Acad. MIRCEA MALITA

Marți, 28 iunie, a avut loc la Casa Academiei Române, o reuniune organizată de Institutul Național de Cercetări Economice “Costin Kirițescu”, în cadrul “zilelor institutului” – care a aniversat 21 de ani de la înființare, reuniune consacrată academicianului MIRCEA MALIȚA. Cu acest prilej, i s-a conferit academicianului Malița titlul de Membru de Onoare al institutului, înmânat de dir.gen.INCE, prof.univ.  Luminița Chivu.

Acad. MIRCEA MALIȚA a prezentat cuvântul său de receptive intitulat “România la întretăiere de drumuri”.

Mi-a revenit onoarea de a prezenta un cuvânt de răspuns la discursul de recepție al acad. Malița (pe care
îl prezint mai jos). Au urmat alocuțiuni ale președintelui Academiei Române – Ionel Haiduc , vicepreședintele Cristian Hera,
prof.univ. Petre Roman, prof.univ. Gabriela Drăgan – dir.gen. al Institutului European din România, prof.univ. Ilie Bădescu – dir. Institutului de Sociologie, prof.univ. Virginia Câmpeanu – dir.științific al Institutului de Economie Mondială și prof. univ. Valeriu Ioan Franc, dir.gen.adj. al INCE.

Mi-am intitulat cuvântul meu –  

Nevoia de proiect  

        Sunt onorat să particip la această reuniune de omagiere a academicianului Mircea Maliţa, intelectualul reprezentativ al generaţiei care a trecut prin purgatoriul unei perioade tumultuoase a istoriei naţionale şi universale. A fost o perioadă care pe mulţi i-a „scos din rânduri” sau i-a anihilat.

        În acele vremuri incerte Mircea Maliţa şi-a găsit echilibrul şi menirea în planul ideilor, al activităţii intelectuale, conectat fiind la ceea ce era esenţial în evoluţia ştiinţei şi filosofiei, a cunoaşterii umane în general, la marile curente de idei care au constituit motorul progresului contemporan.

        Indiferent de conjuncturi, adesea vitrege, sau influențate de mode, pentru că şi în planul ideilor suntem victimele unor curente de gândire la modă, Mircea Maliţa  s-a afirmat prin profunzimea şi consecvenţa gândirii şi raţionamentelor sale. Şi-a fundamentat opera pe abordări logice, ştiinţifice, pe o solidă informare şi documentare, pe o permanentă conectare la mersul dinamic al ideilor, într-o lume aflată în permanentă şi rapidă schimbare.

        Nu s-a pierdut în hăţişul faptelor mărunte, accidentale, conjuncturale, a ştiut să se menţină în planul marilor idei, cele care au dat şi dau liniile majore ale dezvoltării contemporane. De aici şi perenitatea abordărilor sale, a temelor supuse atenţiei şi dezbaterii publice, a raţionamentelor sale. Pentru că Mircea Maliţa este un veritabil laborator de creaţie, un izvor permanent de idei, de teze şi de teme ştiinţifice, de abordări originale, care sunt sursă de inspiraţie pentru contemporanii săi.

        Scrierile şi expunerile sale se detaşează prin ţinută, prin eleganţă intelectuală şi stilistică, prin tonus stimulator şi încurajator. Orice apariţie a sa, în dezbateri publice sau în scrieri, constituie adevărate evenimente intelectuale.

        Am avut privilegiul să-l cunosc din anii tinereţii noastre, mai precis din 1947. El era student la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti, eu, elev la Liceul „Spiru Haret”. Am fost invitat la o adunare a asociației studenţilor de la Facultatea de Matematică, care-şi alegeau reprezentanţii. Preşedinte al asociației a fost ales studentul Mircea Maliţa. Cu acest prilej a impresionat, şi m-a impresionat, prin modul în care s-a adresat auditoriului. Încă de atunci ştia să fie foarte convingător prin argumentaţie.

        După această primă luare de contact, la un an distanţă, Mircea Maliţa a fost ales preşedinte al Uniunii Naţionale a
Studenţilor din România, urmându-i scriitorului Mihai Gafiţa. În această calitate întâlnirile noastre au fost mai dese, am conlucrat strâns, eu fiind secretar al Uniunii Asociaţiilor elevilor din România, dar şi ca student, apoi al Politehnicii bucureştene. Mircea Maliţa este cel care m-a iniţiat în problemele mişcării studenţeşti şi ale Uniunii Internaţionale a Studenţilor.
Erau vremuri pline de frământări, de schimbări, şi angajamentul politic era o formă de exprimare a dorinţei de nou, de mai bine.

        Ştiu că vremurile acelea sunt controversate, că oamenii sunt judecaţi la grămadă, şi etichetaţi. Dar pentru a-l înţelege mai bine pe Mircea Maliţa, am să evoc un episod din acele vremuri, care dă măsura caracterului său integru. În 1949 a avut loc Congresul UIS – Uniunea Internațională a Studenților, unde, la propunerea delegaţiei sovietice, s-a decis excluderea din UIS a organizaţiei studenţilor din Iugoslavia, ca o consecinţă a ruperii relaţiilor Moscovei cu Belgradul şi cu Tito. Era un fapt fără precedent, o expresie a exacerbării metodelor staliniste de conducere, a extinderii lor într-o organizaţie internaţională, creată imediat după război, pe o platformă anti-fascistă, şi care unea organizaţii studenţeşti după criterii profesionale, nu politice, atât din estul, cât şi din vestul continentului.
Mircea Maliţa a fost cel care, în delegaţia română, a manifestat reticenţe în a accepta această decizie, luată la presiunile delegaţiei sovietice.

        La întoarcerea acasă, într-o plenară a CC al UTM, a fost aspru criticat pentru poziţia adoptată, a primit un avertisment şi a fost obligat, în spiritul acelor vremuri, să-şi facă autocritica. Numai că faptele îi dădeau lui dreptate: bun cunoscător la mișcării studențești, Mircea Maliţa a înţeles că excluderea organizaţiei iugoslave înseamnă scindarea UIS, ceea ce s-a şi întâmplat, organizaţiile studenţeşti occidentale părăsind Uniunea.

        Nu a fost singura ciocnire a academicianului Mircea Maliţa  cu un sistem dogmatic şi rigid. Anul 1971 a fost cel al unei cotituri nefaste, după ce aproape un deceniu trăisem cu toţii speranţa unei liberalizări politice şi a unei renunţări la dogme, după plecarea trupelor sovietice şi mai ales după declaraţia din aprilie 1964,un veritabil act de independenţă faţă de URSS. Am avut parte de mica noastră „revoluţie culturală”, după un model mai degrabă nord-coreean.
Într-o plenară a activului ideologic, convocată de Nicolae Ceauşescu în iulie 1971, printre cei criticaţi se afla şi Mircea Maliţa, în acel moment ministru al învăţământului.

        Vreau să spun că atunci când crezi cu tărie în justeţea ideilor tale, când ai de spus ceva oamenilor, când ai să le oferi ceva, poţi face acest lucru chiar şi împotriva sistemului. Iar Mircea Maliţa a ştiut să treacă peste toate aceste episoade, pe care astăzi lumea nu le mai poate înţelege, pentru că sunt absurde într-o democraţie, pentru a putea spune ceea ce avea de spus, pentru a oferi societăţii ce avea şi are de oferit o minte cu adevărat creatoare. L-am urmărit pe profesorul Mircea Maliţa, pe diplomatul, pe academicianul, pe omul Mircea Maliţa. Ne-au apropiat câteva preocupări comune: problemele globale ale omenirii, spre exemplu, sau dinamica progresului ştiinţific, de care depinde prosperitatea naţiunilor. Îl citesc mereu cu plăcere şi atenţie. Îi apreciez contribuţiile la elaborarea unor rapoarte ale Clubului de la Roma, ca şi la efortul de organizare a filialei româneşti a Clubului. În calitate de profesor la Facultatea de Matematică, a fost, cred, primul care a introdus un curs de „Bazele inteligenţei artificiale” în învăţământul universitar românesc.

        Ca academician a promovat consecvent, în cadrul Academiei, nevoia elaborării unor proiecte care să susţină dezvoltarea durabilă a României, ca şi necesitatea unui proiect integrator naţional pentru perioada post-criză. Susţin ideea sa că aceasta necesită o re-profesionalizare a celor care generează şi aplică politici publice, dar şi a decidenţilor economici, fără de care relansarea nu va fi posibilă.

        Cuvântul său, prezentat nouă astăzi aici, la Institutul Naţional de Cercetări Economice, cu prilejul primirii titlului de membru de onoare al Institutului, intitulat semnificativ „România la întretăiere de drumuri” este o expresie a acestor preocupări.

        Aş sublinia câteva lucruri în legătură cu ideile prezentate de academicianul Maliţa, şi iau spusele sale ca pe un semnal
de alarmă privind situaţia prin care trece acum ţara, aflată într-un moment crucial al existenţei sale, fără cârmă în mijlocul furtunii. Iar această cârmă lipsă nu este doar proasta guvernare a ţării, ceea ce este o realitate. Proasta guvernare este însă una dintre consecinţele lipsei de proiect.

        România se află la voia întâmplării pentru că nu mai are un proiect de viitor, care să valorifice noile condiții favorabile oferite de statutul internațional al României, ca și cele tradiționale oferite – cum subliniază acad. Mircea Malița – de situarea sa geografică, în noul context dinamic al globalizării economiei mondiale. Mulţi dintre dumneavoastră, inclusiv cel pe care îl onorăm azi, aţi fost parte a efortului de definire a unui astfel de proiect, în anii care au urmat Revoluţiei din decembrie 1989. Ştiţi ce înseamnă o astfel de întreprindere, care sunt avantajele, dar şi limitele ei.

        Nu discut aici particularităţile tranziţiei de la totalitarism la democraţie şi de la economia de comandă, hiper-centralizată, la economia liberă de piaţă. Dar ea a dezvăluit, mai pregnant ca orice, decalajele de dezvoltare care ne separă de occident, şi ne-a spus că nu orice proces de modernizare este neapărat bun, că subdezvoltarea nu dispare peste noapte.

        Nu vreau să fiu greşit înţeles: modernizarea ţării a început după actul Marii Uniri de la 1918. În timpul totalitarismului comunist a avut loc o accelerare a procesului, care, dincolo de celelalte aspecte ale sale, de ordin politic şi social, a avut caracterul unei dictaturi de dezvoltare.

        Modernizarea României a avut drept motor şi conducător strategic statul, atât în comunism, cât şi în perioada interbelică – despre rolul căruia în istorie, în general,  s-a referit în expunerea sa , acad. Mircea Malița. Imediat după Revoluţie am fost obligaţi, din motive diferite, dar care ţin, ca şi în perioadele precedente, nu atât de realităţi, cât de dogme
ideologice, şi anume să lăsăm pe seama forţelor „pieţei” un proces extrem de important şi de critic pentru viitorul nostru: continuarea modernizării.

        Dincolo de alte explicaţii posibile, ceea ce vedem acum în România, la nivel economic şi social, este un imens eşec al pieţei, care a fost lipsită, în anii din urmă, de componenta strategică a unei viziuni de perspectivă, sarcina cea mai importantă care revine unui stat.

        Putem constata că economia României este împărţită în două. O parte a sa este pe deplin integrată în procesul de globalizare, prin intermediul multinaţionalelor, care o deţin, parte mai puţin afectată de proasta guvernare din interior, aproape singura care beneficiază de oportunităţile oferite de aderarea la Uniunea Europeană, o economie care este planificată strategic atât de entităţile care o deţin, cât şi de statele care adăpostesc aceste entităţi.

Cealaltă parte a sa este un amestec de regii ale statului, folosite de politicieni pentru a drena banii publici, de întreprinderi mici şi mijlocii care se zbat să supravieţuiască într-un mediu economic şi legislativ ostil, supuse abuzurilor unui aparat de stat care are un singur proiect economic: atingerea unei ţinte de deficit, impusă de creditorii externi, care, în paranteză fie spus, sunt printre cei care se află la originea actualei crize globale.

Dacă timp de aproape cincisprezece ani proiectul naţional a României a fost legat de integrarea europeană şi euro-atlantică, acum singurul nostru proiect este încadrarea cu orice preţ într-un deficit impus din exterior. De ce am ajuns aici? Nu este vorba de a căuta vinovaţi, ci de a încerca să înţelegem unde şi de ce am greşit, pentru a îndrepta lucrurile.

La începutul anilor 2000, când aderarea la UE devenea o certitudine, a apărut necesitatea elaborării unui nou proiect naţional, care să plece de la noul statut al României, de la creşterea gradului de complexitate a cadrului în care urma să evolueze economia naţională, ca şi de la limitele mijloacelor de intervenţie ale statului în caz de derapaje economice.

Strategia pe care am început s-o elaborăm, şi care era în curs de finalizare în toamna anului 2004, privind dezvoltarea durabilă pe termen mediu și lung ”România 2025”, a fost rodul unui efort de conceptualizare la care au participat actori instituţionali, precum Guvernul, BNR, Academia Română, respectiv INCE, cercetarea universitară, organizaţii ale societăţii civile, personalităţi ale lumii intelectuale.

Trebuie să recunoaştem că, deşi abandonată de noua putere politică instalată după alegerile din 2004, scenariile din Strategie s-au dovedit, până în momentul crizei, corecte.

Poate că dacă ar fi fost pus ceva în locul ei, abandonul acelei Strategii de dezvoltare durabilă putea fi considerată o simplă
manifestare de orgoliu. Dar nu s-a pus nimic în loc. Şi acest lucru îl decontăm acum. Din 2005 până în 2008 am avut creştere economică fără dezvoltare. Este foarte bine că în acei ani au crescut salariile şi pensiile. Nici nu s-ar fi putut altfel, mai ales că după aderare procesul de convergenţă a preţurilor interne cu acelea din Uniunea Europeană s-a accelerat. 

Problema este că în acest timp s-au degradat serviciile publice de sănătate, de educaţie, de transport, că nu s-au construit
autostrăzi, că starea reţelelor de cale ferată a devenit dramatică. Politizarea dincolo de orice raţiune a actului administrativ şi a instituţiilor statului a determinat blocaje şi o absorbţie deficitară a fondurilor europene. Iar corupţia a devenit endemică.

Între 2005 şi 2008, ca urmare şi a introducerii cotei unice de impozitare sărăcia, în loc să scadă, a crescut în România. Un paradox? Nici de cum! O consecinţă firească a renunţării la rolul redistributiv al statului!  Iar acum demantelarea statului
social sub pretextul că nu ni-l putem permite, va duce în sărăcie alte milioane de români!

Da, există o criză a datoriilor publice! De fapt, nu datoriile sunt problema, ci capacitatea respectivelor state de a rambursa
datoria. Şi când ne uităm la Grecia, spre exemplu, la Spania, Portugalia şi la alte state cu probleme, nu atât la mărimea datoriilor lor trebuie să ne uităm, ci mai ales la felul în care lipsa de viziune strategică a respectivelor naţiuni a generat o structură economică defavorabilă. Care nu cu tăieri de salarii şi pensii, nu cu distrugerea serviciilor publice de educaţie şi de sănătate se rezolvă.

Germania, şi parţial Polonia, care au ieşit cel mai bine din criză, sunt ţările care au păstrat un aparat industrial productiv
semnificativ, care nu şi-au supra-dimensionat sectorul serviciilor, şi au o gândire strategică.

Dezechilibrele structurale interne ale României se accentuează, şi cu toate astea lipsesc reacţiile pe măsură. Auzim permanent aprecieri: că agricultura este o prioritate. Iar statisticile ne arată că importăm mai multe alimente, şi că pământul se degradează. Sau că turismul este o prioritate, şi aflăm despre investiţii care nu servesc la nimic, pentru că nu
se poate ajunge la ele, din cauza lipsei de şosele. Sau că educaţia este o prioritate, şi în acelaşi timp veniturile educatorilor se reduc la jumătate.

De fapt, cred că nu mai ştim ce vrem. Există această credinţă naivă că piaţa este mai deşteaptă decât oamenii. Deşi crizele
economice cu repetiţie ar trebui să ne dea de gândit, la fel şi gravele eşecuri ale pieţei.

Ce ar fi de făcut? În primul rând, să renunţăm la abordarea dogmatică, hiper-ideologizată, a problemelor economice. Esenţial este nu de a vorbi despre politici economice de stânga şi politici economice de dreapta. Există politici bune şi politici proaste. Iar cele aplicate acum sunt proaste. La fel de proaste precum acelea promovate de Ceauşescu în perioada
anilor 80, când se forţa plata datoriilor externe.

Atunci reducerea consumului s-a făcut prin organizarea penuriei de bunuri de consum. Acum reducerea consumului s-a făcut prin tăieri brutale de salarii, prin fiscalitate împovărătoare, inclusiv creşterea TVA, prin licenţieri din zona bugetară, care au atras şomaj în zona privată a economiei. Fluxurile de investiţii străine şi autohtone s-au redus dramatic, şi asta va avea acelaşi efect ca în anii 80: o gravă rămânere în urmă în plan tehnologic a aparatului productiv al ţării. Mai mult, emigraţia din motive economice a generat deja o criză a mâinii de lucru cu o bună calificare.

De unde începem schimbarea actualului curs periculos al lucrurilor? S-ar impune o schimbare de paradigmă, care să ţină cont de faptul că procesul de globalizare, şi modelul ei dominant, cel anglo-saxon, suferă schimbări de fond. În urmă cu două decenii, indiferent de voinţa noastră, ni s-a impus, în diferite forme, înlocuirea producţiei interne cu importurile, ceea ce a dus la o dezindustrializare dramatică.

 Acum suntem obligaţi să găsim un echilibru just între producţia internă şi importuri. Trebuie să fim atenţi, pentru că tot mai multe naţiuni, care se întâmplă să fie şi importante pieţe de export pentru unii agenţi economici autohtoni, intenţionează să apeleze la protecţionism, ca soluţie la criză. Trebuie să declanşăm un proces de re-industrializare a României.

Nu putem trece peste pericolul reprezentat de politicile voluntariste care, în numele „modernizării statului”, pun în discuţie întreg edificiul instituţional şi legislativ, organizarea administrativ-teritorială, încalcă principii constituţionale, precum cel al separaţiei puterilor în stat.

Avem nevoie deci de bună guvernare, de gândire şi de planificare strategice, de normalizarea vieţii politice, de stat, ca
organizator al solidarităţii sociale şi de gestionar colectiv al riscurilor.

De aici înainte poate începe orice discuţie, orice viziune poate fi supusă atenţiei şi aprobării cetăţenilor. Nu oamenii cu viziune ne lipsesc. Academicianul Mircea Maliţa este unul dintre ei, iar sugestiile sale din expunerea sa de azi – stimulate de o speranță și viziune optimistă – sunt edificatoare, în acest sens.
Ne lipsesc oamenii care să-i asculte şi să-i sprijine în efortul lor de a da României un proiect de viitor.

Închei cu o imagine care ne arată cât de mult resimt românii lipsa unui proiect de viitor: aceea a tinerilor, şi mai puţin tinerilor care, în ziua în care Pasajul Basarab a fost dat în folosinţă, sărbătoreau evenimentul cu steaguri tricolore. Era unul dintre prea puţinele proiecte finalizate în ultimele două decenii. Asta ar trebui să ne dea de gândit mai mult decât orice teorie seducătoare despre nimic.

8 Responses to “Acad. MIRCEA MALITA”

  1. Bibliotecaru Says:

    @ Ion Iliescu

    Domnule Iliescu,
    Cum am putea aduce academicienii în prima linie a vieţii noastre de zi cu zi? Ei ar trebui să fie pilonii de susţinere ai societăţii şi, din păcate, reperele noastre sociale sunt, de multe ori, mai mult gângave şi cuprinse de o distrofie a “muşchilor intelectuali”.

    Prea mult dictează în societatea românească agresiunea născută din testosteron, mi-aş dori un pic de liniştea cu miros de bibliotecă pe care o poate aduce un intelectual de talie mondială, aşa cum se găsesc printre academicieni şi alţi profesori de elită ai României.

    • emigrantul Says:

      Problema este ca atunci cind cineva ajunge academician deja a trecut demult de maximul carierei sale. Adica, un academician, in majoritatea cazurilor, nu reprezinta altceva decit un fost pilon de sustinere al societatii.

    • Bibliotecaru Says:

      @ emigrantul

      Stimate domn,
      Am avea nevoie de ei nu pentru a fi în vârful carierei lor, ci pentru că au o experienţă superioară nouă. Un om care cunoaşte foarte multe lucruri, care îşi petrece o bună parte din viaţă printre oameni care cunosc foarte multe lucruri, oameni la care ne raportăm cu toţii atunci când căutăm o expertiză… cu siguranţă că văd lumea altfel, mai detaşat de ceea ce se vede “de aproape”.

      Problema, stimate domn, este că cetăţenii ar trebui să se raporteze la aceşti oameni ca la instituţii. Ţineţi minte când domnul Iliescu a spus că este el însuşi un brand? Avea perfectă dreptate, aşa este. Nu poţi spune “Ion Iliescu este ca…X”, dar poţi spune “X este ca Ion Iliescu”. Domnia sa este un brand pentru că alţii se raportează la domnia sa şi nu domnia sa la alţii. De aceea domnia sa a rămas o obsesie pentru anumite personaje care încă îl mai aleargă cu dosare sau cu replici insultătoare… La fel, academicienii sunt, prin ei însuşi, instituţii individuale la care ne putem raporta. Poate nu orice academician, dar mare parte dintre ei sunt puncte de reper în domeniile lor. Din păcate, în afară de câţiva academicieni care au mai apărut, când şi când, pe la TV, precum Dan Berindei, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dinu C. Giurescu, Ioan Eugen Simion şi, desigur, Răzvan Theodorescu, cea mai mare parte sunt cvasi-invizibili.

      Stimate domn,
      De ce trebuie să stabilească domnul Funeriu “ce şi cum” în învăţământ, domnul Videanu care e treaba cu economia sau domnul Kelemen Hunor prin cultură. Noi ar trebui să ne ştim ţintele de la oamenii care deţin ştiinţa expertizei şi, plecând de la acea ţintă, să trudim atingerea obiectivelor. Dacă lăsăm ţintele naţionale pe mâna unor amatori, nu avem cum să realizăm un moment benefic al istoriei. Când în istoria României a mai fost un asemenea amatorism prin politica naţională? Ne mirăm că merge prost? Eu unul nu mă mir deloc…

  2. Angela Says:

    As dori sa adaug: sunt unul dintre putinii romani care au avut sansa de a-l avea profesor pe dl Academician Mircea Malita. A fost o onoare si un privilegiu deosebit.

  3. Ovidiu Says:

    “E grav. Dânsul are multe neajunsuri, lipsuri în cultura sa, în pregătirea sa, dar nu am înţeles această ieşire, care este inadmisibilă. Nu numai că îl descalifică pe el, şeful statului român, dar nu e admis să se lanseze cu asemenea aprecieri, adică să se indentifice cu Antonescu, care a intrat în alianţă cu Hitler.

  4. popalumi Says:

    Re-industrializarea ,nevoia de proiect- imi suna firesc pe vremea guvernarii Nastase. Acum ,mi se pare ciudat.
    Cind spuneti politici bune si politici proaste, instantaneu ma gindesc la politici de drapta si la politici de stinga. Dar am invatat ca albul nu poate fi alb si negrul nu poate fi negru.
    Am vazut intr-un documentar ca desi Argentina a dat faliment cu ajutorul FMI, aceasta institutie n-a invatat nimic si merge pe aceleasi politici. Banca Mondiala, FMI, ONU(scandalul gripei aviare)-reformare, astfel vom merge din austeritate in austeritate.

  5. maharajahuldekapurthala Says:

    LOVITURA DE STAT PERMANENTĂ

    În anul 1964, François Mitterrand, deputat de centru-stânga al Uniunii Democrate (Rassemblement démocratique) şi viitor preşedinte al republicii, publica la editura Plon un eseu de aproape 300 de pagini, intitulat – poate ca o parafrază a formulei “revoluţia permanentă”, lansată de Karl Marx şi dezvoltată de Lev Davidovici Troțki – “Lovitura de stat permanentă” (“Le Coup d’État permanent”). În această carte, autorul critica noua Constituţie a Franţei, instituită în 1958 de Charles de Gaulle, pe atunci preşedinte al consiliului de miniştri şi, din 1959, prim preşedinte al celei de-A V-a Republici, Constituţie care acorda, după părerea lui Mitterrand, o autoritate mult prea mare şefului statului, şi denunţa puterea personală exercitată de bătrânul general, abuzivă, credea el, chiar şi în contextul noilor şi generoaselor prevederi constituţionale. François Mitterrand îi reproşa lui Charles de Gaulle că şi-a trădat promisiunea din 1958, potrivit căreia, conform noii legi fundamentale a statului, preşedintele va fi un arbitru al forţelor politice; că, în calitatea lui de şef al statului, a devenit atotputernic, marginalizând parlamentul şi guvernul; că a transformat justiţia şi poliţia în instrumente personale, aservite preşedintelui republicii; că a înfiinţat instituţii juridice excepţionale, menite să-i persecute pe opozanţii regimului – înlocuirea Înaltului Tribunal Militar (Haut Tribunal militaire) cu o Curte Militară de Justiţie (Cour militaire de justice), apoi cu Curtea Siguranţei Statului (Cour de sûreté de l’État); că dispreţuieşte Consiliul Constituţional (Conseil constitutionnel), care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, veghează la legalitatea alegerilor şi referendumurilor şi intervine în anumite circumstanţe ale vieţii publice şi parlamentare… Şi aşa mai departe. În principiu, François Mitterrand avea dreptate. Ceea ce n-a înţeles el (sau nu a vrut să înţeleagă) era că, atunci când un şef de stat este cu adevărat vizionar, dezinteresat şi competent, îşi poate permite anumite excese de putere, în interesul naţiunii. Iar Charles de Gaulle era, fără nici o îndoială, un şef de stat cu adevărat vizionar, dezinteresat şi competent: regimul său a pus capăt razboiului din Algeria, care măcina armata franceză, regimul său a redresat economia naţională şi a creat condiţii de trai mai bune pentru cetăţeni, regimul său a făcut din nou din Franţa o mare putere militară. Dar ce le este îngăduit marilor lideri, le este interzis conducătorilor de rând, iar când un şef de stat prost sau mediocru abuzează de putere şi încearcă să-şi instaureze dictatura personală, situaţia devine dezastruoasă pentru ţara sa.

    Acesta este şi cazul actualului preşedinte al României, Traian Băsescu. Ca şi despre generalul de Gaulle (ba încă şi mai cu temei, căci abuzurile sale sunt mult mai mari şi nici măcar nu are scuza viziunii şi a dezinteresului personal), se poate spune despre Băsescu, fără teama de a greşi, că, din 2004 încoace, omul dă o lovitură de stat permanentă. Şi el şi-a depăşit rolul de arbitru al jocului politic democratic, fixat de Constituţie, conducând şi acum, în văzul lumii şi fără nici o jenă, Partidul Democrat Liberal şi servindu-se de acesta ca de un instrument docil; şi el a marginalizat parlamentul şi guvernul, controlându-l pe primul prin intermediul partidului pomenit anterior şi al aliatului său politic, UDMR, şi erijându-se în şeful de facto al celui de-al doilea; şi el a transformat justiţia şi poliţia în instrumente personale, sau, oricum, a încercat, cu un oarecare succes (să ne amintim de validarea servilă, de către Curtea Constituţională, a alegerilor prezidenţiale din 6 decembrie 2009, fraudate, totuşi, în cel mai evident mod, de banda portocalie, de alegerea lui Augustin Zegrean, fost deputat PD, devenit membru al CC la propunerea lui Traian Băsescu, drept preşedinte al acestui for, de verdictul favorabil dat de această instituţie în legătură cu reducerile criminale de salarii, de validarea strigătoare la cer a Legii Pensiilor, în ciuda jafului la drumul mare practicat de Roberta Anastase, cînd fosta miss a transformat 80 de voturi în mai bine de 170, de nenumăratele arestări preventive şi nemotivate, decise de justiţie şi executate de poliţie, ale oamenilor publici şi politici antibăsişti); şi el a înfiinţat instituţii juridice excepţionale, menite să-i persecute, sub masca luptei anticorupţie, pe opozanţii regimului: în 2005, a transformat PNA-ul în DNA şi i-a acordat puteri extinse, iar în 2007, a înfiinţat ANI; şi el nesocoteşte deciziile Curţii Constituţionale, ori de câte ori nu se potrivesc cu planurile sale de acaparare a puterii…

    Dar, dincolo de toate aceste abuzuri, Băsescu s-a mai dedat la multe altele, pe care, în timiditatea pornirilor lui autoritare (şi, repetăm, cel mai adesea îndreptăţite), Charles de Gaulle n-a îndrăznit să le comită niciodată: a furat alegerile prezidenţiale din 2004 şi 2009; a încercat cu disperare, la începutul anului 2010, după doar câteva săptămâni (!) de la alegerile parlamentare, să provoace alegeri anticipate, pentru ca micul său partid mare să obţină majoritatea mandatelor din forul legislativ; a inclus presa în categoria ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, enumerate în “Strategia naţională de apărare a ţării”, discutată în CSAT; a desfiinţat cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor locale, pentru ca echipa sa, deja superspecializată în falsificarea votului popular, să le poată fura mai uşor; încearcă să legalizeze votul prin corespondenţă, în acelaşi scop fraudulos.

    Tot în lovitura de stat permanentă se înscriu şi obstinatele tentative băsesciene de revizuire a Constituţiei şi de regionalizare a ţării. Mulţi analişti şi ziarişti (unii chiar foarte reputaţi) n-au văzut în ele decât simple încercări de a opera cu tot dinadinsul mari schimbări, numai de dragul schimbărilor în sine, încercări destinate, chipurile, să satisfacă orgoliul şi pretenţiile de reformator ale preşedintelui, care, conştient de maniera catastrofală în care a gestionat economia, vrea să rămână în istorie măcar ca un întemeietor de instituţii. S-au bătut, astfel, câmpii copios, vorbindu-se despre “complexul lui Cuza” şi alte inepţii asemănătoare. Dar a-l bănui pe şeful statului de luciditate şi conştientizare a hecatombei economice pe care a produs-o, în condiţiile-n care el nu pierde nici o ocazie să se felicite în public pentru modul în care a administrat recesiunea şi să anunţe acelaşi trend, înseamnă să fii prea de tot naiv, iar să crezi că Traian Băsescu, animal politic de o rapacitate feroce, materialist şi pragmatic prin excelenţă, lansează tot soiul de proiecte-mamut doar din grija numelui cu care va rămâne în istorie, înseamnă să nu-l cunoşti. În realitate, este absolut evident, pentru orice individ dotat cu o inteligenţă cel puţin mediocră, că, prin revizuirea Constituţiei şi regionalizarea României, şeful statului urmăreşte un scop mult mai practic: consolidarea puterii aproape absolute pe care, puţin câte puţin, de-a lungul loviturii de stat permanente, şi-a însuşit-o abuziv. Pentru a ne convinge de aceasta, este suficient să ne uităm ce prevede proiectul băsescian de modificare a legii fundamentale a statului: transformarea parlamentului într-unul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300 (prin această măsură, Traian Băsescu vrea un parlament care, mult mai mic decât cel actual, poate fi mult mai uşor controlat şi supus voinţei sale); posibilitatea ca preşedintele republicii să dizolve parlamentul, dacă acesta l-a suspendat din funcţie, dar decizia nu a fost ratificată de votul popular, la referendumul ulterior (prin această măsură, Traian Băsescu, care trăieşte cu frica suspendării în sân, vrea să-i sperie pe membrii parlamentului cu riscul de a-şi pierde scaunele, în cazul în care-l debarcă, şi, astfel, să-i determine să se gândească de două ori, înainte de a repeta figura din 2007); reducerea termenului în care parlamentul poate alege un premier şi un guvern de la 60 la 40 de zile, după care, dacă n-a ales pe nimeni, poate fi dizolvat de preşedinte (prin această măsură, Traian Băsescu, care n-a uitat încăpăţânarea cu care opoziţia i l-a propus drept prim-ministru pe Klaus Johannis, la finele anului 2009, respingându-i pe toţi candidaţii săi – Lucian Croitoru, Liviu Negoiţă -, vrea să-i constrângă pe parlamentari, tot sub ameninţarea de a-i “concedia”, să învestească orice guvern dorit de el); restrângerea prerogativelor preşedintelui interimar (prin această măsură, Traian Băsescu vrea să se asigure că, dacă va fi suspendat din nou, înlocuitorul său temporar nu va putea demantela, până la posibila lui revenire la Cotroceni, aparatul de stat pe care l-a construit şi care-i conferă întreaga putere); mărirea duratei de reţinere a unei persoane arestate preventiv de la 24 la 48 de ore, “pentru eficientizarea luptei anticorupţie” (de fapt, prin această măsură, Traian Băsescu vrea să eficientizeze persecuţia şi încarcerarea abuzivă a opozanţilor regimului său)…

    În ce priveşte proiectul de regionalizare, preşedintele a urmărit, probabil, prin elaborarea şi promovarea lui, cel puţin două obiective. Mai întâi, să le dea într-un fel satisfacţie parlamentarilor maghiari, care pretind, tot mai obraznici, autonomia aşa-zisului ţinut secuiesc şi de sprijinul cărora depinde rămânerea la putere sau prăbuşirea bandei portocalii. E drept că, după ce au aflat ce prevede proiectul cu pricina, UDMR-iştii s-au pronunţat cu fermitate împotriva lui, dar este, totuşi, cât se poate de limpede că planul de împărţire a României în 8 mari regiuni, cu excepţia Harghitei şi Covasnei, care ar rămâne neatinse, sub forma în care se prezintă azi, trebuia să confere acestei regiuni un statut privilegiat, care să le dea maghiarilor o iluzie de autonomie. Că aceştia n-au înghiţit momeala şi nu s-au lăsat prostiţi, este o cu totul altă discuţie, dar e cert că Băsescu a încercat să le dea un os de ros, fiind dispus să trădeze interesul naţional şi să dea peste cap întreaga organizare administrativ – teritorială a ţării, doar pentru a-şi păstra susţinerea UDMR-ului şi a se menţine la conducere. Iar acum, după ce ungurii au refuzat această soluţie de compromis, aceste jumătăţi de măsură, şeful statului nu mai poate da înapoi, fiind nevoit să apere până la capăt şi împotriva tuturor noua sa găselniţă “reformatoare”. Cât despre cel de-al doilea obiectiv al regionalizării, el este exact cel pe care, potrivit declaraţiilor băsesciene din parlament, l-au avut comuniştii, atunci când au operat actuala împărţire pe judeţe (motiv pentru care aceasta trebuie, vezi Doamne, înlocuită cu ceva mai bun): “Împărţirea pe judeţe mici datează din 1968, dar atunci nu s-a urmarit interesul naţional. Statul de atunci voia să supravegheze orice mişcare, să controleze administraţia, să controleze oamenii”. De fapt, exact asta urmăreşte Băsescu astăzi, prin proiectul de regionalizare: 8 judeţe mari sunt mai uşor de supravegheat şi controlat decât 40 şi ceva de judeţe mici, iar alegerile locale (deja reduse la un singur tur de scrutin, printr-o altă “reformă” prezidenţială) sunt mai uşor de fraudat.

    Anul viitor, va avea loc referendumul prin care poporul se va pronunţa asupra proiectului de revizuire a Constituţiei. Aşa cum a procedat şi cu ocazia celui privitor la reducerea numărului de parlamentari, preşedintele republicii a stabilit, de o manieră care constituie şi ea unul din nenumăratele sale abuzuri, că acesta va coincide cu alegerile (de data aceasta, locale) din vara lui 2012. În felul acesta, Traian Băsescu vrea să se asigure că prezenţa votanţilor la referendum va fi suficientă pentru a-l valida, iar oamenii vor fi din nou obligaţi, dacă vor să-şi aleagă demnitarii, ca, la secţiile de votare, să bage-n urnă nu numai buletinele cu numele candidaţilor, ci şi pe cele referitoare la modificarea legii fundamentale a statului. În acel moment, dacă s-au săturat să fie călcaţi în picioare, dacă li s-a aplecat să fie batjocoriţi, minţiţi, manipulaţi, înfometaţi, spoliaţi de drepturile lor…, dacă vor să demonstreze că sunt cetăţeni responsabili, românii trebuie să aibă mare grijă cum votează. Aceeaşi grijă va trebui s-o dovedească şi la alegerile parlamentare din toamna lui 2012. Iar când Traian Băsescu va cădea – căci, mai devreme sau mai târziu, va cădea! -, justiţia va trebui să demonstreze că există şi să-şi facă datoria, inculpându-l, judecându-l şi închizându-l, pentru nenumăratele sale abuzuri, fraude, sfidări, încălcări ale Constituţiei, ilegalităţi, pe autorul loviturii de stat permanente.

  6. Acad. MIRCEA MALITA Says:

    […] articol – sursa: Acad. MIRCEA MALITA   […]

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: