„Războiul de 3 trilioane dolari”- PREFATA

Cartea lui Joseph Stiglitz (laureat Nobel pentru economie) şi a Lindei Bilmes – „Războiul de 3 trilioane dolari – adevăratul cost al conflictului din Irak“ – este un rechizitoriu sever la adresa administraţiei Bush pentru decizia de invadare a Irakului.

Esenţa constă în identificarea costurilor reale pentru Statele Unite ale implicării în războiul împotriva Irakului, care depăşesc cu mult previziunile care au stat la baza luării deciziei de către administraţia Bush.

Consilierul economic al Preşedintelui Bush, şef al Consiliului Naţional economic, Larry Lindsey, a afirmat în ajunul declanşării războiului, că acesta ar putea costa cca 200 miliarde dolari.

Secretarul de stat pentru apărare, Rumsfeld, a protestat, considerând exagerate estimările lui Lindsay. Iar Paul Wolfowitz, adjunctul său, estima că „reconstrucţia postbelică va asigura recuperarea costurilor prin creşterea profiturilor din petrol“. Rumsfeld şi directorul său pentru buget apreciau aceste costuri la cca 50-60 miliarde dolari.

Toate aceste subestimări erau însoţite de o suită de premise false care au stat la baza hotărârii de a porni la război:

– una din ele pornea de la afirmaţia că Saddam Husein ar fi avut legături cu atacul din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center de la New York şi asupra Pentagonului, ceea ce s-a dovedit neadevărat;

– o alta pornea de la informaţii false ale serviciilor secrete, potrivit cărora Irakul ar fi posedat arme de distrugere în masă. Deşi Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) afirma că nu dispune de asemenea informaţii şi solicitase chiar o amânare cu încă 6 luni a operaţiunilor de verificare, administraţia Bush a refuzat şi s-a grăbit să invadeze Irakul;

– mulţi au susţinut că războiul se va sfârşi rapid şi că democraţia va triumfa în Irak. De aici şi concluzia că războiul va costa puţin şi se va plăti de la sine!

Mulţi  au fost cei care s-au opus atunci intrării în război, inclusiv autorii cărţii, aşa cum o afirmă în prefaţă.

Dar, factorul emoţional legat de 11 septembrie a prevalat asupra raţiunii şi necesităţii unei analize lucide – atât politice, cât şi economice, şi nu numai.

Întâmplător, în perioada premergătoare declanşării invaziei, m-am aflat în vizită oficială în Egipt. În discuţia cu Preşedintele Mubarak, acesta mi-a împărtăşit îngrijorarea sa. El mi-a spus atunci că Saddam Hussein nu se bucură de sprijinul niciunei ţări arabe; că mulţi ar fi bucuroşi să sprijine orice acţiune de înlăturare a lui. Preocuparea principală era însă ce va urma după înlăturarea lui Saddam. Va fi mai bine, sau din contră? El se temea de destabilizare, haos şi relansarea conflictelor confesionale din Irak. A încercat să-i sfătuiască şi pe americani să manifeste prudenţă, dar a constatat lipsa de realism a acestora şi necunoaşterea problemelor reale din Orientul Mijlociu.

Este şi constatarea autorilor cărţii, a căror concluzie este exprimată chiar din Prefaţă:

„Este de acum clar că invadarea Irakului de către SUA a fost o teribilă eroare. Aproape 4 000 soldaţi americani au fost ucişi, peste 58 000 au fost răniţi, vătămaţi, ori s-au îmbolnăvit grav…o sută de mii soldaţi americani s-au întors din război cu tulburări mintale serioase… Aşa mizerabil cum era regimul lui Saddam Hussein, viaţa este de fapt mai rea acum pentru poporul irakian. Drumurile, şcolile, spitalele, locuinţele şi muzeele ţării au fost distruse, iar cetăţenii săi au mai puţin acces la energie electrică şi apă decât înainte de război. Violenţa sectantă este răspândită. Haosul din Irak a făcut ca ţara să devină un magnet pentru teroriştii de toate soiurile. Noţiunea de invadare a Irakului ca aducătoare de democraţie şi catalizator al schimbării în Orientul Mijlociu pare acum o fantezie. Costul total al războiului va face ca trilioane de dolari să fie adăugate datoriei noastre naţionale. Invazia Irakului a urcat şi preţul petrolului… Războiul ne-a slăbit economia“.

Ceea ce este foarte trist, constată autorii, este că aproape toate problemele care au dus la eşecurile dezastrului din Irak erau previzibile!

„Eşecul din Irak nu a fost rezultatul unei singure erori, ci apogeul a zeci de erori făcute de-alungul anilor.“

Şi autorii atrag atenţia asupra nevoii de a reflecta asupra căilor care să asigure ca un guvern să fie mai eficient, mai receptiv şi mai răspunzător.

În legătură cu prelungirea războiului, care a fost declanşat la 19 martie 2003, forţele militare ale lui Saddam Hussein au fost zdrobite aproape imediat. La şase săptămâni după aceea, preşedintele Bush vorbea de pe puntea portavionului Abraham Lincoln sub o mare eşarfă pe care scria „Misiune Îndeplinită!“ Numai că nu aceasta era misiunea asumată – de a distruge armata lui Saddam, ci de a crea o democraţie viabilă! Or, după 6 ani, această misiune nu a fost îndeplinită, ci din contră – situaţia este mai proastă, şi în Irak, şi în Orientul Apropiat. Iar Statele Unite sunt privite, atât în Irak cât şi în plan internaţional, nu ca eliberator, ci drept cel mai mare pericol pentru pacea globală, mai rău decât Iranul sau Coreea de Nord, considerate de Preşedintele Bush ca fiind „axele răului“ (constată autorii).

În ceea ce priveşte prelungirea războiului în Irak, acesta a depăşit angajarea SUA în alte conflicte (3 ani şi 8 luni în al doilea război mondial; 2 ani şi 2 luni în primul război mondial; 3 ani şi o lună în războiul din Coreea).

În privinţa costurilor, angajarea din Irak s-a dovedit, de asemenea, mai costisitoare decât în alte conflicte: este de 10 ori mai costisitoare decât angajarea în războiul din Golf (1991), cu o treime mai scumpă decât în războiul din Vietnam (unde SUA a rămas angajată 15 ani) şi de două ori mai costisitoare decât angajarea din primul război mondial. Mai costisitoare a fost doar angajarea din al doilea război mondial, când 16,3 milioane ostaşi SUA au fost implicaţi timp de aproape 4 ani, cu un cost total de cca 5 trilioane dolari. Raportat la efective – costurile din al doilea război mondial reprezintă 100 000 dolari pe soldat, în timp ce războiul din Irak – 400 000 dolari pe soldat.

Legat de toate aceste aspecte, autorii consideră că decizia invadării Irakului nu a avut o motivaţie bine fundamentată şi nu a adus niciun beneficiu SUA, ci dimpotrivă.

Desigur, la dimensiunea economiei SUA, 3 trilioane dolari nu pot duce la falimentarea ţării. Întrebarea este de ce era nevoie de această implicare, cu consecinţe multiple şi pe termen lung (inclusiv pierderile inutile de vieţi omeneşti, atât de partea invadatorilor, cât şi a populaţiei irakiene; soarta veteranilor, a celor răniţi şi cu sănătatea afectată pe termen lung – „sindromul Golfului“, al „Irakului“, dar şi situaţia dramatică pe care o cunoaşte Irakul – cu 2 milioane de emigranţi, oameni care au părăsit ţara şi alte 2 milioane, deplasări de populaţie în interior, plus haosul şi starea conflictuală internă, greu de redresat într-un viitor apropiat).

Autorii fac şi unele estimări – ce s-ar fi putut face cu cele 3 trilioane dolari în SUA. Fie şi numai cu 1 trilion:

– s-ar fi putut construi 8 milioane locuinţe suplimentare;

– s-ar fi putut angaja suplimentar cca 15 milioane profesori în şcolile publice, timp de 1 an;

– s-ar fi putut plăti 120 milioane burse pentru copii săraci timp de 1 an pentru programul Head Start (educaţie generală, îngrijire medicală şi hrană);

– s-ar fi putut asigura îngrijire medicală gratuită timp de 1 an, pentru 530 milioane copii;

– s-ar fi putut acorda burse pe 4 ani, în universităţi de stat, la 43 milioane studenţi.

Dacă se amplifică aceste cifre cu 3, tabloul este impresionant.

Dar, aceste resurse puteau fi folosite în sprijinul unor programe în educaţie, cercetare, tehnologii avansate; pentru promovarea unor tehnologii privind energii alternative şi reducerea dependenţei de petrol, sau pentru protejarea mediului. Ar fi putut fi folosite pentru îndeplinirea angajamentului SUA de a aloca 0,7% din PIB în sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare. S-ar fi putut lansa un program (gen Plan Marshall) pentru Orientul Mijlociu; sau un angajament direct în lupta pentru eradicarea analfabetismului în lume.

Chiar şi în Irak, aceste resurse puteau fi folosite pentru restaurarea producţiei de energie electrică, a rafinăriilor petroliere, sau pentru şcoli. Nici asemenea proiecte nu au fost concretizate, s-au izbit de complicaţii birocratice. În acest fel, constată autorii – între timp „situaţia securităţii în Irak s-a agravat şi am pierdut inimile şi minţile oamenilor“.

Toate aceste consideraţii ale autorilor sunt pertinente şi justificate. Numai că, din păcate, această acţiune nesăbuită a avut efecte negative menţionate nu numai în SUA, ci în toate statele aliate, care s-au implicat în această aventură.

Iar noi, România, o ţară săracă, confruntată cu probleme grele, de ordin economic şi social, de ce trebuia să fim implicaţi într-o acţiune nesăbuită care ne-a costat şi resurse materiale (de care nu dispunem) şi vieţi omeneşti? Noi am făcut-o de bună credinţă, din dorinţa de a ne manifesta solidaritatea cu aliaţii şi pentru că eram interesaţi în statutul nostru de membri ai NATO. Dar, pe viitor, va trebui să gândim mai serios la angajamentele noastre internaţionale şi la sacrificiile pe care acestea le incumbă!

Cartea lui Stiglitz-Bilmes este o bună lecţie de analiză politică şi de responsabilitate civică.

Ion ILIESCU

Advertisement