Despre eroi și monumente

Am primit, azi dimineață, acest text, însoțit de câteva fotografii. Mi s-a părut un punct de vedere corect, dincolo de radicalitatea tonului celui care a scris rândurile de mai jos. Cel care le-a scris nu este o persoană publică, și ține să rămână așa.

”Domnule Președinte,

Sunt surprins de virulența reacției unor ”jurnaliști” și ”reprezentanți ai societății civile” față de afirmația dumneavoastră de joi, când spuneați, citez: ”Acum să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti…”.

Este o realitate dureroasă a României, și nu de ieri, de azi. În afară de a ne plânge morții, nu vrem să facem nimic pentru ca jertfa lor să însemne ceva. Am plâns morții și în 1907. Ce concluzii politice s-au tras, pentru ca situația mizerabilă a țărănimii românești să nu mai genereze o tragedie ca aceea din primăvara lui 1907? Niciuna! S-a schimbat în bine situația țăranilor, după ce s-a terminat numărătoarea morților? Nu!

Am plâns morți și în decembrie 1918. Și ce concluzii politice s-au tras, după revolta muncitorilor tipografi? Înăsprirea represiunii? Am plâns morți și în 1929, la Lupeni, și în 1933, la Grivița, am plâns morți și în timpul rebeliunii legionare, și în anii stalinismului românesc, și i-am plâns și pe cei din decembrie 1989.

Am crezut, și nu sunt singur în credința mea, că decembrie 1989 va fi un moment fondator al unei Românii democrate, tolerante, în care libertatea de exprimare să fie o valoare fundamentală. Și, până la un punct, așa a fost. Cu toate conflictele de la începutul anilor 90, România a ținut să demonstreze că a înțeles erorile trecutului, că se schimbă, că internalizează valorile europene. Asta ne-a permis aderarea la Uniunea Europeană și la NATO.

Am fost, și sunt, un susținător al drumului european al României. Știu, poate mai bine ca mulți alții, costurile economice și sociale ale schimbării României. Mi-am pierdut locul de muncă, am trăit doi ani din te miri ce. Mi-am schimbat ”meseria”. Am luat-o de la început. A meritat? Da, deși nu cred că aș mai putea să fac ce am făcut atunci. Sunt mai bogat? Nu. Dar succesul în viață nu se judecă doar după mărimea contului în bancă.

Ca mine sunt mulți în România. Ni se mai spune și ”România profundă, care, din păcate, este și o Românie mută. Ce nu își face auzit glasul. Poate pentru că am crezut, și credem, că în democrație așa se petrec lucrurile: pentru noi trebuie să vorbească aleșii noștri. Iar o vreme așa a fost. Aleșii noștri au vorbit pentru noi. Unii mai bine, alții mai rău. Doar că, ușor, ușor, de vreo zece ani încoace, nimeni nu mai vorbește pentru noi. Nici la stânga, nici la dreapta. Locul aleșilor a fost luat de tot felul de trompete ale diferitelor grupuri de interese. Care nu doar că nu mai vorbesc pentru noi, cetățenii, presupuși a avea drepturi, ci împotriva noastră. Cum spuneați, democrația fără cetățeni nu este democrație. Și cu toate astea aici ne aflăm: cetățenii au dispărut din spațiul public. Ce vedem este orice, numai democrație, nu.

Discursul public al trompetelor oscilează între talibanism și ipocrizie. Iar grija unor trompete pentru ”morții din decembrie 1989”, a căror memorie ar fi fost tulburată de spusele dumneavoastră, este de un cinism imaginabil. Pentru că aceleași trompete au demonizat, și denigrat permanent, monumentul închinat memoriei lor, monument ridicat în Piața Revoluției. Monumentul poate să-ți placă, sau nu. Mie nu-mi place. Dar este o poziție subiectivă. Îmi place însă gestul de cinstire a jertfei unor oameni, jertfă care le dă trompetelor libertatea de a macula pe oricine și orice.

Ca unul care cunoaște dezbaterea de idei din diverse țări, un astfel de monument n-a întrunit NICIODATĂ unanimitatea. Așa s-a întâmplat în cazul Memorialului de la New York, dedicat celor dispăruți în atentatele din 11 septembrie 2001. Au protestat rude ale celor dispăruți, arhitecți, urbaniști, societate civilă. Dar odată terminat, nimănui nu i-a trecut prin minte să-l profaneze. Ei bine, din ”respect” pentru morții Revoluției, s-au găsit bucureșteni care au profanat monumentul din Piața Revoluției. Iar trompetele au fost fericite, au aplaudat libertatea de a macula. Nu am văzut niciun gest de condamnare. Nu a cerut nimeni respectarea memoriei celor dispăruți.

Nici autorităților nu le pasă. De ce le-ar păsa? Ele nu se simt responsabile de nimic. Monumentul se află la 50 de metri de Ministerul de Interne. Clădire păzită de jandarmi. Jandarmi care păzeau cu zel și simulacrul de artă de for public, care a înconjurat, în derâdere, monumentul, circa nouă luni, anul trecut. Sub ochii lor blajini s-a produs vandalizarea monumentului. Presupun că ”autoritățile” se vor deranja abia atunci când niște ”artiști” vor acoperi cu grafitti pereții biroului ministrului de Interne. Moment ce nu pare prea departe.

Am făcut câteva fotografii ale monumentului. Ele sunt ilustrarea pomenitei ipocrizii, care se întinde în spațiul public, ipocrizie care a generat și atacurile la adresa spuselor dumneavoastră. Ca să se schimbe ceva, este nevoie de a transpune în politici publice ”concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti…” Da, oricât le-ar părea unora de ciudat, așa funcționează lucrurile în societățile normale, în democrații. Mai este însă România anului 2016 o democrație? Mă tem că nu. Dar, iarăși spun, poate este doar o apreciere subiectivă. M-aș bucura să greșesc.”

008_1 013 012_1 010 007 002_1 003 004_1 006_1

 

 

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: