22 decembrie 2010

Jurnalul Naţional

Ion Iliescu: “O revoluţie nu poate fi nici furată, nici confiscată”

Ion Iliescu afirmă că aceia care mai pun în discuţie Revoluţia din decembrie ’89 o fac din lipsă de cultură, din neînţelegere sau din frustrare

Autor: GABRIELA ANTONIU

22 decembrie 2010

Fostul preşedinte al României Ion Iliescu rememorează evenimentele din decembrie 1989 şi face o radiografie a societaăţii româneşti la 21 de ani de la înlăturarea dictaturii Ceauşescu.

Jurnalul Naţional: Domnule preşedinte, se împlinesc 21 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989. A rămas ceva nespus legat de importanţa acelor momente? Dumneavoastră personal credeţi că dilema “revoluţie sau nu” a fost pe deplin lămurită?
Ion Iliescu: Întotdeauna va fi ceva de spus despre acele evenimente. Timpul aduce informaţii şi aspecte noi sau poate schimba perspective. Dar nu poate schimba elementele esenţiale, pentru că acele momente cruciale care au modificat dramatic cursul istoriei României şi care s-au înscris, totodată, într-un context internaţional, schimbând faţa Europei şi a lumii, punând capăt Războiului Rece – sunt cunoscute şi nu au cum să fie contestate. Poate că, pe măsură ce patima va ceda locul analizei obiective, ştiinţifice, a acelor evenimente, dacă le vom pune corect în context, vom putea percepe cu toţii importanţa crucială a unui eveniment de care noi, românii, putem fi mândri, pentru că am arătat lumii un lucru esenţial: libertatea nu pică din cer, nu este un cadou, ea presupune chiar şi jertfe. Greutăţile de azi nu trebuie să ne facă să uităm acest lucru; mai mult, ar trebui să ne determine să respingem orice încercare de deformare a istoriei şi de negare a unui moment înălţător, de adevărat eroism săvârşit de poporul român. În ce priveşte aşa-zisa dilemă – revoluţie sau nu – cred că cineva cu judecată şi bun-simţ, care înţelege sensul şi esenţa unei revoluţii nu poate avea îndoieli în legătură cu natura revoluţionară a evenimentelor din decembrie 1989.  Cei ce mai pun în discuţie acest adevăr, o fac, unii, din lipsă de cultură, din neînţelegerea unor concepte despre revoluţie, lovitură de stat, complot, insurecţie armată etc.; alţii, frustraţi, din diferite motive, o fac cu bună ştiinţă!

Revoluţia nu este doar un moment de încleştare, oricât de exploziv ar fi el, ci un proces istoric care duce la schimbări fundamentale, în special în structura politică a societăţii, în caracterul statului, indiferent de modul în care se produce acest proces – pe cale violentă sau paşnică. Anul 1989 este considerat un an revoluţionar la nivel european, datorită schimbărilor care s-au produs în toate ţările din centrul Europei, ca şi în fosta URSS. Cehii vorbesc de revoluţia lor “de catifea”, datorită caracterului paşnic al procesului de schimbare. Polonezii au realizat schimbarea pe calea dialogului între putere şi opoziţie, la o “masă rotundă”. Până şi bulgarii au urmat calea paşnică a procesului, pe care l-au facilitat prin înlăturarea de la conducerea ţării a lui Todor Jivkov, într-o plenară a CC al PCB. Noi nu am avut această şansă. Ceauşescu reuşise să instaureze un regim de mână forte care nu făcea posibilă nici o mişcare în acest sens, deşi contradicţiile de sistem şi starea de nemulţumire a maselor erau cele mai acute, în comparaţie cu alte ţări.

Se crease, în România, ceea ce istoricii denumesc “o situaţie revoluţionară”, când guvernarea nu mai poate controla situaţia în curs de deteriorare, iar masele nu mai suportă greutăţile şi guvernarea impopulară. Ceea ce s-a produs la noi, în aceste condiţii, a fost o veritabilă “explozie socială”, declanşată la Timişoara în 16 decembrie 1989. Revolta populară începută la Timişoara s-a extins rapid şi în alte centre urbane, atingând apogeul la Bucureşti în 21 şi 22 decembrie, când Ceauşescu a fost obligat să fugă cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central, în care începuseră să pătrundă cetăţenii răsculaţi. Acest moment al victoriei revoltei populare a fost începutul revoluţiei, al cărei program a fost esenţa Comunicatului către ţară din noaptea de 22 decembrie 1989. Să pui ampla mişcare de revoltă a maselor pe seama acţiunii unor servicii de spionaj este şi o naivitate din punct de vedere politic, dar mai ales o atitudine inadmisibilă, de lipsă de respect faţă de poporul român – autorul şi făptuitorul actului revoluţionar din decembrie 1989.

Esenţa Revoluţiei Române constă, în primul rând, în câştigarea libertăţii – a libertăţii de a vorbi neîngrădit, de a se organiza, de a exprima opţiuni diferite. Totodată, ea înseamnă trecerea de la dictatură la democraţie, de la dominaţia unui singur partid, în sistemul partid-stat, la un sistem politic pluralist şi la stat de drept. S-au înfăptuit toate acestea? Fără îndoială! Atunci, pe ce bază se poate contesta existenţa unei revoluţii în România, când vorbesc despre ea în toate celelalte ţări?

În primul punct al programului prezentat în Comunicatul CFSN se vorbea despre abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi stabilirea unui sistem democratic pluralist de guvernare. Concretizarea acestei alegeri fundamentale de natură politică s-a exprimat prin Decretul-lege emis de CFSN în ziua de 31 decembrie 1989 privind condiţiile legale de constituire a partidelor politice. Al doilea moment important de concretizare a programului revoluţiei a fost organizarea alegerilor libere din 20 mai 1990 – care a consfinţit legitimarea prin vot popular a schimbărilor produse în decembrie 1989. Alegerea Adunării Constituante, elaborarea noii Constituţii democratice a ţării şi adoptarea ei prin Referendum popular, la 8 decembrie 1991 – a reprezentat desăvârşirea procesului de transformări politice, consemnat prin legea fundamentală a ţării, care consacra garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, principiile statului de drept, inclusiv separarea puterilor în stat. Toate aceste momente – alungarea dictatorului, la 22 decembrie 1989, alegerile libere din 20 mai 1990 şi adoptarea Constituţiei la 8 decembrie 1991 constituie verigi esenţiale ale procesului unic de schimbări produse de revoluţia română din decembrie 1989.

În ce priveşte schimbările din economie ¬ trecerea de la economia centralizată de stat la o economie modernă, de piaţă, şi ele obiective ale revoluţiei române – procesul s-a dovedit mai complex şi mai complicat; el a constituit obiectul tranziţiei şi al programelor de reformă şi restructurări, pentru promovarea unei economii de piaţă funcţionale, care s-a întregit prin procesul de integrare a României în structurile europene şi euroatlantice.

Cu privire la Constituţie şi reforma statului, domnul preşedinte Traian Băsescu şi-a permis o apreciere pe cât de simplistă şi de primitivă, pe atât de plină de impoliteţe şi de răutate. El a spus că “suntem aşezaţi pe un stat (halal formulare!) construit în vremea FSN-ului, realizat după chipul şi asemănarea domnului Iliescu”. Ca să-i răspund în aceeaşi manieră – oare, cum ar fi arătat un stat construit “după chipul şi asemănarea d-lui Băsescu”? Faceţi un efort de imaginaţie şi închipuiţi-vă şi ce s-ar fi întâmplat cu aderarea României la UE dacă în perioada negocierii ar fi fost preşedinte Traian Băsescu, un om conflictual şi lipsit de exerciţiul diplomaţiei şi acum, după şase ani de mandat la Cotroceni.

Adevărul este că membrii Adunării Constituante au avut de depăşit un complex real în redactarea Constituţiei – “Complexul Ceauşescu”.  De aceea, în ce priveşte statutul preşedintelui, deşi s-a adoptat formula alegerii acestuia prin vot popular, susţinută de reprezentanţii FSN, în ce priveşte atribuţiile acestuia, ele au fost limitate foarte strict. Ceea ce nu e rău! S-ar putea ca, după experimentul Băsescu, să se prefere soluţia propusă de liberali, în 1990,  aceea de alegere a preşedintelui de către Parlament!

Întrucât s-au scris mai multe cărţi despre Revoluţie, fiecare autor pretinzând că deţine adevărul despre ce s-a întâmplat atunci, pot exista mai multe adevăruri legate de evenimentele din decembrie 1989?
Nu sunt neapărat mai multe adevăruri, ci e o imagine compusă din mai multe fragmente, mai multe versiuni, nu toate inocente. Fiecare dintre noi a participat doar la o parte dintre evenimente; încărcătura emoţională a fost mare, iar peste asta s-au suprapus şi patimile politice de după decembrie 1989, care au deformat lucrurile în mintea unora. Pe de o parte, este un fapt obiectiv: fiecare a văzut şi a înţeles altceva din ceea ce a trăit în acele zile şi nopţi. Totul este ca amintirile şi relatările sa fie de bună-credinţă şi nu manipulate pentru a susţine teze absurde, de genul “loviturii de stat” sau “confiscării revoluţiei”. O revoluţie are loc sau nu. Ea nu poate fi nici “furată”, nici “confiscată”.

Ultima “dezvăluire”, ca să-i spunem aşa, a fost făcută de Teodor Mărieş. El susţine existenţa unui document în care dv. comutaţi pedeapsa cu moartea a cuplului Ceauşescu în pedeapsă cu închisoare pe viaţă, un document care ar fi avut rolul unei “poliţe de asigurare” pentru dumneavoastră. Cum comentaţi?
Nu pot şi nu vreau să comentez un gest mizerabil, bazat pe un fals ordinar, lipsit de orice logică, din partea unui impostor lipsit de demnitate şi de autoritate morală, care nu s-a remarcat prin nimic în timpul evenimentelor revoluţionare din decembrie; în schimb,  s-a remarcat ulterior prin participare la acţiuni provocatoare şi acte de violenţă (ca devastarea clădirii Guvernului, din 18 februarie 1990). El face nişte jocuri care nici măcar nu sunt ale lui, fără a înţelege că este un instrument folosit de alţii.

De altminteri, am observat că “dezvăluirea” a fost primită de toată lumea ¬ inclusiv de neprieteni ai mei ¬ cu multă circumspecţie, campania de defăimare care ar fi urmat acestei “dezvăluiri” fiind compromisă din start. Este un semn că oamenii s-au săturat de astfel de abordări lipsite de temei în realitate, de fabulaţii, de căutarea senzaţionalului, cu orice preţ.

Altminteri, desigur, dincolo de orice, este clar că tuturor ne-ar fi fost mai bine dacă Ceauşescu şi susţinătorii lui ar fi înţeles să iasă din scenă de bună-voie, ca în Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Altfel ar fi arătat tranziţia, altfel s-ar fi structurat viaţa politică. Când se declanşează violenţa socială, greu se mai stinge şi ea lasă urme dureroase în relaţiile dintre oameni.

Vreau să fiu bine înţeles: când eu şi ceilalţi care ne-am asumat responsabilităţi începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie ştiam ce riscam şi ce ne aştepta în cazul în care Ceauşescu reuşea să se întoarcă la putere. Nu de hârtia aia s-ar fi împiedicat să ne pedepsească exemplar. Ce mă întristează este lipsa de decenţă a celor care se ocupă de astfel de mizerii. Ei nu pot accepta faptul că românii, oricât de mult insistă unii că “mămăliga nu explodează”, sunt capabili, în anumite circumstanţe, să facă gesturi de o extraordinară nobleţe, care să schimbe mersul istoriei. În decembrie 1989 a fost un astfel de moment, pe care trebuie să-l onorăm cum se cuvine, fără a obliga însă pe nimeni să accepte doar o variantă oficială a evenimentelor. Dar şi când vrei să te situezi în totală opoziţie cu adevărul, fă-o decent şi bazat pe fapte şi pe documente reale, nu pe închipuiri şi pe falsuri.

Care a fost contextul în care s-a luat decizia judecării şi condamnării Ceauşeştilor?
Am explicat de nenumărate ori faptul că procesul sumar a fost o soluţie extremă, determinată de o împrejurare extremă. Poziţia mea a fost clară: pentru România ar fi fost mult mai bine ca soţii Ceauşescu şi alţi lideri ai PCR să fi fost judecaţi într-un proces derulat după toate canoanele justiţiei civilizate. Ne-ar fi scutit de multe neplăceri şi ar fi făcut procesul de democratizare mai rapid şi mai profund. Dar, din păcate, diversiunea armată de natură teroristă, declanşată în seara zilei de 22 decembrie, a făcut imposibilă o asemenea abordare. După proces şi după execuţia celor doi, acţiunile teroriste s-au stins rapid, pentru că şi-au pierdut motivaţia: dispăruse simbolul care-i împingea pe cei ce declanşaseră această diversiune, în scopul împiedicării structurării unei noi puteri.

De ce credeţi că se menţin şi continuă asemenea diversiuni care vor să semene îndoieli asupra Revoluţiei şi a celor ce s-au aflat atunci în centrul evenimentelor?
Sincer, nu ştiu şi nici nu cred că are prea mare importanţă. Dar este din partea celor ce promovează asemenea acţiuni de contestare a Revoluţiei Române un fel de a “marca” aceste aniversări pentru a muta atenţia de la problemele reale cu care se confruntă oamenii şi societatea românească. Curios mod de a cinsti memoria celor care au murit, inclusiv pentru ca ei să poată propaga liberi minciuni.
Eu pot să-i înţeleg pe cei care mă contestă, pe motive politice. Este dreptul lor de a avea alte părere; dar să o facă decent, nu sfidând bunul-simţ. Nu mie îmi fac rău, în primul rând; fac rău memoriei celor care, cum spuneam, s-au jertfit şi pentru ca ei să poată trăi în democraţie. Dacă nu pot înţelege acest lucru, nu au cum să aibă ceva în comun cu idealurile şi valorile revoluţiei. Şi nu au dreptul să vorbească în numele ei. În esenţă, toată această campanie de denigrare a revoluţiei române – cea mai radicală din zonă, prin caracterul ei profund popular – este un act profund anti-naţional!

Având în vedere ce s-a scris şi s-a comentat până acum despre Revoluţia din decembrie 1989, credeţi că această tendinţă se va menţine şi pe viitor?
Vreau să vă spun că despre Revoluţie s-a scris mult şi, adesea, bine documentat. Institutul Revoluţiei Române a colectat un volum uriaş de mărturii şi a publicat numeroase studii, a organizat dezbateri cu participanţi şi cu cercetători.

Din păcate, tabloidizarea opiniei publice a dus la ignorarea acestor lucrări, care nu conţin dezvăluiri “senzaţionale”. Probabil că, din păcate, aşa va fi şi în viitor. Numai că istoricii şi oamenii cu adevărat preocupaţi de adevărul istoric au la dispoziţie un corp solid de documente şi de mărturii, de analize de context, şi asta contează. Mă îndoiesc că cei preocupaţi de vânturarea unor falsuri şi speculaţii neştiinţifice au citit lucrările serioase privind Revoluţia Română sau, dacă le-au citit, au reţinut ceea ce era esenţial.

Cum vedeţi evoluţia ţării, a societăţii româneşti, după 21 de ani? Este pe măsura sacrificiului din 1989?
În primul rând, trebuie să afirmăm că, privind retrospectiv, cu toate greutăţile şi lipsurile cu care ne confruntăm, sacrificiul din 1989 nu a fost în zadar. Societatea românească intrase într-o fundătură, nu mai putea evolua, trebuia schimbat radical sistemul. Aceasta a fost esenţa Revoluţiei Române.

Pe de altă parte, în ultimii ani asistăm la deteriorarea gravă a situaţiei din ţară. Asta nu mai e din cauza Revoluţiei. Ne aflăm într-un evident declin, faţă de cursul ascendent pe care l-a cunoscut economia şi societatea românească, mai ales după anul 2000. Din păcate, în ultimii ani am asistat la o continuă agravare a situaţiei de ansamblu a economiei şi o puternică deteriorare a condiţiilor de viaţă ale majorităţii cetăţenilor. Şi aceasta nu numai şi nu atât datorită efectelor crizei mondiale.

Desigur, am asistat, în ultimele două decenii, la două momente de cotitură istorică, generate şi de eşecul unor abordări extreme ale economiei:
a) În 1989 a falimentat, în plan economic, sistemul economiei socialiste de stat, care ignora piaţa (factor obiectiv al vieţii economice), încercând să o substituie cu acţiunea unui factor subiectiv – birocraţia de stat.
b) În 2008, s-a produs o gravă criză de sistem, a economiei capitaliste, ca urmare a falimentului unei alte abordări extreme – fetişul pieţei şi diminuarea sau eliminarea rolului statului, precum si a altor instrumente de reglementare şi corectare a efectelor negative ale pieţei. Până la urmă s-a apelat tot la intervenţia statului pentru a salva băncile – principalele responsabile de declanşarea crizei.

Cei mai mulţi analişti americani şi europeni consideră că asistăm la o criză de final de sistem, al economiei capitaliste, care a dominat, timp de 500 de ani, evoluţia societăţii umane şi că secolul al XXI-lea va marca, probabil, o cotitură radicală din acest punct de vedere. Procesul se complică, în contextul generalizării globalizării şi al rolului crescând al unor noi actori importanţi – state mari, cu o populaţie numeroasă (China şi India), sau cu resurse bogate (Brazilia şi Rusia).

În faţa acestei problematici, Europa oferă o experienţă unică. În Europa s-a afirmat conceptul de economie socială de piaţă şi s-a promovat modelul social european, care a vizat reducerea polarizării sociale, generate spontan de legile pieţei. Modelul social european ar putea deveni un reper şi pentru abordarea problemelor la scară globală.

În condiţiile integrării în UE a ţărilor din centrul Europei, modelul social european trebuie să acţioneze în sensul diminuării marilor decalaje economico-sociale existente pe continent între ţările din estul şi vestul continentului. Este problema esenţială de perspectivă şi pentru societatea românească.

Aş aminti că, în ce priveşte rolul şi locul statului în economie şi raportul dintre obiectivele economice şi sociale ale tranziţiei spre economia de piaţă, încă de la începutul abordării problemelor reformei economice am exprimat nevoia unor abordări echilibrate.

Astfel, în 1992, după alegerile din septembrie, în mesajul către Parlament, în calitate de preşedinte nou ales – în virtutea noii Constituţii – spuneam că trebuie să evităm cele două extreme: atât etatismul exacerbat (de care ne despărţeam), cât şi nonintervenţionismul statului.
Subliniam atunci ce nu trebuie să facă statul:
–   să nu se substituie agenţilor economici;
–  să nu cedeze tentaţiei de revenire la mecanismele sistemului centralizat de comandă;
–  să nu folosească o fiscalitate agresivă; din contră, să promoveze pârghii de stimulare a iniţiativei agenţilor economici şi să evite cheltuielile guvernamentale excesive.

Subliniam, de asemenea, ce trebuie să facă statul:
–  să asigure stabilitatea internă;
– să asigure un cadru instituţional, un sistem financiar-bancar şi un climat de afaceri favorabil;
– să asigure buna gestionare a patrimoniului public;
-să gestioneze problemele de interes general: politici sociale, sănătatea publică, învăţământul, cultura, cercetarea, apărarea naţională şi ordinea publică şi protecţia mediului;
-să fie factor activ de iniţiativă pentru promovarea restructurărilor şi ajustărilor necesare dezvoltării economice.
Se poate constata că toate aceste principii şi obiective îşi păstrează valabilitatea şi astăzi.

Din experienţa celor 21 de ani se pot desprinde câteva constatări şi concluzii de fond privind unele slăbiciuni ale societăţii româneşti şi ale statului, care trebuie înlăturate printr-un efort solidar.
a)       Calitatea conducerii şi managementului la nivel guvernamental, administrativ şi economic. Alternanţa la guvernare – componentă necesară, expresie a organizării democratice a statului – a devenit, datorită unor mentalităţi şi a lipsei de cultură civică, prilej de promovare a clientelismului politic, ducând la slăbirea profesionismului şi competenţei aparatului administrativ, de sus până jos. Se impune o acţiune energică pentru a curma aceste practici, asigurând prin lege depolitizarea aparatului administrativ şi stabilitatea profesioniştilor, ridicarea competenţei acestora.

b)       Instabilitatea legislativă şi a reglementărilor din administraţie creează mari dificultăţi agenţilor economici. Una din explicaţiile succesului spectaculos al dezvoltării Chinei în ultimele decenii se datorează şi faptului că legislaţia elaborată cu 30 de ani în urmă privind funcţionarea zonelor economice speciale, pentru atragerea capitalului străin a rămas neschimbată. În plus, investitorii nu sunt obligaţi să alerge pe la diferite instanţe pentru obţinere de aprobări. Toate problemele se rezolvă pe loc cu administraţia zonei economice.  La noi, reglementările sunt foarte complicate, cu interferenţa multor factori de decizie, cu modificări frecvente ale reglementărilor legale.

c)         Politica fiscală. Toţi agenţii economici se plâng de sistemul fiscal foarte stufos şi complicat. Suntem, se pare, ţara cu cele mai multe taxe şi impozite, care se mai şi modifică an de an. Se pare că ţările scandinave au sistemul cel mai simplu. Ce ar fi ca şi noi să ne propunem să reducem cele peste 100 de diferite taxe la maximum 10, şi acestea să rămână stabile, pe termen lung. Aceasta ar fi o veritabilă reformă, cuvânt pe care-l repetam, în fel şi chip, de mai bine de 20 de ani.

d)        S-a ideologizat exagerat şi tema cotei unice,  iar susţinătorii ei îi atribuie virtuţi pe care nu le are. Ea a devenit o povară pentru cei mulţi cu venituri mici, degrevând în mod nejustificat pe cei cu venituri mari. Este drept şi echitabil ca acei contributori cu venituri mari să contribuie în măsură mai mare la bugetul ţării, întrucât ei şi beneficiază mai mult de serviciile publice. S-a dovedit fără temei afirmaţia că prin reducerea impozitelor celor cu venituri mari, aceasta se va reflecta în creşterea investiţiilor acestora în economia naţională. În realitate, efectul acestei măsuri a fost creşterea consumurilor de lux, din import, ceea ce a influenţat negativ balanţa comercială a ţării.  Trebuie spus că niciuna din vechile ţări membre ale UE nu practică cota unică de impozitare. Ea a fost introdusă de Rusia şi de unele ţări din apropierea noastră.

e)        Politica salarială:  Măsurile de austeritate promovate de guvern – reducerea cu 25% a salariilor şi eliminarea unor sporuri, creşterea TVA, ca şi introducerea impozitării unor pensii sub 1000 lei – a avut efecte dramatice asupra condiţiilor de viaţă a marii majorităţi. Aceasta în condiţiile în care România şi aşa avea printre cele mai mici salarii şi pensii din UE. Un efect, cu consecinţe grave în timp, este “exodul creierelor” – plecarea din ţară a unor specialişti de înaltă calificare. În mod firesc, un profesionist de înaltă calificare ar trebui să poată fi plătit la fel de bine în România, ca în orice ţară europeană, conform principiului “la muncă egală, retribuţie egală”. Acest principiu se aplică doar pentru specialiştii din domeniul bancar şi, într-un fel, şi pentru magistraţi. Şi în legătură cu salariul mediu şi minim pe economie, raportat la ţările membre ale UE, situaţia este dezechilibrată. Desigur, valoarea acestor salarii reflectă diferenţa de nivel de productivitate şi de putere economică a ţării exprimată prin valoarea PIB pe locuitor. Dar, tocmai comparând aceste valori, diferenţele sunt cu mult dezechilibrate. Salariul minim din ţările europene mai dezvoltate nu coboară sub 1.000 euro. La noi salariul minim pe 2010 este de 600 lei (adică cca 150 euro) şi programat pentru 2011 – de 670 lei. Aceasta este cu mult sub raportul valorilor PIB/loc. comparative! La aceste valori, salariul minim nu-şi îndeplineşte rolul său social, de a asigura refacerea forţei de muncă la un nivel minim decent. Este o problemă serioasă, care trebuie analizată cu toată seriozitatea.

f)         Dincolo de deosebirile ideologice, componenta socială a oricăror politici economice guvernamentale ţine de realism, de contractul social al statului cu cetăţenii săi şi de asigurarea bunei funcţionări a economiei. Nu întâmplător toate ţările Europei Occidentale au adoptat, după al doilea război mondial, conceptul de economie socială de piaţă, iar modelul social european este considerat un acquis comunitar. Iar economistul american J. K. Galbraith considera că orice politică economică trebuie judecată prin efectele sociale, pentru că economia s-a constituit în viaţa socială nu ca scop în sine, ci pentru a sluji oamenilor, bunăstării lor (şi anume, tuturor, nu doar unei minorităţi privilegiate).

g)        Agricultura şi satul românesc se află într-o mare suferinţă, care se reflectă şi la nivelul economiei naţionale prin slăbirea contribuţiei unei ramuri de tradiţie şi cu mare potenţial. Este inadmisibil ca România să fie tributară importurilor de produse agroalimentare. Ea trebuie să redevină una dintre ţările mari exportatoare de asemenea produse. Fărâmiţarea exploataţiilor agricole prin destrămarea CAP-urilor s-a dovedit o mare greşeală – ceea ce n-au făcut alte ţări – Ungaria, Cehia, Slovacia şi Germania. Este, însă, uşor să distrugi; mult mai greu e să repari ce ai distrus! Vor trebui, însă, gândite măsuri legislative şi de sprijin din partea statului pentru încurajarea constituirii de forme asociative, structuri de exploatare şi valorificare superioară a potenţialului productiv al pământului – care să ducă la scoaterea din sărăcie a satului românesc şi la ridicarea nivelului de viaţă al oamenilor din mediul rural.

h)        Desigur, acum, acute sunt problemele scoaterii ţării din criză şi ale relansării economice. Acestea nu se rezolvă, însă, prin măsuri pompieristice. Se impune reluarea studiilor pentru elaborarea unei noi strategii pe termen lung. După intrarea în UE – care a constituit un obiectiv strategic în jurul căruia s-a realizat un consens politic naţional (inaugurat în 1995 cu Strategia de la Snagov) – se simte nevoia elaborării unui nou program naţional de perspectivă, care să antreneze toţi specialiştii ţării şi să reunească, din nou, forţele politice. În anii 2003-2004 s-a lucrat la o asemenea strategie pentru dezvoltarea durabilă a ţării – “România 2025”. Din păcate, acest program nu a fost continuat. Noua putere nu a manifestat apetit pentru asemenea elaborări  strategice şi nici capacitate de a reuni specialişti în jurul unui astfel de proiect. Iar climatul politic ostil, alimentat continuu de preşedintele Băsescu, lipsa dialogului cu toate forţele politice şi cu societatea civilă nu pot fi favorabile unor asemenea demersuri. Aceasta va fi misiunea viitoarei guvernări alternative, care va fi datoare să asaneze climatul poluat lăsat de actuala guvernare.

Ce le-aţi spune românilor care acum laudă comunismul, epoca Ceauşescu?
E greu de spus că oamenii laudă “comunismul” şi “epoca de aur” a lui Ceauşescu. Este vorba, pe de o parte, de răbufnirea nemulţumirilor şi revoltei unei majorităţi a populaţiei, care se zbate în nevoi şi sărăcie şi care nu poate să nu coreleze această situaţie cu lipsa de performanţă a guvernării actuale, a modului în care este condusă ţara, haosul şi lipsa de perspectivă. Este un vot de blam dat guvernării, clasei politice în general. Nimeni nu vrea reîntoarcerea la totalitarism, dar nici nu acceptă ignorarea interesului public, corupţia generalizată, clientelismul, jefuirea banului public. Cei care ne conduc ar face bine să nu ignore acest avertisment.

Nimeni nu poate accepta politica de austeritate a actualei guvernări, justificarea primitivă a unor măsuri disperate de către o conducere de amatori lipsiti de competenţă, orizont şi perspectivă, legaţi doar de slujirea unor interese temporare, de grup şi de “gaşcă”. Oamenii vor să trăiască decent şi nu înţeleg să se sacrifice pentru ca o mână de îmbogăţiţi peste noapte să devină şi mai bogaţi. Nu aşa se uneşte o naţiune, nu aşa se păstrează o democraţie.

Aşadar, nu românilor care “laudă” comunismul am să le spun ceva, ci acelora care îi determină să spună ce spun: “Luaţi aminte la voinţa oamenilor. Nu puteţi guverna împotriva lor! Nu le călcaţi în picioare visele şi aspiraţiile! Nu-i umiliţi!”

4 Responses to “22 decembrie 2010”

  1. Ovidiu Says:

    Ion Iliescu zice in interviu ca in 1989 sistemul a falimentat, eu zic ca in 2010 CAPITALISMUL a falimentat in toata lumea.
    Mai avem nevoie de o alta revolta ?

    Pe omul de rand in primul rand il intereseaza sa aiba un loc de munca si sa fie cat de stabil se poate, nu-l intereseaza daca munceste la o fabrica de stat. S-a dovedit ca capitalismul nu functioneaza si daca a functionat a fost ca un balon umflat care cu timpul a si explodat, adica continutul a fost zero. Asa ceva nu se poate. Un stat sa nu aiba bani in buget?

    Statul este obligat sa creeze locuri de munca sa-i incurajeze pe investitorii straini, dar acestia au dat faliment, in acest caz statul nu poate sa stea cu miniilie in buzunare si sa zica ca de-fapt este democratie suntem liberi dar cautati-va voi locuri de munca (sau emigrati) ca noi statul nu putem garanta nici macar o pensie.

    Ce sa faca omul care nu-si gaseste un loc de munca? Basescu vorbeste prostii cand zice ca statul nu poate sa-i garanteze omului un loc de munca, pentru ca socialismul sau sistemul numai exista. Libertatea este un cuvant abstract si gol daca n-ai nimic in burta.

    Degeaba sistemul a fost schimbat daca majoritatea dintre romani considera in 2010, ca pe vremea lui Ceusescu se traia mult mai bine. Romanii si-au dat seama ca nu poti sa mananci democratia.
    Despre reforma o alta prostie pe care o debiteaza Basescu. Reforme se fac atunci cand un stat a ajuns deja sa fie matur din toate punctele de vedere, economic, etc.

    Pentru ce statul face atitea imprumuturi daca capitalismul este atat de bun si eficient ? De ce romanii trebuie sa plateasca taxe pentru imprumuturi ? unde se duc banii daca sistemul capitalist nu poate garanta omului un loc de munca si un nivel de trai normal? Ce fel de rol joaca capitalismul atunci cand poporul este infometat?

    Cu un lucru sunt de-acord cu Basescu, ca daca Ceausescu raminea numai 10 ani era un mare presedinte in istoria romanilor.

    Se spoune ca Ceausescu habar nu avea ce se intampla in jurul lui. Trebuie sa-i dau dreptate lui Valentin Ceausescu asa cum spunea intr-un interviu, ca lui Ceausescu nu ii se spunea adevarul. Securitatea l-a mintit si l-a tradat.

  2. popalumi Says:

    Azi,la Vilcea, s-a lnaugurat un monument dedicat eroilor Revolutiei “89.
    Statuia e o tinara ,un tinar,un muncitor.Are mina indreptata spre cer si degetele lungi si slabe arata semnul victoriei.Parca e ceva din mine ,din noi toti.

  3. Mihnea Georgescu Says:

    Domnule Preşedinte,

    Îmi fac datoria să postez aici, ca simplu intermediar, un comentariu la acest articol, comentariu al unui amic de departe, OTTO WALDMANN:

    Orice analiza de eveniment trebuie sa contina si datele determinante; cum si ce a fost si, mai cu seama DE CE.
    Domnul Iliescu o face din citeva perspective, istorice, personale si, mai cu seama politice.
    Acest dominant politic s-ar cere necesar pe simplul motiv ca, in afara obligatiilor istorice si al amprentelor inevitabile personale, politicul are o dominanta impusa de simplul fapt ca Domnia Sa a fost si inca mai este antrenat serios in domeniul politicului.
    Politicul a capatat, bine stabilit, un profil aparte. Este deja acceptat ca protocol fenomenologic ca omul politic sa profeseze atitudini partizane. Asta implica anumite loialitati. Loailitatile implica un grad – se pare acceptabil – de circumspectie. Circumspectia implica demersuri voite de a proteja anumite fapte – adevaruri -. Fara a fi cinic sau libertin critic, accept ca diverse detalii relative la incroparea revolutiei in umbra terorii PRE-revolutionare, inca mai cere o anumita protectia fata de lumina destainuirilor comprehensive. Atita timp cit exista posibilitatea de “retributii” impotriva persoanelor active si responsabile pentru revolutie exiasta si obligatia de a ii proteja.

    Cel mai important factor este acela de a analiza istoric atit situatia ( conditiile ) premergatoare revolutiei cit si necesitatea imperativa de schimbari radicale si generale.

    Din aceasta perspectiva nu este nici o indoiala ca REVOLUTIA a fost un act logic, deci necesar. Modalitatea efectuarii revolutiei la toate nivelele organizatorice si efectiv motrice a fost si rezultatul tuturor conditiilor perioadei. Nimeni nu poate “reface” revolutia intr-o modalitate mai “acceptabila” pentru criticii ei. Revolutia din 1989 in Romania nu a fost un scenariu cinematografic in care sint permise “take-uri” nelimitate. One take and that’s it ! AMANUNTUL lichidarii cuplului Ceausescu este atit de insignificant incit cei care se leaga de acel episod nu numai ca se detaseaza radical de orice ratiune politica necesara, dar se detaseaza radical de orice atentie cuvenita unor eforturi realistic necesare in a evalua istoric evenimentele. Un Tismaneanu complet auto-debordat de orice notiune a decentei academice, incearca sa cistige puncte politice pentru his masters prin deturnarea discutiei pe planuri de atac venal de o irelevanta sub derizorie. Care poate fi valoarea speculatiilor post factum relativ la “alternativele” unor evenimente demult consumate, ca si nu zic de valoarea actuala a “variantelor” teoretice, total inoperative nu numai 21 de ani dupa eveniment dar chiar si 21 de minute dupa ce tiranii zaceau in fata zidului infamiei ??!!

    Prezenta la cirma unei tari in debandada, dar care trebuia readusa pe linia de functionare, a unui grup capabil sa antreneze elemente extrem de esentiale acelei functionari, armata si DA, Securitatea ( care nu a disparut deloc odata cu helicopteru si fusilada de la Targoviste ) a fost vitala pentru a se continua un proces anevoios de descompunere politica si aparitie a unui EMBRION de ratiune guvernamentala.
    Ion Iliescu a luat frinele a 23 de milioane de entuziasti complet debusolati organizatoric si a pus bazele unui sistem care mai avea mult de “tranzitionat”. Un Brucan era si el inevitabil, asa cum fiecare edificiu politic are o varietate de “actori”, ba ideologici, ba structurali, ba operativi, ba de profil public etc. Meritul lui Iliescu a fost ca nu a lasat o tara bintuita de amaraciune si revolta launtrica a amaritului calcat in picioare de decenii sa devieze intr-o baie de singe razbunator. Mai tineti minte cum erau linsati pe strada toti cei numai suspectati de a fi fost securisti in Budapesta anilor ’56 ??!!
    Tranzitia sub Iliescu a fost anevoiasa tocmai din cauza unei libertati depline in care cele mai radicale “solutii” erau promovate fara a se sti in ce masura dezordinea publica putea fi evitata. De unde si panica si isteria Mineriadei.
    Longevitatea energiei lui Ion Iliescu si a claritatii sale expresive este de admirat. Tranzitia ideologica a domniei sale nu are nimic curios. Orice minte dinamica cu vectori stabiliti clari ai decentei sociale are si vocatia si, poate obligatia spirituala, de a se adapta cerintelor dialectice.

    Eu unul sint impresionat !

  4. dumitrescum Says:

    La multi ani domnule presedinte!
    Sunt locotenent colonel (R) Dumitrescu Marcel din trupele de parasutisti, participant la Revolutia Romana in Bucuresti dupa care am facut parte din prima dumneavoastra garda de corp.
    Am scris o carte cu activitatea mea din acea perioada, v-am trimis un exemplar pe adresa partidului in Bucuresti pe numle dumneavoastra, iar aceasta mi-a fost returnata. Doresc sa va trimit personal cartea (Revolutia, pentru voi copii), in acest scop as dori adresa de la domiciliul dumneavoastra daca sunteti interesat de aceasta carte.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: