APARITIE EDITORIALA

Recent a vazut lumina tiparului volumul : Ion Iliescu – Fragmente de viata si de istorie traita”.

 „Am fost martor şi actor al multor evenimente, dintre care unele au schimbat cursul istoriei. În câteva dintre aceste schimbări se poate găsi şi contribuţia mea „

Lansarea volumului va avea loc vineri 22 iulie 2011, la CasaTitulescu, sos.Kiseleff nr.47, cu incepere de la ora 11,00.

 

CUVÂNT ÎNAINTE

Această carte nu este una de memorii, în sensul clasic al cuvântului. Ştiu că nu puțini dintre cei care mă cunosc, dar şi mulţi istorici aşteaptă o astfel de carte. Poate că încă nu i-a venit timpul. Poate că încă nu sunt pregătit pentru o astfel de întreprindere.

Cu toate acestea, în decursul timpului, dar mai ales în ultimii douăzeci de ani, am scris şi am publicat o serie de texte care, ca un puzzle incomplet, dau, în mare, imaginea evoluţiei mele în cele opt decenii de viaţă. Am împlinit, la 3 martie anul acesta, 81 de ani. O viaţă de om, cu bune şi mai puţin bune. Am fost martor şi actor al multor evenimente, dintre care unele au schimbat cursul istoriei. În câteva dintre aceste schimbări se poate găsi şi contribuţia mea.

Evident, nu pot spune că mi-am propus să fiu lider. Nu visam, când eram copil, că voi ajunge preşedinte. Când eram eu copil, România era monarhie.

Visul meu a fost unul mai modest: să învăţ, să muncesc şi să-mi schimb condiţia, într-o societate românească schimbată în bine și ea. Mediul în care am petrecut cei şapte ani de acasă a fost unul benefic, în ambianța oferită de bunici și de ceilalți membri ai familiei, oameni simpli, săraci, dar harnici și deschiși. Însă, indiferent cât de mult munceau oamenii pe care îi cunoşteam, nu-şi puteau depăşi condiţia, într-un sistem politic şi social profund inechitabil şi nedrept. Acele inechităţi m-au afectat. Iar asta m-a făcut să înţeleg alegerea tatălui meu, muncitor ceferist, şi lupta lui. Luptă care a avut, pentru el, un preţ greu şi nedrept.

Din păcate, niciunul dintre sistemele politice în care am trăit şi trăiesc nu a rezolvat într-o manieră durabilă problema inechităţilor sociale. Ba, mai mult, ceea ce văd cu tristeţe astăzi este reproducerea, la o scară şi mai mare, a polarizării economice şi sociale din anii interbelici. Văd copii care, ca şi mine, provin din familii modeste, de oameni muncitori, şi care nu mai pot avansa pe scara socială pentru că nu-şi pot permite o educaţie de calitate, pentru că sărăcia din muncă este omniprezentă, pentru că un egoism feroce ia locul solidarităţii naţionale şi sociale.

Eu am avut o şansă în viaţă. Şi am profitat de ea. Nu a fost uşor, erau anii de după război, cu multe lipsuri, cu oameni care-şi căutau un drum în viaţă, cu o ţară ce trebuia reconstruită după un război pustiitor şi după o pace care nu ne-a fost tocmai favorabilă. Mi s-a părut că a fi inginer ar însemna cea mai bună cale de a ajuta la reconstrucţie şi la schimbarea în bine a vieţii oamenilor. Mi s-a părut, de asemenea, că fără un angajament politic acea schimbare nu era posibilă.

Sunt un om de stânga, nu neg şi nu-mi reneg trecutul. Mi-l asum, cu toate ale lui. Dar nimeni nu-mi poate reproşa lipsa bunei-credinţe în ceea ce am făcut. Şi nici faptul că nu aș fi evoluat, că nu aș fi învăţat din lecţiile pe care viaţa şi oamenii mi le-au dat.

Un concurs de împrejurări a făcut ca, într-o vreme în care societatea românească s-a izolat – nu de voie, ci de nevoie – de spaţiul căreia îi aparţinea, ca istorie şi valori, să pot lua contact cu acele valori, cu ideile care duceau la schimbare şi la evoluţie în Occident. De aceea am devenit foarte apropiat, ca mod de gândire, de a vedea lucrurile, de social-democraţia occidentală.

Sincer să fiu, mi-am dorit şi încă îmi doresc ca România să fi putut evolua, începând cu 1990, după modelul unor țări occidentale precum Suedia, model inspirat de politici de esență social-democratică. Atunci când am vorbit de modelul suedez, mă refeream la principiile sale. România este o ţară prea săracă şi cu serioase rămâneri în urmă, pe care 45 de ani de comunism n-au reuşit să le reducă de o manieră radicală, pentru a-şi permite luxul neoliberalismului pur şi dur. Din păcate, puţini sunt cei care au înţeles ce am vrut eu să spun atunci. Pentru că puţini erau cei care aveau în minte un proiect pentru România. Cei care mă cunosc încă din anii ’80 ştiu că am fost permanent obsedat de un gând: ce facem după ce cade Ceauşescu? Ce trebuie schimbat, ce trebuie păstrat, care vor fi costurile?

Unele răspunsuri conturau criza care a urmat prăbuşirii regimului ceauşist. Era evident că existau forţe ce doreau o reîntoarcere la starea de fapt din perioada interbelică, o perioadă pe care lipsurile din ultimii ani ai epocii Ceauşescu o mitizaseră, o transformaseră într-un soi de „paradis pierdut“.

Or, acestor oameni li s-a părut inacceptabil faptul că ieşirea din comu­nism se făcuse, în România, la stânga, nu la dreapta, ca în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria. Acum, la peste două decenii de la prăbuşirea comu­nis­-mului, înţelegem mai bine nişte lucruri. Stânga şi dreapta erau atunci, şi aşa au rămas până în acest moment, doar nişte etichete, puse pe nişte forme politice extrem de fluide şi de lipsite de contur.

Ceea ce ne-a deosebit radical era trecutul. Dacă cele trei ţări pomenite veneau cu o experienţă democratică mai consistentă ca a noastră – nu numai pentru că în perioada interbelică fuseseră mai dezvoltate economic şi social, mai urbanizate, mai civilizate şi chiar mai democratice, în special Cehoslovacia, ci şi pentru că aveau o mişcare civică rodată în contestarea totalitarismului –, în România nu puteam vorbi despre aşa ceva.

Experienţa trecutului a fost pentru ele o bună bază de plecare, politică, economică şi chiar socială; pentru noi, nu. Acest lucru s-a văzut în anii 1990 şi 1991, în convulsiile ce au urmat ieşirii din dictatură. Am fost prea ocupaţi cu consumarea acestor conflicte pentru a ne ocupa serios de elaborarea unui adevărat proiect de viitor. Sigur, am elaborat o Constituţie, poate cea mai modernă într-o ţară fostă comunistă, indiferent ce spun şi ce cred detractorii ei, care o citesc doar la capitolul „Atribuţiile preşedintelui“, uitând să le citească pe acelea referitoare la drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, dar şi pe  cele referitoare la garanţiile constituţionale ale acestor drepturi şi libertăţi.

Retrospectiv vorbind, am învăţat democraţia la locul de muncă. Nu a fost uşor. Reflexe totalitare au existat întotdeauna în aceşti ani, în toate mediile, nu doar în politică şi printre politicieni. Le regăsim și în rândul elitelor intelectuale, care evocau şi încă mai evocă, printre altele, votul cenzitar sau care fac ochi dulci extremei drepte interbelice, în rândul jurnaliştilor şi în cel al formatorilor de opinie, ba chiar şi la mulţi cetăţeni, care au devenit intoleranţi la diversitate şi la opinie.

„Somn uşor, somn uşor, v-aţi ales cu-n dictator!“, scandau adversarii mei politici, în marş prin Bucureşti, în 1991–1992. Ei bine, i-am dezamăgit! Nu am avut şi nu am calităţile necesare unui dictator, și nici astfel de porniri. Nu m-a interesat puterea în sine şi nu am folosit puterea pe care am avut-o pentru a face rău sau în interes personal. Puterea devine interesantă doar în momentul în care ai un proiect, şi ea devine un instrument pentru materializarea lui.

Nimic nu corupe mai mult decât puterea. Şi trebuie să fii, din punct de vedere moral, extrem de puternic pentru a nu te lăsa corupt de putere. Îmi place să cred că pe mine puterea nu m-a corupt. Mulţi au fost uimiţi de modul firesc în care s-a făcut transferul de putere în 1996, după ce domnul Emil Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale. Cei care se aşteptau la altceva nu mă cunosc. Nu mi-am dorit puterea, în 1989, ci mi-am asumat o responsabilitate. Era normal să fiu primul care să respecte regulile la structurarea cărora lucrase. Mulţi au fost uimiți şi de modul în care am trecut de perioadele de opoziţie, de recâștigarea alegerilor în toamna anului 2000. Opoziţia nu a făcut rău nimănui, într-o democraţie, este un mod de a regenera proiecte politice şi de a roda noi lideri, de a te reapropia de oameni şi de agenda publică.

Instituţia preşedintelui este adesea văzută ca una a autorităţii extrem de tari, o instituţie care „porunceşte“ celorlalte. Nimic mai fals! Este o instituţie care trebuie să construiască punţi în societate, să caute permanent consensul, să fie un arbitru onest. Nu sunt un om conflictual, deşi îmi susţin cu toată forţa poziţiile atunci când este vorba de lucruri fundamentale, ce implică valorile în care cred. Şi una dintre ele este democraţia.

Dacă România este acum unde este, asta are ca explicaţie şi refuzul multor lideri politici de a ajunge la un consens în probleme fundamentale. Personal, cred cu toată tăria în faptul că societăţile consensuale au perfor­manţe mai bune în toate planurile, inclusiv în cel economic, iar România, atunci când a reuşit un minim consens asupra unui proiect, a avansat mai repede şi cu sacrificii mai mici.

Cum n-am putut ajunge la un consens, la începutul anilor 90, cu privire la un proiect naţional de trecere la economia de piaţă, schiţat în 1990 de colectivul condus de academicianul Tudorel Postolache, am adoptat un altul,  e drept, mai atrăgător ca imagine, „integrarea europeană şi euroatlantică“, dar mai vag şi mai parţial, în ceea ce priveşte conţinutul schimbării. În fond, multe dintre criteriile integrării erau de natură politică, iar schimbarea politică a fost cea mai rapidă şi mai completă, chiar dacă acum vedem şi slăbiciunile din acest domeniu. Schimbările economice, însă – şi cele sociale, consecinţa primelor –, sunt procese pe termen mult mai lung. Aşa am căzut în păcatele şi mai vechi ale ţării acesteia, cel al formelor fără fond şi cel al modernizării fără dezvoltare.

E drept, formal, suntem o ţară cu toate instituţiile şi mecanismele unei ţări europene, membră a Uniunii Europene. În realitate, lucrurile sunt departe de a fi normale. Am fost şi sunt conştient de faptul că acestea sunt marile noastre slăbiciuni, cele care ne împiedică să progresăm. Nu ştiu să existe o soluţie miraculoasă care să ne vindece de aceste păcate. Cred doar că libertatea de circulaţie şi dreptul românilor de a munci în Europa vor permite, în timp, schimbarea profundă a României. Acei oameni pot face comparaţii, iar la întoarcerea lor în ţară, pot deveni factori activi pentru schimbare şi modernizare. Nu sunt puţini: circa trei milioane de oameni. Mai devreme sau mai târziu, vocea lor va conta tot mai mult în politică. Ceea ce s-a întâmplat la alegerile prezidenţiale din 2009 este doar un accident nefericit, o manipulare care a produs o ruptură temporară între românii din ţară şi cei din afara ei.

România se schimbă. Şi, oricât de paradoxal ar fi, se schimbă în bine. Din păcate pentru omul obişnuit, schimbarea în bine este extrem de lentă. Este pe durata timpului lung. Aşa a fost peste tot în lume. În 1989, după mulţi ani de rău, speranţa şi aşteptările au fost extrem de mari, iar capitalismul, idealizat, un nou tărâm promis. Deziluziile au fost rapide şi dramatice. După zece ani, la revenirea la putere a PSD, speranţele au renăscut, şi din nou capitalismul, incipient și primitiv totuși, deşi îi decepţionase pe mulţi, părea, în următorii opt ani, măcar suportabil şi capabil şi de bine pentru destui.

Ei bine, criza din 2009 şi2010 amai produs o generaţie de dezilu­zionaţi. Este generaţia pe care se putea construi clasa de mijloc a României, oameni care puteau să-şi proiecteze imaginea în viitor, să-şi asume o familie, o ipotecă pentru casă, să se gândească mai liniştiţi la viitorul copiilor lor.

De data aceasta, criza va fi aici pentru mai multă vreme. Şi preţul pe care îl vom plăti cu toţii va fi foarte mare. Să nu uităm că avem de plătit datorii duble faţă de perioada ultimilor ani ai lui Ceauşescu, într-un timp extrem de scurt şi în alte condiţii economice. Pur şi simplu ne întrebăm care este cu adevărat capacitatea economiei româneşti de a plăti datoriile, dacă ea gene­rează suficiente resurse şi dacă nu cumva intrăm într-o spirală infernală a în­da­torării, de genul celei a ţărilor din America Latină, în anii ’80 ai secolului XX.

Problema suportabilităţii sociale este esenţială. De recesiunea din anii de început ai tranziţiei s-a putut trece fără convulsii sociale grave (deşi atât în 1990 şi 1991, cât şi în 1999 lucrurile puteau degenera grav, dar a existat înţelepciune din partea tuturor actorilor politici şi sociali, şi temperatura confruntării a scăzut la niveluri nepericuloase), pentru că a existat o intervenţie şi din partea statului. Sigur, limitată de resurse, dar a existat şi a funcţionat.

Asistăm acum la demantelarea statului social, poate în contrast cu practica europeană și cu prevederile Constituției țării. Este cea mai proastă decizie pe care au luat-o un politician și partidul său în aceşti 21 de ani. Oamenii sunt lăsaţi singuri în faţa furtunii. E ca şi când am renunţat la a mai fi o naţiune. O naţiune demnă, matură nu-şi lasă membrii la voia întâmplării, să se descurce fiecare cum poate. Statul nu există în sine, este produsul voinţei cetăţenilor unei naţiuni. Nimeni nu i-a întrebat pe români dacă sunt sau nu de acord cu această decizie.

Separaţia puterilor în stat a ajuns o ficţiune, rezultatul alegerilor se schimbă prin migraţie politică, executivul controlează, folosind banii publici, spaţiul politic şi schimbă voinţa cetăţenilor pedepsindu-i, prin tăierea alocărilor bugetare, pe cei care nu votează cu puterea. Mai grav, votul a ajuns o marfă, se vinde cui dă mai mult.

Se poate ieşi din această involuţie? Da, cu o condiţie: să nu uităm pentru ce am avut o Revoluţie în 1989 şi care a fost preţul libertăţii. 

*        *

Câteva cuvinte despre structura acestei cărţi. Am adunat, în volumul de faţă, texte despre care cred că mă reprezintă şi care dau o idee despre evoluţia mea în timp. Am inclus o succintă biografie, publicată în volumul Revoluţie şi reformă *, acoperind anii dinaintea Revoluţiei din Decembrie 1989.

Veţi găsi aici câteva texte publicate în anii ’80, legate mai ales de preocu­pările mele din perioada activităţii la Consiliul Naţional al Apelor şi la Editura Tehnică. Ele reflectă extinderea interesului meu faţă de unele probleme noi precum echilibrul factorilor de mediu, dezvoltarea durabilă, rolul progresului tehnologic şi al creativităţii în dezvoltarea economică şi a societăţii, în general, în a doua jumătate a secolului XX.

Am inclus, de asemenea, un text elaborat în martie 1989, cu intenţia de a fi transmis la postul de radio Europa Liberă, care, însă, nu a mai ajuns la destinaţie. De aceea, nici nu am vorbit multă vreme despre existenţa lui.

Dar pentru că Virgil Măgureanu – cel căruia i-l încredinţasem şi care, din motive uşor de înţeles, nu a reuşit să-l facă să ajungă la destinaţie, reuşind, însă, să-l păstreze (ceea ce nu era lipsit de riscuri) şi să mi-l înapoieze, la câţiva ani după 1989 – menţionează textul într-un dialog publicat cu scriitorul Alex Mihai Stoenescu, am decis să-l includ în volum sub titlul „Capsula timpului“.

Scris în condiţiile primăverii anului 1989, în plină dictatură, sub supravegherea strictă a Securităţii, textul este o chemare directă la acţiune pentru înlăturarea clanului Ceauşescu. Se poate aprecia, acum, caracterul său radical în comparaţie cu alte texte transmisela Europa Liberă(scrisoarea celor şase vechi militanţi ai PCR sau textul semnat „Frontul Salvării Naţionale“, scris, precum am aflat mai târziu, de profesorul Alexandru Melian dela Universitateadin Bucureşti). Eu l-am semnat simbolic „Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist“, sugerând constituirea unei structuri largi de acţiune pentru înlăturarea dictaturii.

Cred că acel text reflecta, cât am putut eu mai bine, exasperarea societăţii româneşti, lipsa de perspective, faptul că, într-un fel, proiectul lui Ceauşescu, cel din anii ’60–’70, se epuizase, nu mai avea nicio susţinere, iar închistarea regimului şi autismul lui generaseră radicalizarea societăţii. Nu puţini gândeau atunci că, din păcate, nu aveam șansa altor țări din zonă să realizăm o răsturnare a dictaturii pe cale pașnică și că o schimbare prin dialog, prin negociere nu era posibilă, că ne îndreptam spre o explozie socială. Nu cred că şi-a dorit cineva aşa ceva, doar că în decembrie 1989 oamenii nu au avut de ales decât revolta.

În continuare, reiau succint prezentarea principalelor momente ale Revoluţiei Române şi a acţiunilor de constituire a statului de drept: formarea CPUN; alegerile din 20 mai 1990; activitatea Adunării Constituante; adoptarea noii Constituţii şi primele alegeri constituţionale din toamna anului 1992, care au încheiat procesul de înființare a noilor instituţii ale statului de drept, ce reprezintă esenţa Revoluţiei Române.

Am consacrat în carte un capitol important şi consistent eforturilor pentru promovarea noilor relaţii internaţionale ale României. Reamintesc izolarea în care se găsea ţara la sfârşitul anului 1989. Evenimentele ce au urmat schimbării din decembrie 1989 au complicat lucrurile pentru noi. Marile puteri erau ocupate cu gestionarea reunificării germane, au apărut criza iugoslavă şi cea irakiană, apoi destrămarea fostei URSS. Noua arhitectură de securitate, după dizolvarea Tratatului dela Varşovia, era extrem de neclară. Aveam nevoie de inventivitate, de o nouă politică externă, construită pe noile realităţi, care să servească noile obiective ale ţării. 

După doi ani de neclarităţi, lucrurile începeau să prindă contur în Europa. Era evident că estului Europei i se oferă o perspectivă: integrarea europeană şi euroatlantică. Începeau să se enunţe şi exigenţele cărora trebuia să le răspundem.

Ca urmare a unui larg consens politic şi social, am făcut din aderarea la principalele organisme europene, şi îndeosebi din aderarea la UE şi NATO, un obiectiv strategic esenţial pentru România. În acelaşi timp, am urmărit dezvoltarea şi fundamentarea pe baze noi a relaţiilor bilaterale cu alte state şi participarea atât la constituirea de structuri de cooperare regională şi sub-regională, cât şi la efortul de reformare a unor organizaţii precum ONU  şi CSCE.

Am prezentat cele două alternanţe la guvernare, din 1996 şi 2000, expresie a funcţionării principiilor şi mecanismelor politice democra­-tice. Este şi o analiză a partidului al cărui fondator am fost – FSN –, apoi a succeso­rului său, cu diferitele nume pe care le-a purtat în acest timp, semn al schimbă­ri­lor pe care le-a suferit, unele benefice, altele mai puţin – FDSN, PDSR şi PSD –, atât în timpul cât s-a aflat la putere, cât şi în opoziţie. Au fost prezenţe interesante şi importante, iar dacă judecăm lucrurile la rece, vom vedea  că acuzaţia de antireformism la adresa partidului este nefondată şi ipocrită. El a introdus cele mai radicale şi mai profunde reforme din aceşti ani, fără de care nu am fi aderat la UE şi la NATO. Aş vrea să reamintesc câteva reforme radicale, începând cu privatizarea, cu liberalizarea pre­ţurilor, cu modificarea regimului proprietăţii, continuând cu renunţarea la conscripţie şi trecerea la armata de profesionişti, punerea armatei şi a serviciilor secrete sub controlul societăţii civile, şi lista poate continua. Da, sunt mândru că am reuşit, împreună cu partidul din care fac parte, și în dialog cu celelalte forțe politice, să construim un edificiu instituţional compatibil cu cel al naţiunilor occidentale, un model social românesc în acord cu modelul social european. Poate nu am făcut destul, dar am făcut mai multe şi mai importante reforme decât orice alt partid postdecembrist.

Guvernarea PSD din perioada anilor 2000–2004, care coincide cu ultimul meu mandat prezidenţial, o consider cea mai reuşită şi benefică pentru ţară, concretizată într-un proces de creştere economică, în condiţii de echilibru macroeconomic şi cu efecte pozitive asupra vieţii categoriilor de bază de cetăţeni, în special salariaţi şi pensionari, dar şi întreprinzători.

Nu a fost simplu, şi nici uşor. Ţara era traumatizată de cei aproape patru ani de recesiune, de guvernare haotică, de scăderea dramatică a nivelului de trai, de dezindustrializare, de întârzieri în procesul de negociere a aderării  la UE şi de refuzul primirii noastre în NATO, la Summitul dela Madrid, în 1997.

Am avut de gestionat două procese importante: aderarea la NATO şi finalizarea negocierilor de aderare la UE. Nu puteam reuşi decât în condiţiile în care fiecare responsabil politic şi fiecare instituţie – Preşedinte, Premier, Parlament, Guvern – îşi făceau datoria fără ezitare, cooperând în spiritul democraţiei constituţionale.

Am ţinut să evidenţiez eforturile pentru apărarea stabilităţii politice şi sociale, pentru rezolvarea pe cale democratică, prin dialog politic şi social,  a stărilor conflictuale; reconcilierea cu Regele Mihai şi familia regală; relaţiile cu Biserica Ortodoxă şi alte culte religioase, cu comunitatea evreilor din România; acţiunile pentru cultivarea consensului şi a conlucrării în jurul unor mari obiective de interes naţional; acţiunile comune cu Academia Română; dialogul cu intelectualii ţării; promovarea culturii române în ţară şi în străinătate; participarea la marile dialoguri internaţionale, la forumuri reprezentative de dezbateri: organizarea în România, în2002, a Conferinţei Europene pentru Societatea Informaţională şi participarea la Summitul Mondial de la Geneva, consacrat aceleiaşi teme; participarea la summiturile dela Rio de Janeiro, din 1992, şi de la Johannesburg, din 2002, consacrate problemelor dezvoltării durabile.

Prezint succint activitatea Comisiei Naţionale constituite în 2003 şi a Forumului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, ca şi adoptarea Strategiei naţionale pentru Dezvoltare Durabilă – România 2025.

Din păcate, acest curs ascendent şi eforturile pentru coagularea unor ac­ţiuni unitare ale tuturor factorilor interesaţi – forţe politice şi societatea civilă – având drept obiectiv esenţial promovarea unei politici naţionale coerente şi consecvente, care să ne ajute să depăşim marile decalaje, moştenite din istorie, faţă de ţările dezvoltate, au fost profund afectate, în anii din urmă, printr-o acţiune nesăbuită de cultivare a discordiei, a stărilor conflictuale şi a suspiciunii generalizate, în condiţiile lipsei dialogului politic şi social, ale unei guvernări slabe, lipsite de profesionalism, şi ale practicii demagogiei şi populismului. Rezultatele se văd în deteriorarea situaţiei economice şi a condiţiilor de viaţă ale celor mulţi (care nu este doar efectul crizei mondiale), în slăbirea poziţiilor internaţionale ale României.

Trecerea în revistă a istoriei celor 21 de ani dela Revoluţia din Decem­brie 1989, cu reuşite şi nereuşite, cu experienţe pozitive şi negative, cu bune şi cu rele, trebuie să fie prilej de învăţăminte pentru toţi, să ne inspire pentru a găsi căile cele mai potrivite de redresare şi de cuplare a României la procesul în curs de construcţie europeană, în condiţiile adâncirii procesului amplu de globalizare a economiei şi a vieţii sociale, în beneficiul tuturor cetăţenilor ţării.

Le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat în realizarea acestei cărți. În primul rând, colaboratorilor mei apropiați, Gheorghe Constantin, Victor Opaschi și Ionuț Vulpescu, pentru contribuția lor la apariția volumului; lui Lucian Tudose, cel care a realizat fotografiile incluse în volum. De asemenea, mulțumesc Editurii Litera, pentru calitatea și celeritatea cu care a asigurat apariția cărții.

 Ion Iliescu, mai 2011

9 Responses to “APARITIE EDITORIALA”

  1. Angela Says:

    Eu zic sa mai candidati odata la Presedentia tarii. Cu siguranta veti fi ales.

  2. popalumi Says:

    Eu cred ca sunteti cel mai pur exemplar de social -democratie din Internationala Socialista.
    Am o neliniste in mine cind citesc ca, ne putem intoarce in timpurile Americii Latine.(am vazut reportaje cu Argentina , Bolivia.)
    Si eu sustin ideea realegerii dvs ca presedinte.

  3. tuteavsnietzsche Says:

    Offtopic
    O idee de stanga. Sau… de normalitate. In aceasta chestiune nu este vorba de culoare politica ci de interesul national. Un om de calibrul dumneavoastra are cuvantul greu. poate…

    petitie
    Protest impotriva obligativitatii asigurarilor de locuinte

    Asigurarea “OBLIGATORIE?” a locuintelor:

    un abuz dar si o inginerie financiara. Un caritas ambalat. O evaporare de bani. Sume care ajung la firmele de asigurari; dupa ce trag linie pot sa-si cumpere masini/avioane produse de oriunde dar nu din Romania. Banii de pe asigurari pleaca. Ei nu raman pentru indiguiri sau consolidarea sigurantei locuintelor. Imposibil sa nu sesizezi enormitatea: dai banul din buzunar pentru siguranta casei… dar nimeni nu se ocupa sa elimine riscurile din viitor – banii nu pleaca in aceasta directie. Pe viitor riscurile vor ramane (in anumite zone destul de izolate) iar cineva pleaca in concediu cu acesti bani. Nu pleaca pe litoralul romanesc. Pleaca in locuri exotice… asta… in timp ce omul de rand (care abia are ce pune pe masa) face un efort financiar pentru siguranta lui si pentru bunastarea asiguratorului. Banii nu se investesc pentru siguranta asiguratului!!!

    Cand dau banul din buzunar ma gandesc la un viitor luminos. Cat de luminos poate sa-mi fie viitorul daca cineva pleaca in concediu cu banii mei? In cazul unui cutremur devastator cu un grad mai mare decat acela din 1977 firmele de asigurari ar intra in faliment. Daca firmele de asigurari intra in faliment de ce sa ma asigur? De ce sa-mi dau banul (in special cand nu locuiesc intr-o zona de risc?) Nici macar nu functionam ca un stat social – sa ne ajutam unii pe altii. Da. Pot sa accept abuzul de a plati asigurarea pentru casa mea (cu un factor de risc extrem de scazut aproape inexistent) in conditiile in care banii acestia pe care ii scot din buzunar ajung la indiguiri/paratraznete sau impaduriri.

    Astfel se fac afacerile. Excrocherie legalizata.

    Omul de rand (fricos) face pe dracu in patru pentru singuranta. Fricosul nu se intreaba unde se duc banii pe care ii scoate din buzunar atata timp cat el se simte in siguranta.Problemele trebuie rezolvate. Viitorul nu trebuie sa arate cum arata prezentul. Aceasta sanctiune financiara trebuie sa inceteze. Asigurarea locuintelor trebuie sa fie facultativa.

    Peste 8 milioane de locuinte de asigurat. La 20 de euro bucata se aduna o suma de 160 milioane euro. Din care trebuie scazute cheltuielile de administrare/colectare.

    Daca apare un cutremur ca in 1977 si se prabusesc 35.000 de locuinte (costul acestora la o asigurare de 20 de euro acopera 20.000 de euro) de unde scoate asiguratorul 700 milioane de euro? Ce fac firmele de asigurari in cazul unui asemenea dezastru?

    Sunt asigurate si ele. Reconstructia credeti ca se va face din fondurile marelui asigurator? Eu cred ca nu. Marea majoritate a cheltuielilor reconstructiei sunt suportate de catre omul de rand (prin donatii) si de catre stat (asa-i de cand e lumea). Atunci… ce rol mai au asigurarile locuintelor? Sa fabrice o falsa impresie a sigurantei.

    Un mecanism credibil, sigur, durabil – mecanism care poate raspunde promt la asemenea dezastre poate sa fie unul prin care statul instituie un organism ce colecteaza intr-un fond aceste sume. Statul! Nicidecum nu Vantu sau Becali.

    Se stabileste un prag peste care sumele adunate se investesc pentru siguranta. Astfel.. banii pot ajunge acolo unde este nevoie si nu prin Caraibe sau la constructori de masini de lux din alte tari. Dar cel mai important este ca aceasta asigurare sa fie facultativa.

    Cu siguranta.. persoanele care fac asigurari o sa adopte o pozitie tafnoasa pentru cativa arginti – in defavoarea interesului/castigului general.

  4. Cios Adina Emilia Says:

    Sincere felicitari, domnule presedinte, cu ocazia aniversarii a 60 de ani de casnicie, impreuna cu distinsa dumneavoastra sotie. La Multi Ani!

  5. dlnimeni Says:

    Felicitari, voi cauta cartea spre a o citi. Si o voi citi cu placere.
    Off topic, un articol de pe blogul personal.

    Trei culori, imnul României.
    Posted on 20 iulie 2011 by dlnimeni

    Incidentul de la Sheffield, campionatele europene de scrimă, in care echipa noastra feminină de spadă a părăsit podiumul fiindcă organizatorii au cântat Trei culori în loc de Deşteaptă-te române mă face să mă întreb de ce Trei culori – muzică şi versuri de Ciprian Porumbescu – nu este imnul nostru naţional. Chiar, de ce? Fiindcă a fost imnul national – cu versuri modificate – pe vremea comuniştilor? Dar vă amintiti de ce comuniştii lui Ceauşescu au declarat Trei culori ca imn naţional? In principal, fiindcă, la marile manifestări sportive care implicau echipe nationale, acesta era cântecul pe care îl cântau – spontan – spectatorii din tribune. Nu Desteaptă-te române. Iar Ceauşescu nu era prost pentru a nu prelua un cântec foarte popular şi cu priză la români ca imn, mai ales că al doilea motiv a fost acela de a înlocui, în 1977, vechiul imn Te slăvim Românie, un soi de marş de inspiratie sovietică.

    Ca şi cetăţean român, cer ca Trei culori, muzica şi versuri de Ciprian Porumbescu, să redevină Imnul României.

    Trei culori cunosc pe lume
    Ce le țin ca sfânt odor,
    Sunt culori de-un vechi renume
    Amintind de-un brav popor.

    Cât pe cer și cât pe lume,
    Vor fi aste trei culori,
    Vom avea un falnic nume,
    Și un falnic viitor.

    Roșu-i focul vitejiei,
    Jertfele ce-n veci nu pier
    Galben, aurul câmpiei,
    Și-albastru-al nostru cer.

    Multe secole luptară
    Bravi și ne-nfricați eroi
    Liberi să trăim în țară
    Ziditori ai lumii noi.

    Iar când fraților m-oi duce
    De la voi și-o fi să mor
    Pe mormânt atunci să-mi puneți
    Mândrul nostru tricolor.
    Ciprian Porumbescu – sursa Wikipedia

  6. Gabriela Savitsky Says:

    Un “Cuvânt înainte” cu accente de glossar.
    Anevoie am găsit ritmurile cărţilor dumneavoastră. Nu ştiu dacă e întemeiată ideea mea, dar aşa cred – fiecare scriitor are o muzică a scrisului său. Până la măiestrie, trece prin multe stiluri şi mode. E valabil şi pentru scriitura de analiză, deşi pare greu de acceptat. Uneori fraza e atât de densă şi sensurile atât de greu de descifrat încât te simţi ca-ntr-o răspântie: Pe unde s-o apuci?
    Undeva între Carl Sagan şi Lester Bown… O muzică cu tonalităţi grave din care izbucneşte – nu se ştie de unde şi nu poţi prevedea – ritmată şi veselă, alăuta optimismului. Pur şi simplu, e un optimism năucitor. După atâta negură. După atât de grozav întuneric.
    Vă felicit. Dacă şi cartea este precum Cuvântul înainte – şi e greu de presupus că ar fi altfel – nu pot decât să exult că suntem vecini într-o contemporaneitate greu de înţeles.
    Felicitări. Sincere.

  7. aki 6262 Says:

    Buna ziua,
    Este adevarat ca viata nu mi-a dat de ales legat de acest subiect, dar nu voi obosi sa sper…
    O sa ma intrebati – de ce ? Iar eu am sa va raspund : daca as obosi copii mei ar insemna sa moara, asa ca nu am de ales si nu trebuie sa obosesc – priveste si spune-mi daca ati fi eu, ce ati face, ati continua, sau ati obosi :



    http://www.acasatv.ro/noutati-acasa/emisiuni/la-po vestiri-adevarate-doua-surori-gemene-au-urgent-nev oie-de.html

    Multumesc ca macar mi-ati dat sansa sa las acest mesaj si sa sper.
    Daniela Zaharia
    tel.+40763664224

  8. Theodora Says:

    Domnule presedinte Ion Iliescu,
    Din pacate nu am putut sa particip la lansare.
    De unde pot sa cumpar cartea?

  9. SorinPLATON Says:

    Felicitari pentru lucrare d-le presedinte!

    “unul dintre egali”

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: