ALOCUTIUNE la „Sesiunea Omagiala dedicata aniversarii a 20 de ani de la Revolutia din Decembrie 1989” – 17 decembrie 2009

Senatul Romaniei

Doamnelor şi domnilor,

Onorată asistenţă,

Dragi prieteni,

Permiteţi-mi, în acest moment aniversar şi, totodată, comemorativ, să încep prin a exprima cele mai calde aprecieri la adresa Revoluţiei Române – moment unic şi înălţător din istoria recentă a ţării noastre, în care românii au dat dovadă şi de eroism şi de spirit de sacrificiu, pentru a pune capăt unei dictaturi odioase şi a deschide calea unei vieţi noi, în libertate şi democraţie, pentru integrarea noastră în lumea civilizată.

Desigur, Revoluţia Română nu poate fi judecată izolat de ceea ce s-a produs în jurul nostru şi în lume, în 1989. Ea a făcut parte dintr-un proces mai amplu de prăbuşire a unui sistem – a sistemului comunist, al “socialismului de stat” de tip sovietic, având cauze profunde de natură politică, economică şi socială. Aceasta nu s-a datorat unor cauze externe, acţiunii “forţelor imperialiste”, cum se spunea atunci, ci a avut caracterul unei implozii, urmare a dezvoltării unui proces continuu de eroziune internă – proces început încă din 1956, prin condamnarea stalinismului, cu răbufniri succesive – ca revolta populaţiei din Ungaria sau “Primăvara de la Praga”, înăbuşite prin intervenţii brutale ale URSS.

România – care a avut meritul, în anii ’60, de a marca o tendinţă de relativă independenţă faţă de URSS, dezavuând încercările lui Hrusciov de transformare a CAER într-o structură de subordonare economică a ţărilor socialiste europene, promovând unele deschideri modeste de liberalizare internă şi iniţiative remarcate în plan internaţional, condamnând cu curaj invadarea Cehoslovaciei, în august 1968 – din 1971 a marcat o revenire la metode staliniste, afirmându-se tot mai mult printr-un spirit conservator, recalcitrant la schimbări şi printr-un cult deşănţat al lui Ceauşescu.

Astfel încât, atunci când Gorbaciov a iniţiat, în 1985, programul sau privind perestroika şi glasnosti – prilej folosit de alte ţări pentru încurajarea unui proces de relaxare internă şi de pregătire pentru schimbări mai radicale – Ceauşescu a înăsprit măsurile de control, supraveghere şi înăbuşire a oricăror încercări de deschidere spre transformări necesare.

Aceasta a făcut ca, în timp ce toate celelalte ţări au găsit formule de trecere relativ paşnică spre democraţie, la noi, în condiţiile agravării continue a situaţiei economice şi sociale şi ale acumulării unor nemulţumiri crescânde ale populaţiei, unica soluţie să rămână explozia socială, care s-a concretizat prin revolta populaţiei din Timişoara, extinsă apoi la Bucureşti şi în alte centre urbane. Acţiunile de reprimare a manifestărilor de protest au eşuat datorită ieşirii masive în stradă a populaţiei, mai ales a muncitorimii industriale, la Timişoara – în 20 decembrie, când s-a proclamat oraş liber, şi la Bucureşti, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu a fost obligat să fugă de pe clădirea Comitetului Central cu un elicopter – moment simbol al victoriei revoltei populare şi al Revoluţiei Române.

Deci, datorită caracterului represiv al regimului Ceauşescu, noi nu am avut şansa unei “revoluţii de catifea”, ca cehii, nici a altor forme de trecere paşnică (“masa rotundă” din Polonia sau doborârea zidului Berlinului; nici măcar “o lovitură de palat”, cum au realizat-o bulgarii, prin demiterea lui Todor Jivkov).

Am fost obligaţi să plătim cu jertfe de sânge câştigarea libertăţii şi a democraţiei. Dar, revoluţia noastră a fost de esenţă eminamente populară. Ea a fost opera poporului român.

Din păcate, imediat după revoluţie, în contextul confruntărilor electorale din primăvara anului 1990, dar şi acum, după 20 de ani, s-au promovat şi se perpetuează  adevărate campanii de denigrare a Revoluţiei Române şi mai ales a celor ce atunci şi-au asumat şi riscuri şi răspunderi majore. Aceste campanii sunt susţinute, de regulă, de oameni frustraţi, complexaţi, care nu au cutezat să “sufle în front” în timpul dictaturii şi nu s-au remarcat nici în zilele şi nopţile fierbinţi din decembrie 1989, dar o fac pe combativii post-factum, au devenit “anti-comunişti” atunci când a dispărut “obiectul muncii” şi când nu riscă nimic. O fac, în schimb, pe “judecătorii” la adresa celor ce au făcut ceva. O adevărată armată de clevetitori!

Cum, pe bună dreptate, constata un ziarist maghiar, originar din Transilvania, Gaspar Miklos Tamas, într-un articol publicat în decembrie 2000, în revista “Elet es Irodalom”, intitulat “prietenilor mei români” – “autonegarea românească a făcut şcoală”. Adresându-se aşa-zisei “intelectualităţi române nonconformiste”, autorul constată:

Voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinaţie, de o înşelătorie, de o jonglerie, reuşind ca, prin tertipurile poetice ale mitologizării negative, să escamotaţi cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai prin faptul că, la fel ca în toate revoluţiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos.

În 1789 nici la Paris nu a fost altfel; la Bastilia abia dacă au fost găsiţi câţiva deţinuţi, dar, cu toate acestea, instinctul politico-istoric al poporului francez nu permite să-i fie confiscat simbolul zilei de 14 iulie.

Noi, maghiarii, nu ştim nici în ziua de azi cine a tras, în octombrie 1956, în mulţimea adunată în Piaţa Kossuth; dar să încerce numai să pună cineva la îndoială existenţa glorioasei noastre revoluţii din 1956!”

Sunt reflecţii de bun simţ ale unui om raţional, care apreciază, pe bună dreptate, importanţa istorică a Revoluţiei Române din decembrie, exprimându-şi dezamăgirea că români, intelectuali, pot manifesta atâta lipsă de respect faţă de un asemenea moment unic din istoria noastră recentă. Pentru că, asemenea acţiuni de nesocotire şi de discreditare a Revoluţiei Române constituie adevărate acte antinaţionale, care aduc daune imaginii României în lume.

– Unii continuă să conteste chiar aprecierea de revoluţie a schimbărilor produse acum 20 de ani. Se alimentează confuzii voite între concepte diferite – de “revoluţie”, “lovitură de stat” sau “complot”. Este negat caracterul spontan al revoltei populare, punându-se declanşarea acesteia pe seama unor agenturi străine (preluându-se, de fapt, aprecierile lui Ceauşescu).

Nu “agenturili” străine (cum spunea Ceauşescu), nu factori întâmplători, ci starea de incandescenţă în care se afla ţara, nemulţumirea generală acumulată, mai ales pe parcursul anilor ’80, a dus la declanşarea revoltei populare, care nu aştepta decât un pretext, o “scânteie” pentru a izbucni şi a se extinde rapid. Prilejul a fost oferit de episodul Tokes, la Timişoara. Au fost şi preliminariile cunoscute – revolta muncitorilor braşoveni din noiembrie 1987 sau manifestarea programată de ieşeni pe 14 decembrie 1989, depistată de securitate şi înăbuşită în faşă, prin arestarea iniţiatorilor.

Situaţia din ţară era specifică unei “stări revoluţionare“, când se produce ruptura totală între conducerea statului şi masele populare, când conducătorii nu mai pot controla starea de spirit, iar cei conduşi – masele populare – nu mai vor să accepte o dominaţie arbitrară. Asta s-a produs în decembrie 1989 în România, şi aceasta a dus la alungarea dictatorului.

Să pui o asemenea revoltă de masă pe seama unor agenţi infiltraţi ai serviciilor străine de spionaj este simplist, nerealist şi, totodată, nedemn, exprimând lipsă de respect faţă de propriul popor.

– Revoluţia Română nu a fost, de asemenea, rezultatul unui complot, al unei lovituri de stat, ci al acţiunii directe, spontane, a maselor populare revoltate.

Un complot care să fi dus la înlăturarea lui Ceauşescu ar fi fost benefic pentru ţară. S-ar fi evitat, astfel, vărsarea de sânge din decembrie 1989. Unele încercări şi tatonări timide au fost anihilate din start. Iar, spre deosebire de membrii Comitetului Central al P.C. Bulgar, care l-au înlăturat pe Todor Jivkov, membrii Comitetului Politic Executiv al CC al PCR au dovedit o laşitate slugarnică, rămânând alături de Ceauşescu până în ultima clipă.

– Unii afirmă, de o manieră simplistă, fără temei şi fără înţelegerea proceselor istorice, că revoluţia s-ar fi încheiat odată cu fuga lui Ceauşescu, după care ar fi urmat “confiscarea revoluţiei” (şi încă de către eşalonul 2 al PCR!!).

O revoluţie nu se poate confisca. Ea are sau nu are loc. Revoluţia nu poate fi identificată sau rezumată la un act insurecţional. Acesta poate fi sau nu declanşator al unei revoluţii, dar nu revoluţia însăşi!

Revoluţia – indiferent că se înfăptuieşte pe cale paşnică sau violentă, prin acţiuni de masă insurecţionale sau printr-un complot, este un proces istoric, care duce la schimbări de esenţă, în special în structura politică a societăţii.

Esenţa revoluţiei române a însemnat, în primul rând, trecerea de la dictatură la democraţie, de la sistemul dominaţiei unui partid, al sistemului partid-stat, la un sistem politic pluralist, pluripartid, la alegeri libere şi adoptarea unei noi Constituţii democratice, ca şi declanşarea proceselor în domeniul reformei economice. toate aceste schimbări s-au produs ulterior înlăturării dictatorului şi nu se putea altfel!

Cea mai nocivă încercare de discreditare a revoluţiei şi a CFSN este aceea de a pune pe seama nucleului constituit în noaptea de 22 decembrie – declanşarea diversiunii de esenţă teroristă. Se ocoleşte, cu bună ştiinţă, un fapt esenţial: că acţiunea diversionistă s-a declanşat, în sediul CC, în jurul orei 18.30, când încă nu se constituise nicio structură de putere provizorie. Noi – iniţiatorii CFSN – ne aflam adunaţi într-un birou la et. III, începând să redactăm documentul programatic al revoluţiei. Prima salvă de arme s-a declanşat inclusiv spre biroul unde lucram noi. Ne-am dispersat şi ne-am reunit târziu, în noapte, la et. XI al TVR, unde am finalizat comunicatul către ţară al CFSN, pe care l-am prezentat, la miezul nopţii, din studioul IV. Toată această acţiune am realizat-o în stare de asediu, sub foc continuu, inclusiv la trecerea noastra spre zona studiourilor – prin pasarela de trecere de la et. I. Iar, apoi, toată noaptea am petrecut-o la et. XI sub foc continuu, tras dinspre str. Pangrati, Calea Dorobanţi şi inclusiv dintr-un elicopter.

Cum puteam noi – care eram ţinta acestor atacuri – să iniţiam aşa ceva? Este absurd! Rolul acestei diversiuni era, în mod evident, tocmai împiedicarea constituirii unei noi structuri de putere. Diversiunea teroristă aparţinea aceloraşi forţe care acţionaseră de la început pentru reprimarea revoltei populare şi care continuau să acţioneze şi după fuga dictatorului.

Cert este că, din cauza ei, noi nici nu ne-am putut reuni în plen, cu toţi cei 39 membri desemnaţi ai CFSN, decât în 27 decembrie, după încetarea acestei diversiuni ca urmare a executării cuplului Ceauşescu.

Şi asupra procesului se fac tot felul de speculaţii.

Sigur că ar fi fost de preferat şi avantajos din punct de vedere politic să fi putut organiza un proces public, în condiţii normale. Dar nu ne aflam într-o situaţie normală. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea că fiecare zi şi fiecare oră care treceau înregistrau noi sacrificii de vieţi umane. Aceasta ne-a determinat să ne asumăm răspunderea organizării procesului de la Târgovişte, în condiţii excepţionale, cu multe improvizaţii.

Că premisa de la care s-a pornit în luarea acestei decizii a fost corectă s-a verificat prin efectele imediate: a doua zi după proces şi execuţie, acţiunile armate au încetat, cu excepţia câtorva incidente izolate.

– Nu mă opresc asupra multor fabulaţii şi speculaţii de tot felul, pe seama unor convorbiri telefonice cu ambasada URSS sau cu Moscova, inducând suspiciunea că cineva ar fi putut apela la o intervenţie militară sovietică.

Se ştie că, de fapt, secretarul de stat James Baker, prin intermediul ambasadorului Matlock de la Moscova, în ziua de 24 decembrie, a sugerat conducerii sovietice că SUA nu ar avea nimic împotrivă dacă URSS ar interveni în România pentru a curma vărsarea de sânge. Ministrul de Externe Sevardnadze a respins în mod dur sugestia americană, iar Gorbaciov a făcut o declaraţie fermă, afirmând că “nici românii nu au formulat o asemenea cerere, iar URSS a luat o decizie politică fermă, de a nu se mai amesteca în treburile interne ale altor ţări”, denunţând “doctrina Brejnev” (precum se ştie, într-adevăr, URSS nu a mai intervenit, în 1989, nici acolo unde avea trupe – în Polonia, Cehoslovacia şi RDG).

– S-a speculat un zvon, că eu aş fi avut relaţii, încă din perioada studenţiei, cu Gorbaciov, ceea ce era un neadevăr; eu nu m-am întâlnit niciodată cu Gorbaciov înainte de 1990. Însă, zvonul a fost luat în seamă şi de “Cabinetul 2” în vremea când eram director al Editurii Tehnice. În 1987, cu prilejul vizitei lui Gorbaciov în România, am primit indicaţia să părăsesc Bucureştiul, timp de 3 zile, sub pretextul unei banale misiuni profesionale, tehnico-ştiinţifice, la Timişoara.

– Unii şi-au făcut, însă, şi astăzi, o profesiune şi o ocupaţie constantă din asemenea fabulaţii şi răstălmăciri (se cunoaşte campania prelungită pe tema “Iliescu-KGB” se tot caută conexiuni ascunse cu Moscova; “România liberă” afirmă că echipa din jurul lui Iliescu era una antireformistă şi că devizele FSN ar fi fost “comunismul cu faţă umană” sau “economia de piaţă socialistă” – minciuni ordinare, dar şi expresia primitivismului şi inculturii politice a promotorilor, ca să nu mai amintesc declaraţia impardonabilă, iresponsabilă a şefului statului, care pune pe seama conducerii statului, de după execuţia lui Ceauşescu, “scoaterea armatei în stradă şi uciderea a peste 1600 de români”). Probabil că aşa înţeleg unii logica luptei politice!

Au trecut 20 de ani

În aceşti ani s-au produs procese fundamentale, care au schimbat fizionomia societăţii româneşti.

Raportându-ne la cele 3 mari obiective majore ale Revoluţiei Române, exprimate în cele 10 puncte programatice enunţate în Comunicatul către ţară al CFSN – în plan politic, economic şi de politică externă se pot trage câteva concluzii:

1. În ciuda caracterului convulsiv al vieţii politice, exacerbat şi de campania electorală din primăvara şi vara anului 1990, exprimată mai ales prin acţiuni violente, de perturbare a ordinii publice, de atacare şi devastare a unor instituţii ale statului, care au provocat şi venirea minerilor în Capitală sau ciocnirile de la Targu Mures din martie 1990 – în ciuda acestor zvâcniri de violenţă – obiectivele politice esenţiale ale revoluţiei au fost îndeplinite.

– Cea mai importantă cucerire a Revoluţiei a fost înfăptuirea aspiraţiei de afirmare a libertăţii de gândire, de exprimare, de manifestare şi organizare, concretizată şi prin apariţia explozivă de ziare şi reviste, afirmarea presei libere.

– Concretizarea ideii de pluralism politic s-a afirmat prin apariţia de partide, pe baza Decretului-lege adoptat de CFSN în 31 decembrie 1989.

Primele alegeri libere din mai 1990, care au legitimat, prin rezultatele lor, schimbările produse în decembrie 1989, au marcat prezenţa a 90 de partide, care şi-au susţinut propriii candidaţi.

Adunarea Constituantă, aleasă în mai 1990, şi-a îndeplinit misiunea de redactare a noii Constituţii democratice a ţării, adoptate prin referendum naţional la 8 decembrie 1991 – baza juridică a noii structuri politice democratice a statului român.

– În aceşti ani s-au produs mai multe alternanţe politice la guvernare – expresie, de asemenea, a noii ordini democratice din România.

Slăbiciunea esenţială a noastră, ca societate, este că această alternanţă la putere a forţelor politice, în loc să consolideze funcţionarea democratică şi să ridice nivelul de competenţă profesională şi de eficienţă a administraţiei publice, în beneficiul cetăţeanului, a fost însoţită, din contră, de accentuarea clientelismului, a nepotismului, cumetriilor, de promovarea intereselor de grup – nărav ancestral, care acţionează în detrimentul intereselor cetăţenilor.

Este una dintre problemele acute pentru anii ce vin, care impune o abordare frontală, printr-un consens politic, care să ducă la depolitizarea şi profesionalizarea administraţiei publice.

2. Cel mai dificil şi complex proces s-a dovedit cel de reformare a economiei – de trecere de la economia centralizată de stat la o economie de piaţă, funcţională, modernă şi eficientă.

În ciuda multor eforturi, inclusiv prin elaborarea, în 1990, a unei strategii a tranziţiei spre economia de piaţă şi a celei din 1995 – printr-un larg consens politic, de pregătire şi compatibilizare a economiei româneşti cu cea a Uniunii Europene – procesele s-au dovedit dificile, iar discontinuităţile în guvernare au împiedicat promovarea unei abordări unitare, cu continuitate.

Procesul de privatizare s-a dovedit cel mai complicat, inclusiv prin absenţa capitalului naţional, cât şi prin reţinerile capitalului străin de a investi în România, mai ales în contextul stărilor conflictuale din Iugoslavia şi Transnistria.

Marea privatizare, promovată printr-o lege, amplu dezbătută la vremea sa, inspirată din experienţa britanică (MEBO), prin distribuirea de acţiuni cetăţenilor şi organizarea celor două fonduri (FPS şi FPP) – a marcat şi unele exemple pozitive, dar şi multe eşecuri.

Remarcile critice ale economistului J. K. Galbraith la adresa modului în care s-a desfăşurat acest proces în ţările central-europene şi fetişul privatizării – privită ca scop în sine şi nu ca mijloc de perfecţionare a managementului economic – erau pe deplin valabile şi pentru noi.

Una dintre cauzele profunde ale prăbuşirii de sistem din 1989 a fost ignorarea de către vechiul regim comunist a rolului pieţei în economie şi încercarea de substituire a ei cu factori subiectivi – în esenţă, birocraţia de stat. Trecem acum printr-o criză a economiei mondiale, generată de o altă abordare extremă – de fetişizare a pieţei şi de respingere a intervenţiei statului în economie şi a oricăror reglementări şi corective aduse pieţei.

Cu această problemă ne-am confruntat şi noi, la începutul activităţii noastre, după revoluţie.

În cuvântul meu în faţa Parlamentului, în urma alegerilor din 1992, spuneam: “În privinţa funcţiilor statului, în perioada de tranziţie, trebuie evitate două pericole: etatismul exacerbat, pe de o parte, şi nonintervenţionismul, pe de alta”.

Totodată, subliniam ce nu trebuie să facă statul şi ce îndatoriri îi revin pentru a asigura buna funcţionare a economiei. În privinţa reformei economice, spuneam că aceasta nu poate fi monopolul niciunui partid, niciunei persoane. Politizarea ei nu poate fi decât dăunătoare. Reforma trebuie să fie românească, indiferent de sursele de inspiraţie.

Erau aprecieri care cred că rămân pe deplin valabile.

În plan social, cred că mulţi oameni sunt îndreptăţiţi să fie nemulţumiţi. Aceşti ani au marcat apariţia unor fenomene specifice capitalismului, în special în faza de acumulare primitivă: accentuarea polarizării sociale, apariţia unei minorităţi profitoare, de îmbogăţiţi, şi accentuarea sărăciei – la celalalt pol. Dezideratul asigurarii unor sanse egale pentru toţi, mai ales pentru copii şi tineri – a rămas o abstracţiune. Este un deziderat al revoluţiei neîndeplinit, care trebuie să inspire forţele politice şi structurile statale în perioada următoare.

Domeniul în care am reuşit cel mai bine să strângem rândurile şi să realizăm platforme de acţiuni comune ale tuturor forţelor politice a fost cel de politică externă.

S-a confirmat acest lucru, mai ales prin susţinerea eforturilor pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO. Reuniunea de la Snagov din 1995, pentru elaborarea strategiei de pregătire a economiei româneşti în vederea admiterii în Uniunea Europeană, rămâne un exemplu de acţiune solidară a tuturor forţelor politice. S-a repetat acest exerciţiu şi în anul 2000, când au început negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, ca şi în perioada anilor 2001-2004, când s-au încheiat aceste negocieri şi când, pe de altă parte, România a devenit, în 2002, membră a NATO.

Este păcat că această experienţă de conlucrare constructivă nu a mai fost continuată în ultimii 5 ani.

*   *   *

Experienţa acestor 20 de ani este un punct de reper, cu toate luminile şi umbrele lui.

În ciuda situaţiei încordate, accentuate cu prilejul ultimelor alegeri, şi a fracturii politice din societatea noastră, se impun iniţiative care să ducă la depăşirea acestor stări de lucruri, în vederea unor acţiuni conjugate ale tuturor în jurul unui program naţional de perspectivă a unei strategii pe termen mediu şi lung, care să ne ajute să reducem decalajele care ne despart de ţările dezvoltate, folosind mai eficient oportunităţile oferite de statutul de ţară membră a Uniunii Europene.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: