INTERVIU

In “Jurnalul de Chișinău ” a apărut un interviu pe care l-am acordat cu prilejul aniversarii a 20 de ani de La proclamarea independentei Republicii Moldova .

EXCLUSIV // Ion Iliescu, ex-preşedintele României: „Noi nu puteam decide viitorul RSSM în locul cetăţeanului moldovean”

„Cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa?”, se întreabă Ion Iliescu, fostul preşedinte al României, într-un interviu oferit în  exclusivitate JURNALULUI de Chişinău. Domnia sa declară că, în august 1991, nu avea cum fi momentul unificării României cu R. Moldova. Totodată, am încercat să aflăm care a fost, totuşi, misterul semnării Tratatului cu URSS în 1991, considerat de mulţi istorici şi politicieni un act ostil şi umilitor pentru interesele României, pe care alte ţări estice, precum Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, l-au respins.

Angelina OLARU

„Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula, pe continent”

Domnule preşedinte Ion Iliescu, la cei 20 de ani de la proclamarea Independenţei R. Moldova, pe care aţi recunoscut-o primul dintre preşedinţii europeni, basarabenii sunt mai dornici ca niciodată să citească dezvăluiri importante, necunoscute, legate de situaţia din anul 1991. Dacă aţi face un efort de memorie, ce aţi putea să ne spuneţi în acest sens? Cât de prezentă era Basarabia pe agenda politică românească?

Basarabia a fost prezentă pe agenda politică românească imediat după Revoluţia din decembrie 1989. De fapt, schimbările care se pregăteau în R. Moldova, ca urmare a politicii de deschidere, promovată de Mihail Gorbaciov, erau cunoscute încă din anii 1986-1987, şi urmărite cu interes. Era un proces de recuperare a identităţii şi a memoriei, de redefinire a raporturilor dintre Chişinău şi Moscova. Revenirea la grafia latină, spre pildă, a fost un asemenea gest, care a fost primit cu multă satisfacţie în România. Într-un fel, era un semnal prevestitor al schimbării din România, un semn că lumea se mişcă, iese din strânsoarea unui regim opresiv.

Reamintesc un lucru, şi în cadrul acesta trebuie analizate evoluţiile şi deciziile noastre din acei ani, care e bine să fie separate de convingerile noastre personale: graniţele din Europa erau, practic, intangibile, şi din respectarea lor s-a făcut o condiţie de prim ordin a stabilităţii şi păcii pe continent, în perioada ce a urmat prăbuşirii comunismului. Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula, pe continent. Şi au fost mulţi cei care s-au împotrivit reunificării ei.

Noi, la Bucureşti, eram preocupaţi de câteva lucruri legate de Basarabia: cum să ajutăm Chişinăul şi pe liderii schimbării pentru a se consolida şi pentru a avea relaţii privilegiate cu Bucureştii, fără a mai trece obligatoriu pe la Moscova, cum să ajutăm elitele culturale care luptau pentru reconstrucţia identităţii naţionale, şi cum să facem graniţele dintre cele două ţări mai permeabile. Ştiu că mulţi ironizează acum „Podurile de flori” din 1990 şi 1991, dar atunci milioane de oameni au trecut de o parte şi de alta a graniţei. Graţie celor două acţiuni, formalităţile de trecere a graniţei s-au simplificat foarte mult.

Era evident, pe de altă parte, că procesele centrifuge din URSS se accelerau, că periferiile Uniunii deveneau instabile, că renaşterea naţională din republicile unionale avea să ducă, dacă nu la ruperea URSS, măcar la evoluţii spre o confederaţie, cu atribuţii extinse pentru componentele ei, şi cu legături mult mai slabe între Moscova şi celelalte capitale unionale. Noi ne pregăteam pentru aceste evoluţii, şi făceam tot posibilul pentru a creşte cooperarea directă cu Chişinăul, în toate domeniile, cu precădere în cel cultural.

„Unionismul nu a fost un program politic serios al oricărui partid moldovean”

– Ce făceaţi acum două decenii, în calitate de principal actor politic, care avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte  soarta de mai departe a RSS Moldoveneşti? Care a fost rolul României, ca vecin al URSS, la declararea Independenţei R. Moldova? Dvs. personal aţi contribuit la Independenţa R. Moldova?

– Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului RSS Moldoveneşti, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean. Noi nu puteam decide în locul lui. Iar deciziile au fost luate în mod democratic, în cunoştinţă de cauză. Nu la Bucureşti s-a decis viitorul R. Moldova, şi nici chiar la Moscova. El a fost decis la Chişinău, de moldoveni. Şi nu a fost o decizie uşor de luat, în condiţiile de atunci.

Moldovenii au decis că vor să fie independenţi, în statul lor, sub conducerea unor lideri aleşi din rândul lor. Noi nu aveam decât să aprobăm această decizie şi să facem astfel, încât Independenţa R. Moldova să fie efectivă, şi recunoscută în plan internaţional, iar comunitatea internaţională să fie garantul ei.

Nu poţi schimba peste noapte situaţia, când este vorba de lucruri sensibile. Cred că pentru cei mai mulţi moldoveni nu se punea, atunci, problema unirii cu România. Nu cred că ar fi acceptat să treacă de la o „dependenţă” la alta. Nici acum, după două decenii, elanul unionist nu este o realitate arzătoare, ca să spun aşa. Unionismul a fost mai mult un slogan electoral, şi mai puţin un program politic serios al oricărui partid din R. Moldova. În plus, obstinaţia cu care toate partidele „unioniste” s-au declarat de „dreapta”, într-o ţară cu grave probleme sociale, a făcut rău acestei cauze, care a fost demonizată de rusofoni, şi capitalizată electoral de comunişti.

„România nu a exprimat şi nu exprimă interese diferite de cele ale R. Moldova”

– Este această ţară acum independentă cu adevărat? Cum v-aţi fi dorit să fie?

R. Moldova este o ţară cu adevărat independentă, deşi, în contextul actual, independenţa nu mai are acelaşi conţinut ca în urmă cu o jumătate de secol. Toate naţiunile sunt dependente de ceva, într-un fel sau altul: de resurse din exterior, de capriciile naturii, de economiile altora, de deciziile organismelor internaţionale, de regulile organizaţiilor din care fac parte. Întrebarea asta se poate pune despre oricine, şi în orice ţară. Sigur, eu înţeleg contextul în care puneţi întrebarea. Problema transnistreană era evidentă încă din anii `80, era răspunsul Moscovei la schimbările din R. Moldova. La fel şi problema găgăuză. De altfel, măsura aplicată de Stalin şi de Hruşciov odată cu ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de a scinda acest din urmă teritoriu, el trecând în componenţa Ucrainei, în locul lui fiind alipită, în „compensaţie”, nou-createi RSS Moldoveneşti regiunea  Transnistria, a fost o mişcare cu bătaie lungă!

Dar R. Moldova are la îndemână toate instrumentele pentru a rezolva această problemă, împreună cu toţi cei interesaţi. Inclusiv cu Moscova, Kievul şi Tiraspolul. Pentru asta este nevoie de decizii ferme şi de dorinţa de a închide odată acest capitol, pentru a nu mai constitui o problemă pentru viitorul R. Moldova. Noi am depus toate eforturile în sprijinul rezolvării acestei probleme. Am făcut tot ceea ce depindea de noi, în contextul dat. Şi, cum am mai spus, am sprijinit R. Moldova în toate demersurile sale de a-şi păstra statalitatea şi integritatea.

– R. Moldova este un subiect de primă importanţă în viaţa politică actuală a României?

R. Moldova este şi va fi un subiect important pe agenda oricărui partid şi a oricărui guvern din România. Nu e nevoie să explic motivele. Dar acum s-a schimbat modul de abordare, noi fiind membri NATO şi UE, deci obligaţi de angajamentele luate la admiterea în cele două organizaţii şi de regulile lor de funcţionare. Trebuie să fim realişti: singura cale de unificare, acum, este aderarea R. Moldova la UE. Chişinăul trebuie să vrea asta, şi să facă eforturile necesare pentru a îndeplini condiţiile de aderare. În acest fel, se poate ajunge la „spiritualizarea” frontierelor, aşa cum sugera, la timpul său, Nicolae Titulescu. Nu e simplu, nici fără suferinţe, sau costuri. Dar merită!

Noi putem ajuta R. Moldova în acest proces de integrare europeană. Cum facem şi acum, cum am făcut din 1990 fără încetare şi fără ezitări. Dar nu putem decide noi în locul moldovenilor. Obţinerea cetăţeniei româneşti de către unii cetăţeni moldoveni nu este o soluţie de fond. R. Moldova se vede lipsită de oameni cu bună calificare, iar România trebuie să se explice în faţa UE, spre pildă.

„Recunoaşterea R. Moldova nu are cum fi o recunoaştere a Pactului Ribbentrop-Molotov”

– Numeroşi analişti politici, dar şi istorici de marcă vă acuză pentru  recunoaşterea R. Moldova, totodată, şi a Pactului Molotov-Ribbentrop, că aţi ratat momentul în care ar fi fost foarte posibilă reunificarea dintre România şi R. Moldova. Ba mai mult, unii oameni politici au declarat în presa bucureşteană că Dvs. aţi refuzat propunerea de unire a Basarabiei cu România, care venea din partea unor politicieni de prim-plan din dreapta Prutului. Ce detalii ne-aţi putea da în această privinţă?

Aş vrea să precizez câteva lucruri. Prin atacarea Uniunii Sovietice de către Germania şi aliaţii ei, inclusiv România, la 22 iunie 1941, Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe. Graniţele postbelice sunt rezultatul Tratatului de Pace  de la Paris, din 1947. Ele au fost reconfirmate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, ca şi la Conferinţa CSCE de la Paris, din noiembrie 1990 şi au fost acceptate de toate statele participante. Recunoaşterea R. Moldova nu are cum fi o recunoaştere a Pactului Ribbentrop-Molotov, din motivele expuse mai sus. De altminteri, condamnarea pactului, făcută şi de Parlamentul României, încă din 1991, are, acum, alte semnificaţii: se condamnă astfel politica sferelor de influenţă.

August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu R. Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar, mai ales, externă. Se trece cu uşurinţă peste un fapt: prezenţa trupelor sovietice în stânga Prutului. Armata a XIV-a se tot retrage şi acum din R. Moldova, şi tot nu se dă dusă din Transnistria, în ciuda unor decizii ale comunităţii internaţionale în acest sens, şi ale angajamentelor părţii ruse. Discuţii pe tema unificării, în cadru restrâns, au existat în ambele ţări, de genul „ce bine ar fi dacă ar fi”. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Apoi, cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa? Pentru că acesta ar fi fost, din partea României, pasul logic spre reunificare: refuzul de a recunoaşte existenţa Moldovei independente. Ar mai fi vrut ei reunificarea, după un astfel de gest? Sigur, nu!

Atât noi, cât şi liderii moldoveni am pornit atunci de la premisa existenţei celor două state româneşti şi de la exercitarea dreptului la autodeterminare, context în care se putea promova unificarea după modelul celor două state germane. Am evitat orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre, de a fi prezentate ca o expresie a dorinţei de „anexare” a Basarabiei (sau a unei părţi a ei) şi de modificare a graniţelor postbelice, lucru de neacceptat pentru comunitatea europeană, lucru pe care, de altfel, ni l-au şi semnalat liderii ei politici, pe căi oficiale.

În acest context, este neconform adevărului să se vorbească despre „oportunitatea” unificării, care ar fi fost ignorată sau torpilată de cineva. Dacă ar fi existat această oportunitate, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu „dacă”.

– Care au fost interesele României pe care le-aţi apărat atunci?

România nu a exprimat şi nu exprimă interese diferite de cele ale R. Moldova.

„România nu ar fi trebuit să recunoască nici independenţa Ucrainei?”

– Ce aţi întreprins în timpul Puciului de la Moscova din 19 august 1991?

Ceea ce trebuia să facă şeful statului: să analizeze consecinţele evenimentului, să se consulte cu partenerii externi ai României şi să ia o poziţie oficială, care a fost una de respingere fermă a actului grupului de pucişti, condus de Ianaev. În primul rând, am convocat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la întrunirea lui au participat şi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. Am adoptat o Declaraţie de susţinere fermă a conducerii legitime a URSS şi a procesului de democratizare din URSS. Declaraţii similare au adoptat apoi şi Parlamentul, şi Guvernul României. Ulterior, am vorbit la telefon atât cu Boris Elţîn, cât şi cu Mihail Gorbaciov. Dar atunci ne-a fost clar că URSS se va dezintegra.

E adevărat că tot în acele zile au venit la Bucureşti domnii Ion Hadârcă şi Nicolae Ţâu, ministrul de Externe, care, aşa cum spune domnul Hadârcă într-un interviu acordat „României Libere”, doreau să ne informeze despre intenţia Chişinăului de a forma un guvern în exil, dacă puciul reuşea. Puciul a accelerat declararea independenţei R. Moldova.

 La 22 martie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, a parafat la Moscova cu omologul său sovietic, Alexandr Bessmertnîh, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România. Iar la 5 aprilie 1991, Dvs. l-aţi semnat, tot la Moscova, în prezenţa lui Mihail Gorbaciov. Principalul argument al documentului,  invocat de importanţi politicieni şi lideri de opinie, era recunoaşterea pierderii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, adică valabilitatea pactului Ribbentrop-Molotov. De ce aţi semnat acel tratat?

Mă tem că priviţi extrem de ciudat acel document. L-aţi citit? Tratatul avea cu totul alt principiu la bază: schimba radical natura relaţiilor între România şi URSS, le scotea din sfera ideologiei comuniste, le punea în altă logică, în acord cu noile realităţi, determinate de prăbuşirea comunismului. Tratatul ne permitea să avem relaţii directe cu Chişinăul, fără să mai trecem pe la Moscova. Încă o dată: nu însemna recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov. În logica dumneavoastră, România nu ar fi trebuit să recunoască nici independenţa Ucrainei, şi nici să aibă un tratat de bază cu această ţară, care deţine părţi din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Am semnat acel Tratat, pentru că am considerat că trebuie să schimbăm natura relaţiilor cu URSS, în pregătirea desprinderii de Tratatul de la Varşovia şi de CAER.

„Chişinăul trebuie să iasă de sub semnul provizoriului…”

– Cum aţi califica ultimele evoluţii ale relaţiilor bilaterale dintre România şi R. Moldova? Cum aţi dori să fie direcţionate?

Sincer, se putea mai bine în relaţiile bilaterale. Asta dacă ambele părţi ar fi avut, cum a avut România, până în 2004, politici speciale în relaţiile bilaterale, şi ele ar fi avut o oarecare continuitate. Noi am acţionat pentru consolidarea independenţei R. Moldova, pentru rezolvarea conflictului transnistrean, pentru integrarea ei în comunitatea euro-atlantică. Am strâns legăturile culturale.

Din păcate, relaţiile s-au personalizat iraţional după 2004. Asta s-a reflectat în calitatea relaţiilor, care au urmat suişurile şi coborâşurile legăturilor personale dintre cei doi preşedinţi, domnii Băsescu şi Voronin. Cred că acum Chişinăul trebuie să-şi limpezească problemele politice interne, să iasă de sub semnul provizoriului. Să decidă clar că vrea să adere la UE, chiar dacă aderarea nu va fi posibilă prea rapid. Dar asta funcţionează ca un stabilizator intern, ca un proiect care trece dincolo de ciclurile electorale. Iar România va fi, ca şi până acum, cel mai puternic avocat şi susţinător al R. Moldova.

6 Responses to “INTERVIU”

  1. popalumi Says:

    Avem o criza in w,asa cum ati spus. Avem mutanta genetico-fascista la Cotroceni. Deci: nu vreau sa ma gindesc ca USL nu cistiga alegerile.

  2. Angela Says:

    http://prezidenta.wordpress.com/2011/08/10/deputat-de-neamt/

    Ma bazez pe sprijinul vostru!

  3. Sibilla Says:

    @popalumi,
    Deci să gândim pozitiv şi să rămânem pe redute…. ar fi păcat să ne confruntăm în continuare cu criză şi criţă non stop-toarăşu bă-SECU…
    Câştigăm alegerile musai şi musai şi MUSAI ! NU avem de ales !

  4. Marcus Says:

    Erevan News – Hot News

    Agentia Erevan News isi informeaza cititorii:

    1. Avand in vedere desele atacuri ale unor dezechilibrati mintali asupra stalpilor din imediata vecintatate a palatului Cotroceni, intr-o sedinta secreta a CSAT, s-a luat hotararea ca, pentru descurajarea unor astfel de atentate, toti stalpii din proximitatea respectivului palat sa fie dotati cu sperietori verificate care sa-i tina la distanta pe atentatori. Acestea vor fi de forma unui om cu chipul d-lui presedinte Traian Basescu si vor fi dotate cu cipuri speciale de identificare a presupusilor atacatori, care la o eventuala apropiere a acestora vor declansa un sistem audio ce va reproduce intocmai celebraul hahait prezidential cu o intensitate acustica deosebit de mare, hahait insotit de la fel de celebrul slogan: “Sa traiti bine!”.
    Se spera ca, prin implementarea acestei masuri de protectie, d-l presedinte sa nu mai fie deranjat de apucaturile acestor maniaci si dezechilibrati mintal. Sunt acceptate numai tentativele de suicid prin autoincendiere.
    2. Dupa ce si-a retras ambasadorul din Republica China si dupa toate ocarile, mahalagismele si aratarile publice de cur, comise de d-l presedinte Basescu Traian, cu adresa la conducerea comunista a acestei tari, ocari insotite de promisiunea ferma facuta romanilor, ca Romania nu va apela niciodata la investitiile de capital comunist (sac!) chinez, d-l Basescu s-a razgandit si a ordonat formarea unei caravane condusa de Marco Polo ot Rachitele, care s-o apuce pe Drumul Matasii cu destinatia finala Orasul Interzis din China unde sa solicite investitii masive de capital chinez in economia romaneasca. Se spera ca dupa succesul fulminant obtinut de d-na Elena Udrea ca purtatoare a celebrei frunzulite, gen bikini, la Expozitia Mondiala, Marco Polo ot Rachitele sa gasseasca mai usor butoanele care, actionate cum trebuie, sa lase enormul flux de capital chinez sa inunde piata romaneasca.

    A consemnat pentru Dvs.
    Vartan Varujan

  5. fragmentariumpolitic Says:

    Revoltele britanice si bumerangul neoliberalismului: tunelul, biciul si zaharelul falsilor multiculturalisti

    Incepand de sambata seara, cand au debutat, am urmarit cu ingrijorare violentele si jafurile din Marea Britanie si le-am privit cu compasiune pe victimele acestora. Ceea ce am vazut, din relatarile de la fata locului sau din imaginile care circula pe internet, mi-a amintit de Huliganiada romaneasca din 13 iunie 1990 (al carei efect civic, din urmatoarele doua zile, a fost nedrept botezat “mineriada”), mai exact un atac al extremei drepte asupra tinerei democratii post-revolutionare, prin care se tintea rasturnarea scorului zdrobitor obtinut de fortele democratice in primele alegeri libere, din luna mai a aceluiasi an. Bine, bine, mi-am spus trecand peste respectiva paranteza din istoria nationala traita, dar cum de este posibil un asemenea eveniment, sub forma BlackBerryadei britanice (denumirea vine de la cea a Messengerului prin care au comunicat huliganii), intr-o tara matura democratic si dezvoltata economic?!… Multe din analizele si comentariile pe seama celor petrecute s-au intemeiat, sociologiceste, pe o suma de observatii sistematice, dar, politiceste, putine dintre acestea au reusit sa nu se lase orbite de reflectorul actualitatii si sa distinga radacinile fenomenului in conul de umbra care se intinde pe cateva decenii. Adevarul este mult mai simplu, dar, asa cum se intampla adesea cand acesta este langa noi, nu reusim sa-l vedem si sa-l intelegem…

    Daca sunt puse cap la cap, numeroasele “incidente” din viata publica internationala, implicand rasa, etnia sau religia, carora, istoric, li s-au dat doar explicatii conjuncturale, conduc catre un sens, sub aspect emotional si psihologic, aliniindu-se, aidoma liniilor de camp magnetic, dupa niste vectori politici modelatori. Raportarea acestui sir de fapte istorice la spatiile national-statale in care imigratia a fost intens stimulata politic (implicit modificarea balantei demografice indigene) releva ca sandwich-ul multirasial, multietnic si multireligios este o constructie politica neoliberalista, ale carui scop si obiective politice sunt asemanatoare purificarii rasiale de sorginte nazista, numai ca acum vectorul rasial, re-originat in neoliberalism, este intors invers, impurificarea, politizata, lovind la fel de criminal. Pentru a nu exista confuzii, subliniez acelasi lucru pe care l-au facut multi altii: multiculturalismul, ca fenomen indisociabil de globalizare, este benefic si de neocolit in secolul XXI. Problemele incep sa apara din momentul infestarii politice a multiculturalismului, respectiv al incercarilor neoliberaliste de a scoate acest fenomen din sfera schimburilor de orice fel si a-l aduce in cea a geopoliticii si geostrategiei, pentru a face din el un factor de putere si de propulsie in cursa catre suprematia mondiala.

    In goana dupa profit maxim si cu costuri sociale minime, politicile neoliberaliste au folosit de-a lungul timpului multiculturalismul ca pe un tunel politic, prin care cohorte de imigranti, preponderent de culoare, au fost aduse in America si Europa, folosind, ca orice dresor, zaharelul, sub forma unei prajituri imense, consumerismul, care, asezata ademenitor la capatul tunelului, i-ar putea hrani in egala masura pe toti, si biciul, intruchipat de conceptul politically correct. Ceea ce vedem acum in Londra, este o neasteptata intoarcere a garbaciului politic de pe spinarile celor care maraiau la inselatoria neoliberalista a consumerismului “multicultural” (sau “multilateral dezvoltat”, pe limba comunismului) pe cele ale imigrantilor. Risipirea utopiei consumeriste si caderea mastii multiculturaliste a neoliberalismului au starnit confuzie si revolta. In mod vadit, bula speculativa a consumerismului s-a spart o data cu cea a cresterii fara dezvoltare, de tip neoliberalist: “prajitura” nu este pentru toti!

    Cel putin din perspectiva reactiilor politice, juridice si politienesti, valul de violente si jafuri care i-a lovit pe insulari ridica si o alta problema, cea a respectarii drepturilor omului. Va rezista democratia britanica in fata tentatiilor autoritariste sau va deveni un pretext de persecutii si abuzuri impotriva unor presupusi huligani, ca intr-o presupusa democratie, in care deasupra capului fiecarui cetatean va atarna prezumtia de vinovatie, ca in patania biciclistilor care, plimbandu-se pasnic prin Manchester, s-au trezit, din senin, maltratati de politie?! Judecand dupa tinta lor de criminalitate pura si dupa absenta oricaror revendicari politice, “BlackBerryada”, prin ea insasi, nu a fost un atac la adresa sistemului. Plutoanele de tineri rapperi de culoare, care spargeau si jefuiau razand, habar nu aveau de programe sau regimuri politice, de stanga sau dreapta etc., ci ei o faceau pentru ca pentru asa ceva fusesera convocati (la o ora a surprinderii maxime, ce parca s-ar fi inspirat din atacul de la Abbotabad!), dar, mai ales, pentru ca stiau ca actiunile politiei vor fi paralizate de catre corectitudinea politica. O analiza la cald este un joc periculos, comenta BBC, dar si mai periculoase ar fi analizele ghidate dupa aparentele induse. Asemanari multiple cu unele acte de violenta din US sunt evidente, dar cea mai nelinistitoare este posibilitatea ca minoritati etnice inarmate (US) sau suficient de vocale si de active infractional (UK) sa terorizeze si sa controleze majoritatea populatiei. Pe de alta parte, in campul reflectiei politice se aprinde si beculetul rosu al unui posibil efect pervers: daca masurile guvernamentale post-criza vor viza nu numai minoritatea infractoare ci si majoritatea onesta, ar fi nu numai o mare incorectitudine politica, dar si o inchidere a celuilalt brat al menghinei in care va fi prinsa populatia. “Vom readuce ordinea pe strazi” (David Cameron) poate insemna multe lucruri, intre care si inducerea psihologica a reflexului de teama vizand iesirea in strada pentru proteste/demonstratii democratice sau inhibarea politica a acestui gen de actiuni.

  6. Marcus Says:

    Ia Romane, Fara Numar!

    Din indepartata China, de langa Soare Rasare,
    Boc, El Muerte, si suita ne trimit o salutare
    Ne anunta prin teveuri noi masuri ce put a moarte,
    De-nca n-ati intins copita, nu e mult pana departe.

    Veniturile dijmuite, stop la leacuri compensate,
    Taieri dure-n carne vie, pensii bocna inghetate,
    Asta ne serveste bocu, la ordinul lui chiombila
    Noi suplicii, chinuri grele prin sentinte fara mila.

    Cum vazut-au ca se poate, poporu’ nu protesteaza,
    Nici macar sa ne prevină, hotii nu se deranjeaza
    Ni se-anunta-acu’ prin presa regimul de genocid
    Senin, Boc se plimba-n China si viseaza ca-i El Cid.

    Iara chiombu, cu-a sa gasca, fura-angro si fara jena,
    Un popor ce-si duce crucea, cu a lasitatii gena.
    Chiar si unele-animale cand simt zvon de macelar
    Brusc ingenuncheaza-n cale si scapa de cutitar.

    Numai noi, natie-umila, cu frica de Dumnezeu
    Stam ca oile in turma si-l credem pe chiombu’ Zeu,
    Iar acesta stand in tronu-i, ce se vrea de imparat,
    Scuipa-n scarba-n capul nostru si ne umple de rahat.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: