE-„Maison de l’Europe de Paris”, Paris 28 mai 2008

INTERVENŢIE la reuniunea organizată de Fundaţia „Maison de l’Europe de Paris”, cu tema „L’Europe face aux enjeux du sud-est européen”, Paris 28 mai 2008

Stimată doamnă Catherine Lalumiere,

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

Am răspuns cu deosebită plăcere invitaţiei doamnei Lalumiere, o prietenă apropiată şi statornică a României, pentru a discuta împreună despre sfidările care stau în faţa unei regiuni frământate şi generatoare de tensiuni şi de conflicte chiar şi acum, când credeam că, după prăbuşirea totalitarismului comunist, vom reuşi să facem din regiunea Europei de Sud – Est şi a Mării Negre o zonă a păcii şi înţelegerii, a prosperităţii şi democraţiei.

Doamna Lalumiere a fost printre cei mai activi oameni politici care au manifestat un interes constant, în toţi aceşti ani de după prăbuşirea sistemului totalitar, pentru a ajuta tinerele democraţii din Estul Europei să se consolideze, să-şi asume responsabilităţile care le revin şi să se pună în slujba cetăţenilor, în deplinul respect al drepturilor şi libertăţilor lor. Îi sunt recunoscător pentru ajutorul dat României în efortul său de a îndeplini criteriile de aderare la Consiliul Europei şi apoi în procesul de negociere a aderării la Uniunea Europeană.

În Europa de Sud – Est şi în zona Mării Negre există un întreg complex de culturi şi civilizaţii, de interese şi de conflicte, de interacţiuni şi de respingeri, de modernitate şi de refuz al ei, încât este greu de găsit un numitor comun al acestui spaţiu. Cu toate acestea, el este un concept geopolitic viabil.

Procesele declanşate de ieşirea din totalitarism au născut o serie de dezbateri despre modul de organizare a spaţiilor geopolitice ale viitorului, despre modul în care vor interacţiona ele în viitor, despre limitele cooperării, dar şi despre ameninţările şi sfidările cărora trebuie să le facă faţă. Asta cu atât mai mult cu cât întotdeauna la punctul de contact între culturi şi civilizaţii diverse au existat şi riscuri de securitate, şi confruntări, dar şi şansele unor sinteze fericite, oportunităţi de dezvoltare refuzate altora. Eu cred că într-o astfel de situaţie ne aflăm acum, în arealul a ceea ce numim Europa de Sud – Est şi zona Mării Negre. A intrat în obişnuinţă denumirea regiunii noastre ca Europa de Sud-Est, deşi definirea nu e corectă, nici din punct de vedere geografic, nici politic. Definirea corectă ar fi zona de centru-sud european.

Este evident că nu putem trata Europa de Sud Est şi arealul Mării Negre ca pe un spaţiu omogen şi continuu. Discontinuităţile sunt la fel de importante pentru viitorul ei ca şi punctele comune. Conflicte precum cele din Caucaz şi fosta Iugoslavie pun o serie de probleme, ridică semne de întrebare în legătură cu viabilitatea şi guvernabilitatea unor state din aceste zone şi se constituie în tot atâtea obstacole în calea democratizării şi dezvoltării economice. Trebuie să plecăm de la realitatea că oamenii au totuşi aspiraţii comune: să trăiască în libertate şi în demnitate, să fie bine guvernaţi, să se bucure de fructele creşterii economice, de şanse egale în viaţă, pentru a-şi putea fructifica talentele şi abilităţile pe o piaţă a muncii nediscriminatorie.

Aş vrea să vă spun că, imediat după 1989, ne era foarte clar că vechile structuri de securitate şi de cooperare economică din care făcea parte România îşi pierduseră raţiunea de a fi. În locul Tratatului de la Varşovia şi al CAER trebuia să punem ceva în loc. Cum perspectiva aderării noastre la NATO şi Comunitatea Economică Europeană era doar teoretică în 1990, am încercat, fiecare dintre noi, în funcţie de experienţa istorică şi de interesele de moment, să gândim o serie de mecanisme de cooperare regională şi sub-regională. Unul dintre primele mecanisme de acest gen a fost Cooperarea Economică la Marea Neagră. Au fost şi altele, precum Grupul de Vişegrad, Iniţiativa Central – Europeană, CEFTA, Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP). Unele dintre aceste iniţiative s-au dovedit viabile şi au constituit un util exerciţiu de cooperare, un soi de anticameră a aderării la UE.

Când discutăm modul în care au evoluat ţările din zonă, mai ales întârzierile în dezvoltarea economică şi socială, este bine să nu uităm ce probleme au avut de gestionat aceste ţări, mai ales după ieşirea din comunism. Imediat după 1990 România s-a aflat între două conflicte deschise, cel din fosta Iugoslavie şi cel din fosta Uniune Sovietică, care au creat o imagine extrem de negativă întregii zone, şi ne-au lipsit de investiţiile străine atât de necesare restructurării economiei moştenite din comunism şi trecerii la economia de piaţă, printre altele.

Unele dintre conflictele de care aminteam, care nu au fost rezolvate nici acum, au în centrul lor dorinţa de a controla resurse energetice, precum petrolul şi gazele naturale, şi rute strategice de transport al lor, altele au motivaţii de natură religioasă sau etnică. Toate trebuie să-şi găsească soluţii paşnice şi de durată, în conformitate cu prevederile dreptului internaţional.

Există, din punctul meu de vedere, două instrumente la îndemâna noastră pentru a rezolva multe dintre problemele acestor ţări: dezvoltarea economică durabilă, un concept care capătă tot mai multă concreteţe, şi buna guvernare, bazată pe statul de drept, pe democraţie, pe instituţii puternice şi respectate, transparente, parteneri ai cetăţenilor şi ai organizaţiilor societăţilor civile.

Structuri precum Uniunea Europeană pot influenţa evenimentele datorită interesului firesc faţă de un model de succes. Pentru cele mai multe dintre aceste ţări, unde sărăcia şi subdezvoltarea generează probleme greu de rezolvat, modelul social european poate exercita cea mai mare atracţie. Acest model este produsul unor valori morale şi politice care trec dincolo de civilizaţia occidentală, având din ce în ce mai mult un caracter universal. Dar Uniunea Europeană este şi un model de reuşită economică, în ciuda unor slăbiciuni conjuncturale. De aceea cred că a oferi o anumită perspectivă, pe o durată mai mare de timp, cooperării dintre Uniunea Europeană şi aceste state poate genera transformări pozitive acolo unde astăzi avem probleme de natură politică, economică şi socială.

România este un exemplu în acest sens. Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a generat un consens intern în privinţa accelerării reformelor politice, economice şi sociale, iar cetăţenii au acceptat mai uşor costurile economice şi sociale ale transformărilor de sistem, necesare aderării. Pe un astfel de drum se află şi Turcia, care negociază aderarea la Uniune, la fel şi Croaţia, iar alte state din Balcanii de Vest au mari şanse de a fi, la rândul lor, admise în UE. Este de salutat recentul Acord intervenit de puţină vreme între Uniunea Europeană şi Serbia, care oferă şi acestui stat, rezultat din destrămarea Iugoslaviei, perspectiva aderării, în condiţiile în care progresele democratice şi reformele economice vor continua în ritm susţinut.

Rusia şi Ucraina au început să dezvolte parteneriate substanţiale cu UE, comerţul lor extern fiind orientat tot mai mult către piaţa comună europeană. Şi alte state din zonă au solicitat să li se ofere forme de asistenţă şi de cooperare extinsă cu Uniunea Europeană. De aici şi temerile că, la un moment dat, Uniunea va deveni victima propriului ei succes. Poate că, într-un fel, s-au atins nişte limite geografice ale extinderii ei, dar în nici-un caz limitele cooperării pe multiple planuri cu ţările din imediata sa vecinătate.

Acestea sunt evoluţii care aparţin timpului lung al istoriei. Ele au început de multă vreme, iar prăbuşirea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice au generat schimbări de substanţă atât în raporturile de forţe între marii actori geostrategici, cât şi în modul în care este structurat spaţiul de referinţă. Rusia, după o perioadă de cădere, a intrat într-un ciclu de creştere economică puternică, generată de resursele financiare oferite de vânzarea petrolului şi gazelor naturale.

Există şi riscuri, generate tocmai de existenţa acestor resurse naturale, energetice şi minerale. Accesul la resurse trebuie să rămână liber pentru toţi. Încercarea de a controla accesul la resurse, încercarea de a le folosi pentru a atinge obiective de natură politică, economică sau strategică vor genera noi conflicte în zonă. De aceea trebuie imaginate noi reguli de „bună conduită” pentru toţi actorii procesului de globalizare, noi mecanisme de corecţie pentru contracararea efectelor sociale negative ale globalizării economice.

Se impun mai multă responsabilitate în abordarea acestor probleme şi eforturi mai intense de conceptualizare şi de aplicare a unor modele de dezvoltare adecvate realităţilor şi particularităţilor fiecărei ţări în parte, şi nu o abordare dogmatică sau fetişizarea unor reţete de aşa-zisă „transformare sistemică”. Gestionarea corectă a proceselor de dezvoltare va fi, în perspectivă, un factor critic al succesului, sau eşecului naţiunilor, indiferent că este vorba despre cele bogate sau despre cele sărace.

Doamnelor şi domnilor,

Avem nevoie de un proces de reflecţie aprofundată în privinţa modului în care vom gestiona riscurile şi procesele de dezvoltare economică, în condiţiile în care Europa traversează o criză de creştere, ca urmare a primirii de noi membri, pe de o parte, şi a crizei pieţei imobiliare din Statele Unite, pe de altă parte. Iar lucrurile sunt agravate de creşterea preţurilor la materiile prime, în special la petrol şi la produsele alimentare.

Această criză nu poate fi rezolvată prin oprirea creşterii, ci prin găsirea de soluţii realiste şi durabile problemelor generate de creştere. Cu toţii avem temerile noastre legate de aderare şi de extindere. Ne întrebăm, noi, cei din Europa Centrală şi de Sud – Est, dacă economiile noastre vor rezista competiţiei cu economiile dezvoltate din Vest, dacă vom putea compensa creşterile de preţuri prin salarii mai mari, fără ca acest lucru să ne afecteze competitivitatea şi atractivitatea. Cei din ţările din Vestul Europei se întreabă dacă nu cumva migrarea forţei de muncă din Est le va creşte şomajul şi nu vor solicita suplimentar sistemele lor de protecţie socială.

Ceea ce ar trebui să fie o oportunitate, atât pentru reducerea decalajelor de dezvoltare între naţiunile europene, cât şi pentru afirmarea Europei ca alternativă la modelul globalizării neo-liberale, a devenit sursă de anxietăţi atât în Est, cât şi în Vest. Liniile de demarcaţie nu au dispărut, nu am conştientizat încă pe deplin unitatea noastră de interese şi de destin.

Subdezvoltarea are rădăcini istorice în zona Balcanilor de Vest şi în sud-estul european. Pe de o parte, a fost influenţa deloc benefică a imperiilor ce au dominat zona, care, din păcate, nici ele nu erau cu mult mai dezvoltate decât cvasi-coloniile pe care le administrau. În al doilea rând procesul de formare a statelor naţionale a fost mult întârziat faţă de vestul continentului. Ca o consecinţă, şi procesul de modernizare instituţională şi de dezvoltare economică a fost decalat cu mai bine de un secol. În al treilea rând, perioada totalitară, deşi a accelerat reducerea decalajelor de dezvoltare în anumite domenii, economice şi sociale, a generat alte decalaje, la nivel politic şi instituţional, dar şi la nivelul infrastructurilor, al sectoarelor de cercetare, dezvoltare şi al tehnologiilor informaţionale.

Toate aceste decalaje istorice de dezvoltare trebuie reduse în următoarele două-trei decenii, prin politici economice echilibrate, care să asigure folosirea resurselor specifice ţărilor din regiune, în special a resurselor umane. Faptul că, mai devreme sau mai târziu, toate ţările din zonă vor fi membre ale Uniunii Europene, creează condiţii pentru o dezvoltare accelerată şi pentru o relativă egalizare a nivelului de dezvoltare pe ansamblul Uniunii. Doar în aceste condiţii putem vorbi de pace şi stabilitate în Balcanii de Vest şi în zona Mării Negre, ca şi în întreaga Europă.

Interesele comune Europei cer în acest moment ca, împreună, să facem eforturi pentru a lega cât mai puternic noii membri de Uniunea Europeană, inclusiv prin dezvoltarea infrastructurilor în zona Balcanilor, care şi-a pierdut de mult poziţia excentrică în geografia europeană.

Securitatea în Balcani depinde în mod esenţial de succesul sau de eşecul eforturilor ţărilor din zonă de a reduce decalajele de dezvoltare şi de a asigura cetăţenilor acea viaţă demnă la care aspiră. Ştim prea bine că sărăcia, polarizarea socială nesănătoasă, subdezvoltarea creează medii propice de cultură pentru corupţie, crimă organizată, trafic de fiinţe umane, de arme şi de droguri, pentru recrutarea şi afirmarea extremiştilor de tot felul, în special pentru adepţii terorismului.

Nu putem rezolva singuri toate problemele de dezvoltare. Am văzut şi vedem în Uniunea Europeană atât un partener pentru dezvoltare, cât şi un catalizator al propriilor noastre eforturi. Din nevoia de a recupera aceste rămâneri în urmă istorice, zona Balcanilor va deveni, în scut timp, una dintre cele mai dinamice, în termeni de creştere economică.

Starea infrastructurilor se va dovedi, în lipsa unor investiţii masive în domeniu, un factor penalizant al creşterii economice în regiune. Nici România, nici alt stat din zonă, nu dispun de resursele financiare necesare dezvoltării unor mari proiecte de infrastructuri, fie că este vorba de autostrăzi, de căile ferate, de porturi, aeroporturi, alimentări cu apă, reţele de transport al energiei, etc.

Alături de fondurile proprii şi de fondurile structurale ale Uniunii Europene, zona trebuie să atragă fonduri suplimentare din partea sectorului bancar privat. Pentru aceasta trebuie să se prezinte proiecte complexe, care să răspundă unor nevoi reale şi care să prezinte garanţia că nu vor fi afectate de ciclurile electorale din ţările din zonă.

O condiţie importantă pentru succesul acestor proiecte de dezvoltare o reprezintă calitatea guvernării şi soliditatea sistemelor politice din ţările din Europa de Sud – Est şi din arealul Mării Negre. O guvernare profesionistă şi care se dovedeşte la adăpost de acte de corupţie este un argument în favoarea ţării care caută resurse externe pentru dezvoltarea infrastructurilor.

Şi din acest punct de vedere, integrarea ţărilor balcanice în Uniunea Europeană poate constitui un factor al succesului, prin adoptarea unor practici politice şi administrative corecte. Cred că, în esenţă, statele balcanice au probleme asemănătoare, iar soluţiile nu pot fi prea mult diferite; un motiv în plus ca să lucrăm împreună pentru structurarea unor politici publice adecvate dezvoltării susţinute şi durabile a infrastructurilor în regiune.

Trebuie să ne obişnuim să vedem lucrurile în complexitatea lor. Acum, creşterea gradului de interdependenţă ne obligă să gândim problemele din perspectivă transfrontalieră. Degeaba facem eforturi de a prezerva biodiversitatea Deltei Dunării, spre exemplu, dacă statele riverane nu vor acţiona solidar, nu vor reduce poluarea şi nu-şi vor respecta angajamentele privind abţinerea sau renunţarea la acele practici şi proiecte care pot aduce grave prejudicii mediului.

Ţările din zonă trebuie să dezvolte o cultură a cooperării regionale, care să permită promovarea intereselor comune lor, atât în relatiile lor cu Uniunea Europeana, cât şi cu marii investitori privaţi. Ştiu că ideea parteneriatului public-privat nu este încă uşor acceptată în ţările din zonă, dar ea oferă soluţii la problemele legate de finanţarea marilor proiecte de infrastructuri.

Infrastructurile generează noi locuri de muncă, nu doar direct, nu doar în ţările din zonă, ci şi în ţările europene partenere, şi reprezintă cheltuielile din bani publici cu cel mai mare şi mai benefic impact asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor.

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

Declararea unilaterală a independenţei provinciei sârbe Kosovo, locuită majoritar de etnici albanezi poate fi considerată drept un ultim act al dramei care a dominat timp de mai bine de un deceniu şi jumătate Balcanii de Vest. Important este ca acest conflict sa nu se transforme intr-o nouă sursă de conflicte. Cred sincer că atât statele care au recunoscut noul stat, cât şi acelea care nu au făcut acest lucru au, fiecare în felul lor, dreptate. De aceea cu greu se va ajunge la un punct de vedere comun.

Indiferent de ceea ce credem în legătură cu acest act unilateral de voinţă, trebuie să avem în vedere un singur lucru: să acţionăm astfel încât noul stat să nu se adauge şirului de „state eşuate”, care se lungeşte în ultima vreme. România, ca stat membru al UE, este vital interesată în stabilizarea zonei, şi participă la efortul comunităţii internaţionale în acest sens. Autorităţile de la Priştina trebuie ajutate pentru a construi o democraţie funcţională şi pentru a oferi minorităţii sârbe garanţiile necesare pentru a prospera şi pentru a-şi păstra identitatea.

In acelasi timp, nu poate fi ignorata criza generată în Macedonia de amânarea deciziei de primire a acestei ţări în NATO. Este un moment delicat pentru această ţară, şi ea trebuie ajutată să-l depăşească fără conflicte interne şi fără reaprinderea tensiunilor etnice. Dar cele mai importante dezvoltări politice, cu ecou asupra întregului ansamblu al Balcanilor de Vest au loc în Serbia, unde s-au desfăşurat de curând atât alegeri prezidenţiale, cât şi alegeri parlamentare. Mulţi dintre actorii politici majori de la Belgrad cred că UE trebuie să aleagă între Kosovo şi Serbia, înainte de a discuta despre orientarea Belgradului către aderarea la UE. Negocierile pentru formarea unui guvern se dovedesc dificile, şi dacă nu se va ajunge la formarea unui nou executiv până în septembrie, alegerile vor fi reorganizate, ceea ce ar duce la prelungirea crizei de la Belgrad şi la blocarea reformelor atât de necesare Serbiei în acest moment.

Locul Serbiei este în Uniunea Europeană. Cred că e timpul, după atâţia ani de suferinţe, ca grija pentru siguranţa şi binele oamenilor să prevaleze asupra conflictelor politice actuale. E momentul ca sârbii să privească spre viitor.

Suntem deopotrivă îngrijoraţi de criza intervenită în relaţiile dintre Rusia şi Georgia pe marginea unui conflict îngheţat: cel din Abhazia şi Osetia. Oricât am vrut noi să nu fie folosit drept precedent, cazul Kosovo este un precedent, şi trebuie să facem eforturi susţinute pentru a nu le transforma în conflicte fierbinţi.

Pentru noi, românii, problemele evoluţiei Republicii Moldova şi mai ales, consecinţele conflictului transnistrean, constituie o preocupare majoră. Soluţia de perspectivă a acestui stat este apropierea de Uniunea Europeană şi pregătirea sa pentru integrarea în această comunitate.

Uniunea Europeană trebuie să-şi afirme cu mai mare putere politica externă comună, să-şi folosească influenţa şi capacitatea de negociere pentru a contribui de o manieră activă la rezolvarea problemelor din Balcanii de Vest şi din zona Mării Negre – noua frontiera a Uniunii Europene.

Advertisement