Archive for April, 2017

Realitate și minciună

14/04/2017

Din motive asupra cărora nu vreau să speculez, a revenit în dezbaterea publică o temă veche de opt ani: corectitudinea alegerilor prezidențiale din 2009. Spre surprinderea mea, și în totală neconcordanță cu realitatea, aceea de atunci, la care se adaugă amănunte necunoscute în epocă, Cosmin Gușă, patronul neconsolat al unei televiziuni suferinde, îmi atribuie mie eșecul candidatului PSD, Mircea Geoană. Afirmațiile sale constituie o minciună, pe care nu mă sfiesc s-o consider ordinară.

Faptele îi contrazic minciunile. Indiferent de rezultatul de atunci, Mircea Geoană a câștigat alegerile în țară; votul din străinătate a schimbat rezultatul final. PSD s-a mobilizat exemplar, nu, cum afirmă Cosmin Gușă, nu s-a implicat, la sugestia mea. Da, am avut un diferend cu Mircea Geoană, la începutul lui 2005. Dar eu am o responsabilitate față de partid, în primul rând. Am trecut peste acel moment din 2005, deloc plăcut, și am susținut candidatura sa.

Dacă în 2009 aveam ceva de obiectat la candidatura lui Mircea Geoană, o făceam public. Am considerat că PSD avea nevoie de o victorie în acele alegeri, pentru a schimba cursul politicii românești. Acum se vede cât de păguboasă a fost victoria lui Traian Băsescu.

Cei care folosesc astfel de minciuni rudimentare o fac pentru a abate atenția de la responsabilitățile lor și față de situația din PSD, în epocă, și față de eșecul lui Mircea Geoană în alegeri. Întotdeauna alții sunt vinovați; ei sunt perfecți și imaculați.

Nu are rost să cer postului de televiziune Realitatea un drept la replică. N-ar înțelege ce este acela, și oricum nu le pasă de adevăr. Mă adresez acum celor care mai au spirit critic, și gândesc cu mintea lor. Sunt mult mai mulți decât cred cei care și-au făcut din minciună instrument de lucru în media.

ACADEMIA ROMÂNĂ – 150 de ani

03/04/2017

Am primit, cu ceva vreme în urmă, o invitație la evenimentul organizat azi la Academia Română, eveniment prilejuit de aniversarea a 150 de ani de la inaugurarea Societății Române și de la înființarea Bibliotecii Academiei. Invitația făcea referire la și la o intervenție în cadrul evenimentului. Sigur aveam ceva de spus, relațiile mele cu Academia, ca instituție, și cu mulți dintre membrii Academiei, au fost excelente în decursul timpului. Și, împreună cu cei care au condus Academia, am rezolvat multe probleme ale instituției, inclusiv construcția noului corp al Bibliotecii, proiectat de excelentul arhitect Romeo Ștefan Belea, care a început în 1992.

Cu regret am constatat că organizatorii au părut să nu vadă prezența mea, de vreme ce nu au menționat-o. Nici ceea ce aveam de spus nu a interesat pe gazdele acestei reuniuni. Sunt lucruri mici, care lasă un gust amar. Mai ales când vin din partea celor care conduc Academia Română.

Postez textul pe care doream să-l prezint azi, în cadrul evenimentului de la Academie. Pentru că, dincolo de orice, respect instituția, și-i respect pe cei care au construit-o și i-au asigurat, prin munca și inteligența lor, prestigiul și rezistența în timp.

 

          „Sunt onorat să particip la această adunare solemnă consacrată aniversării celor 150 de ani de la prima ședință oficială, convocată prin Decret al Regelui Carol I, a Societății Academice Române, devenită Academia Română de astăzi, concomitent cu  inaugurarea Bibliotecii Academiei.

         Societatea Academică Română nu a apărut pe teren virgin. Există o lungă istorie a inițiativelor de a construi, în Țările Române, după diverse modele, ”academii domnești”, care au funcționat ca precursoare ale universităților ce urmau să apară în prima jumătate a secolului XIX.

        Amintesc aceste lucruri care mi se pare importante. Cu toate rămânerile în urmă ale Țărilor Românești pe planul dezvoltării economice și sociale, ele nu au fost rupte niciodată de mișcarea de idei morale, politice, economice și sociale din Europa. Sigur, a existat o întârziere: dar procesul istoric, implacabil și-a produs efectele, cu consecințe pozitive. Academia Română este un exemplu, poate cel mai evident.

        Apariția, existența și activitatea Academiei au constituit un factor esențial, de-a lungul vremii, pentru corelarea vieții intelectuale și a evoluției societății românești, în pas cu mersul lumii.

        Ca și în trecut, și acum, Academia Română este chemată să fie un instrument al modernizării României. Prin ceea ce a făcut în acești 150  de ani de existență, a devenit un reper, la care se raportează toți cei care activează în majoritatea domeniilor de creație culturală și științifică.

        În acest context aș vrea să aduc omagiul meu unui om care a contribuit, imediat după 1989, la renașterea instituției, și la revenirea ei pe locul pe care îl merită, în viața intelectuală a României: academicianul Mihai Drăgănescu. Un om de o mare probitate intelectuală, a cărui viață, fără să exagerăm, se confundă cu istoria tehnologiei informatice românești. Un om pe care l-am cunoscut în toate ipostazele sale, cu care am colaborat și până în 1989, el conducând Institutul de Cercetare în Informatică, eu fiind director la Editura Tehnică, ca și după 1989, când a devenit președinte al Academiei Române.

        România nu ar fi ceea ce este acum în domeniul tehnologiei informatice fără munca și dăruirea unor oameni ca el, care au asigurat transmiterea informațiilor din generație în generație, care au făcut școală, care au format specialiști, cărora le-a păsat de ceea ce fac, care au ales calea grea, nu minima rezistență.

        Amintesc aici, în aceeași ordine de idei, contribuția academicianului Tudorel Postolache, și a colectivului său de la Institutul de Economie Națională, la structurarea programului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, ca să nu evoc decât acest proiect cu adevărat de interes național. Academia Română, prin prestigiul și prin expertiza sa, a contribuit decisiv la structurarea ”Consensului de la Snagov”, din 1995, care a reunit toate forțele politice pentru atingerea unui obiectiv strategic al națiunii noastre.

             Aș reaminti, deasemeni, activitatea susținută de academicianul Eugen Simion, în calitatea sa de Președinte al Academiei, în organizarea manifestărilor legate de aniversarea poetului național Mihail Eminescu și tipărirea integrală a manuscriselor sale – eveniment editorial deosebit pentru viața noastră culturală și intelectuală, în general.  

             Acum suntem iarăși în fața unor sfidări, care țin de destinul nostru european. Ne aflăm în preajma aniversării unui secol de la Marea Unire, care ne-a adus, în sfârșit, în poziția de a evolua la unison cu celelalte națiuni europene, și de a pune dezvoltarea națională pe baze noi. Acum nu mai este o problemă de identitate, ca în trecut. Acum este o problemă de model de evoluție.

              Apartenența noastră la Uniunea Europeană nu ne anulează nici identitatea, nici diversitatea, cum cred unii. Europa Unită nu se poate construi fără cunoașterea și acceptarea celuilalt, fără căutarea a ceea ce ne unește. Întotdeauna granițele au fost penetrabile, ideile, valorile morale, etice și culturale au circulat, adesea mai rapid și cu impact mai mare decât bunurile materiale.

             Un istoric care se bucură de o largă apreciere, Fernand Braudel, sublinia că nu putem înțelege de unde venim și de ce lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă în viața națiunilor, dacă nu le studiem din perspectiva timpului lung, cel care scapă observatorului grăbit și superficial, deși el este cel care a structurat lumea, așa cum o vedem acum. Deseori am gândit, despre Europa, doar în perspectiva timpului scurt.

            Avem nevoie de un nou proiect de țară. Nu este  o utopie. Nu este o dorință pioasă. Este o necesitate. Este un element al interesului național, mai ales în condițiile schimbărilor profunde care se produc în Europa și în lume. Nu ne putem întoarce la credința că totul va fi rezolvat de mâna invizibilă a pieței. Că totul se reduce la economie. Iar când sunt probleme, ca acum, soluția ar fi „mai multă Europa”, adică mai multe cedări de suveranitate. Când spunem ”mai multă Europa”, nu la creșterea birocrației de la Bruxelles se gândesc oamenii.

              Mai multă Europa înseamnă, în primul rând, folosirea instrumentelor existente la îndemâna Uniunii și a statelor membre pentru a reduce decalajele de dezvoltare dintre Vestul și Estul Europei. Renașterea proiectului european înseamnă deplasarea centrului de greutate al politicilor europene spre Est.

              Dezvoltarea țărilor din Est poate fi motorul creșterii economice în Uniune. Asta ar aduce, printre altele, mai multă solidaritate și echitate socială, combaterea activă a șomajului, mai ales al celui din rândul tinerilor, și a sărăciei, refacerea sistemelor publice de educație și de sănătate, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, reformarea modelului social european. Și, nu în ultimul rând, este vorba despre prezervarea regimului politic democratic, pus la încercare, sub diverse forme, în mai toate țările europene, sub asediul diverselor mișcări populiste și extremiste.

              Academia Română își poate onora statutul și reputația conducând dezbaterea despre viitorul României,în noul context istoric, contribuind astfel la generarea noului nostru proiect, ca națiune în concertul națiunilor europene. 

Este cel mai bun omagiu adus istoriei și tradițiilor sale, ca instituție.”

 

Ion Iliescu

03.04.2017