Jacques Attali, unul dintre cei mai prolifici autori si analisti economici, fost consilier al Presedintelui Frantei, François Mitterrand si fost director al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) a publicat anul trecut o carte intitulata “ 7 lectii de viata pentru a supravietui crizelor ” .
Sunt interesante cateva reflectii ale lui cu privire la criza actuala :
“ Criza financiara declansata in anul 2008, care nu facea decat sa reveleze o criza economica mai veche, este departe de a fi terminata.
In Statele Unite si nu numai, chiar daca bursele pentru unii sunt in crestere, bancile raman insolvabile; produse speculative dintre cele mai riscante continua sa se acumuleze; deficitele publice continua sa creasca; nivelul productiei si valorile patrimoniale raman inca mult inferioare celor dinaintea crizei; deficitele intreprinderilor se agraveaza; somajul se amplifica; multe gospodarii nu vor putea face fata scadentelor; in fine, in ciuda discursurilor si promisiunilor, nici o regularizare a sistemului financiar, nici o schimbare structurala necesara in fata crizei – nu sunt inca in opera.
Incapacitatea Occidentului de a-si mentine nivelul de viata fara a se indatora, care este cauza profunda a acestei crize, este departe de a fi resorbit.
Sistemele noastre socio-politice nu fac nimic pentru a indeparta pericolele care apasa asupra supravietuirii indivizilor, intreprinderilor, natiunilor, umanitatii insasi.
Mai grav inca : piata nu are niciun interes ca oamenii sa moara prea batrani, ca intreprinderile sa dureze, ca natiunile sa persiste. Din contra, interesul ei este inlaturarea lor pentru a putea aloca mai eficient, conform intereselor ei, resursele rare.”
Sunt reflectii interesante in legatura cu preocuparile mai generale referitoare la perspectivele incheierii crizei actuale care a afectat mai ales economia americana si europeana.
ECHILIBRU 
07/07/2010 at 6:50 am |
Jaques Attali este evreu algerian, ca şi Enrico Macias. Vă dedic această frumoasă melodie a lui Enrico Macias, cu nostalgia Orientului…
07/07/2010 at 7:25 am |
Dl Attali are desigur dreptate, dar uita explozia demografica ce contribuie major la diminuarea nivelului resurselor per locuitor, mai ales in situatii de criza!
Daca am pune totul in cifre, constatam factorul demografic este cel mai daunator sistemului economic sub aspectul resurselor. Este extrem de cinic si n-ar trebui nici macar spus, dar este adevarul obiectiv!
Al doilea aspect este ca se resimte de la o posta criza de inventivitate sau de inovatie, incepand cu politica, economia, etc., este criza de solutii si idei. De aici reiese o criza de abordari. Pur si simplu omenirea este prizoniera unor dogme ce nu mai functioneaza: piata regleaza, consumul dezvolta, concurenta naste calitate… Toate acestea sunt afectate: piata regleaza in limite prea restranse ce nu pot combate criza, consumul inseamna spulberarea resurselor daca nu acopera doar stricta necesitate, concurenta este demult eliminata prin “cartelizarea” agentilor economici, munca sindicalizata apara membrii sai dar aduce angajatorii in faliment, etc.
Cred ca globalizarea a miscat prea mult si prea repede fundamentele societatii umane rasturnand valorile, interesele si abordarile coerente pe termen lung. Problema este ca globalizarea este un proces obiectiv si nu poate fi combatut, dar responsabilii ar trebui sa constate ca efectele vitezei de aplicare sunt mult mai nocive decat cele ale unei abordari temporizate. In fond, chiar profiturile lor sunt diminuate prin precipitarea globalizarii, caci oamenii simpli nu au profit.
In sfrasit, a treia observatie s-ar referi la riposta naturii, iar precipitarea globalizarii nu permite alocarea de resurse, mijloace, energii, eforturi, timp, pentru prevenirea ori combaterea catastrofelor de tot felul ce se indesesc.
Situatia generala este precum cea a unui om ajuns la paroxism si ma tem ca un astfel de om devine extrem de conflictual!
Poate razboiul sa reseteze totul in termeni convenabili? Iar e cinic, dar cam DA.
Sigur, sa nici nu ne gandim, pare improbabil, dar daca nu vor gasi alta solutie? Complet si absolut devastator datorita globalizarii…
Tot ce putem noi face este sa ne intoarcem la gradinile, campurile si animalele noastre, probabil doar asa se va putea supravietui, oricum altfel este exclus. Sa ne amintim al doilea razboi, natiunile bogate s-au incaierat si au platit, Africa, Asia nu au patimit ata de mul, ar fi singura noastra sansa. Deci Agricultura cu tot ce inseamna ea ar fi prima prioritate pentru noi, incepand cu soiuri, clturi, septel, industrializare, irigatii, si industria aferenta pe orizontala, masini agricole, statii de pompare, silozuri, asigurarea energiei…Si asta numai STATUL o poate face, nicidecum micul agricultor…
07/07/2010 at 8:55 am |
Actuala criza mondiala a insemnat si falimentul consumismului, ca filosofie dominanta (si de vitrina) a secolului trecut. Consumismul a dus la secatuirea resurselor, polarizare sociala si distrugerea increderii in capacitatea de incluziune sociala a capitalismului financiar-bancar. Statul social nu este nici de stanga, nici de dreapta, ci este (si/sau ar trebui sa fie) unul natural (potrivit ratiunilor care au dus la aparitia sa istorica). Ceasul merge tot inainte, niciodata inapoi. Lumea nu se mai intoarce la ce a fost, cum vor apologetii relansarii prin indatorare si consum (a caror politica este, de fapt, cea a tiparnitei de bani). Egoismul si lacomia pietei asa-zise libere (libere de morala si de lege) au devenit factori de alienare si distrugere (si, in cele din urma, asa cum se vede, si de autodistrugere), dupa cum foarte patrunzator observa si Attali: “(…) piata nu are niciun interes ca oamenii sa moara prea batrani, ca intreprinderile sa dureze, ca natiunile sa persiste. Din contra, interesul ei este inlaturarea lor pentru a putea aloca mai eficient, conform interesele ei, resursele rare.”
07/07/2010 at 11:28 am |
Dacă goana după resurse rare va neantiza naţiunile, înseamnă că noi suntem – cum s-ar spune – “în grafic”. Pentru că nu mai suntem o naţiune, suntem o aglutinare de identităţi, nu mai suntem solidari, fiecare se uită mai întâi în buzunarul propriu înainte să se uite la seamănul lui în suferinţă. Nimeni nu-ţi mai dă pâinea cea trebuitoare sieşi – cum ar fi făcut acum 15 ani, fiecare caută să-şi salveze pielea lui uitând sau omiţând că individul nu poate supravieţui singur pentru că este prin excelenţă şi în esenţă o fiinţă socială.
Cincisprezece la sută din locuitorii planetei deţin bogăţii ale căror număr şi valoare nici nu le cunosc cu exactitate, în timp ce la polul opus, alt sfert de populaţie subzistă la limita umanului.
De ce nu suntem capabili să gândim un sistem social echitabil? De ce nu învăţăm nimic de la natura pe care o jefuim, o distrugem şi o vandalizăm cu aşa-zisa noastră civilizaţie? Ca şi cum o leoaică cu familia ei ar ucide într-o săptămână şapte sute de bivoli şi i-ar stivui grămadă apoi s-ar apuca să înfulece până ar plesni de ghiftuială, aşa suntem noi. Ne umplem viaţa cu tot felul de obiecte inutile. Acumulăm cu asupra de măsură faţă de cât ne-ar trebui ca să vieţuim, am devenit nişte uriaşe debarale în care suntem conectaţi la diversele obiecte de uz casnic indispensabile, după părerea noastră, pentru că aşa ne-a inculcat în creier sarabanda mass media: Să cumpărăm, să avem, să deţinem, să achiziţionăm.
La un capăt, bogaţii care deţin mijloacele de producţie performante şi care vor să vândă pentru a se îmbogăţi şi mai mult, pompând în intestinul uriaş la care suntem conectaţi ca nişte hipnotizaţi obiecte, servicii, utilităţi, facilităţi.
An citit acum două săptămâni o carte din colecţia romanului istoric. O carte despre viaţa lui Socrate. Despre Socrate nu ştim prea multe, nu ştim decât ce ne-au lăsat gânditorii antichităţii, mai ales Platon care a fost ilustrul discipol al acestuia. Socrate a purtat toată viaţa o cămaşă de in, rareori a încălţat sandalele. S-a hrănit cu brânză de capră şi cu lapte, cu turte din făină de orz şi de grâu, a băut vin obţinut din micuţa lui podgorie. Nu a fost bogat, nu a avut proprietăţi, nu a făcut caz de ştiinţa lui (maieutica -naşterea ideilor) pe care-o împărtăşea discipolilor care voiau să-l asculte. Socrate este viu şi astăzi. A germinat în minţile şi-n sufletele oamenilor, secole de-a rândul. Despre cei bogaţi – poate Crassus care a sprijinit artele frumoase – mai ştie cineva?
Aţi observat? Cu cât avem mai multe lucruri, cu atât suntem mai nefericiţi şi mai neliniştiţi… Când începi să acumulezi, parcă te soarbe o sete de a avea tot mai mult. O sete fără margini. Aşa îşi prind unii capul şi sufletul în zăbranicul puterii şi devin orbi, surzi şi insensibili crezându-se zei. Omul e cea mai mare bogăţie a universului nostru mic, însă e atât de greu de cultivat şi de păstrat om!…
Este nevoie de un alt sistem. De un alt silogism economic, de o altă construcţie socială. De alte sintagme şi de alt mod de a rezolva dihotomia dintre mijloacele de producţie şi relaţiile de producţie. Dar pentru început, ar fi nevoie să ne centrăm pe natură, pe protejarea ei şi nu pe om. Noi am construit straturi peste straturi de civilizaţie având în centru omul. În jurul lui au roit industrii, invenţii, elanuri şi eforturi. Pentru el s-au construit, nesocotind natura şi distrugând-o, toate cele care s-au construit. Poate a venit momentul să regândim această centrare pe om – stăpânul lumii. Poate ar trebui să devenim ceva mai umili şi mai atenţi cu nevăzutele şi cu cele care nu urlă la noi când le tăiem, le sfârtecăm, le dinamităm, le spargem sau le strivim sau le ucidem. Poate că rezonanţa cu natura ne-ar putea trezi sufletele amorţite de sub muntele de lucruri pe care le-am îngrămădit peste el, acumulând şi gonind mereu după altele – cele mai multe inutile. Nu visez câmpuri de margarete şi hoarde de power-flower. Ci o lume conştientă de armonia şi echilibrul din natură. Un om responsabil şi preocupat de alţii mai mult decât de sine, nedistructiv şi conştient că nu e începutul şi sfârşitul universului. Pentru asta, avem nevoie de educaţie… Iar noi, ca naţie, suntem în mişcare browniană, fără reguli, neguvernaţi decât de deziluzie, tristeţe şi spaimă. Ceea ce-i şi indecent şi nefiresc într-o ţară atât de frumoasă.
Poate mai nasc şi-n locul acesta oameni…
Înţelept este Jacques Attali.
07/07/2010 at 12:47 pm |
“Din contra, interesul ei este inlaturarea lor pentru a putea aloca mai eficient, in interesele lor, resursele rare.”
Propozitia de mai sus e gresita: “interesul ei… in interesele lor”.
Corect ar fi, cred eu:
“Din contra, interesul ei este inlaturarea lor pentru a putea aloca mai eficient, in avantajul ei, resursele rare.”
07/07/2010 at 2:38 pm |
Intr-adevar, interesante remarci ale acestui analist. Problema care se pune mai departe este de unde va veni raza de lumina ?
http://clubulconventiadoamnelor.wordpress.com/2010/07/06/yin-si-yang-%E2%80%93-diplomatia-chineza/
07/07/2010 at 4:27 pm |
,,Mai grav inca : piata nu are niciun interes ca oamenii sa moara prea batrani, ca intreprinderile sa dureze, ca natiunile sa persiste. Din contra, interesul ei este inlaturarea lor pentru a putea aloca mai eficient, conform interesele ei, resursele rare.”
CINE ESTE PIAȚA?
07/07/2010 at 11:22 pm |
Nivelul de trai al romanilor a avut un virf imediat dupa integrarea tarii in UE, dupa care a picat brusc, asa cum se poate remarca din sondajul de mai jos.
Evenimente asa importante ca integrarea in Uniune nu mai sunt previzibile pe viitor astfel ca standardul de viata al oamenilor se va degrada in continuare o perioada, dupa cum prezice graficul iar apoi va incepe sa fluctueze in jurul unei valori mult mai mici ca aceea corespunzatoare perioadei 2006-2008 de “virf economic”. Pina la reinstaurarea comunismului in Romania nu vor mai exista intervale de (falsa) prosperitate ca cel centrat pe 2007.
16/08/2010 at 8:39 am |
Tot despre criza, dar una morala si din interiorul PSD; Diabolizarea si lapidarea lui M. Geoana pe post de acte de ieftina bravura … http://sorinplaton.wordpress.com/2010/08/16/politica-pumnului-in-gura/
29/08/2010 at 3:02 pm |
http://mufmufblog.wordpress.com/2010/08/29/to-be-or-not-to-be-smardoi/
in nici un caz de la presedintele actual …. care este mai mult preocupat cu bataia si circul decat cu tara in care traim….
31/08/2010 at 6:57 pm |
Parafrazand titlul unei melodii de exceptie a baietilor de la Parazitii – care spuneau “Daca as fi pentru o zi presedinte / V-as amaneta pe toti si nu v-ati prinde”, mi-am permis un exercitiu de imaginatie pe ideea … ce as face … “Daca as fi pentru o zi premier” ?
Cu mintea de pe urmă şi în al doisprezecelea ceas, dacă aş fi în locul domnului Boc măcar pentru o zi, nu aş mai întârzia nici o secundă privatizarea companiilor la care guvernul are deţineri, fie minoritare fie majoritare! După un calcul simplu (făcut în numărul 30 al revistei Forbes România) aş încasa între cinci şi zece miliarde de euro. Dar mai mult decât atât, prin privatizarea acestora aş face economii serioase la buget rupând legăturile prin care societăţile sau regii autonome (adică statul) sunt acum căpuşate prin tot felul de contracte mai mult sau mai puţin dubioase!
Aş începe cu CFR şi Poşta Română, aş continua cu societăţile din sectorul energetic şi cel minier, după aceea cu porturile aeroporturile şi Tarom, şi aş face tot posibilul ca până miezul zilei, să fi parafat deja privatizarea Loteriei şi a Metrorex-ului.
În paranteză şi cu cinism fie spus, actualul guvern ar trebui să vândă companiile de stat, măcar şi … doar pentru a” se răzbuna” pe sindicate, care i-au pus serios “sula-n coaste” în ultimul an şi jumătate. Privatizarea companiilor de stat ar slăbi mult puterea unor sindicate care nu mai sunt decât foarte puţin reprezentative. Odată muncitorii trecuţi în mediul privat vor fi mult mai puţin dispuşi să se lase manipulaţi de liderii de sindicat, iar mişcarea sindicală se va întoarce natural la funcţia ei primordială: aceea de a reprezenta muncitorii în faţa patronatului. Având un “patron” la cârma societăţii, liderii de sindicat nu vor mai putea căpuşa compania, mână în mână cu directorii numiţi politic! Povestea spaţiilor comerciale ale Metrorex este poate cel mai elocvent exemplu – dar nu singurul, de afacere sindicală “de succes”.
Prin vânzarea acestor companii, aş rupe şi lanţul vicios al numirilor politice în funcţii de conducere în diferite societăţi de stat! Mi-aş asuma astfel riscul de a lovi în propria-mi clientelă politică. Deşi, poate i-aş face chiar un bine, pentru că nu i-aş mai lăsa pe cei din clica mea “să se chinuie să fure” clienţii companiilor de stat (şi google-ul îţi serveşte rapid un astfel de exemplu, în relaţia dintre Grupul Feroviar Român, Conpet şi CFR Marfă)! Le-aş da posibilitatea să ia clienţii acestora … cu tot cu concurenţi! M-aş grăbi să fac tranzacţiile înainte ca societăţile de stat să ajungă în faliment!
Cum le-aş vinde? Obligatoriu prin bursă! Fie în întregime, fie măcar pachete semnificative din fiecare companie în parte! Aş împuşca astfel mai mulţi iepuri dintr-un foc: consolidarea pieţei de capital, creşterea culturii financiare a populaţiei, şi aş atrage atenţia investitorilor străini asupra României (aşa cum fac polonezii). În plus, voi aduce pe viitor mai mulţi bani la buget din impozitul pe tranzacţiile făcute la bursă.
Şi nu m-aş opri aici! Aş scoate la vânzare toate casele, vilele, terenurile sau fondurile de vânătoare şi cele piscicole din patrimoniul RAPPS! Asta mi-ar aduce nu doar banii din vânzări, ci m-ar şi scăpa de cheltuielile cu întreţinerea acestora. Cheltuieli care sunt făcute acum de la buget, şi nu cred că mai este cazul să reamintim cât de uşor se lasă “prostit” statul la încheirea contractelor cu societăţile private. Dar şi mai important este că, puse la lucru în sistem privat, toate aceste active ar genera afaceri, profituri şi bani la buget.
Şi pentru a rămâne la patrimoniul RAPPS, nu pot să nu aduc în discuţie clădirea Casei Presei Libere, pentru care sunt sigur că cel puţin Sorin Ovidiu Vântu (care are întregul trust Realitatea-Caţavencu în acest spaţiu) s-ar putea scormoni prin buzunare după ceva mărunţis! Ba cred că aş putea “licita” pentru a ridica preţul, pentru că Dan Voiculescu, Silviu Prigoană, sau alţi oameni de afaceri, “ar pune bid” măcar pentru o aripă din această imensă clădire.
Şi asta mi-ar consuma în mod sigur prima parte a zilei! Şi cum mandatul meu este pentru 24 de ore, aş intra grăbit în cea de-a doua parte în sistemul sanitar! Este în faliment? Îl privatizez! Avem circa 450 de spitale îngropate în datorii de managerii numiţi politic! De cealaltă parte a baricadei, în sistemul privat de sănătate, avem întreprinzători care se chinuie să-şi construiască unităţi spitaliceşti, dar care fac un business ce creşte cu 20%-30% de la un an la altul. În această situaţie nu aş sta să mă gândesc decât la “cum” şi “cât de repede” pot da cel puţin două treimi din spitale pe mâna privaţilor! Cu banii din vânzarea acestora aş transforma cealaltă treime în aşezăminte sociale! Câţi bani aş lua? Greu de spus! Dar nu asta m-ar interesa în mod deosebit, cât mai ales faptul că voi ridica sistemul de asistenţă de sănătate la un nivel superior şi voi determina realizarea de investiţii care vor trage în sus PIB-ul. Voi câştiga însă mult mai mult din economiile făcute la buget, pentru că nici guvernul şi nici Casa de Asigurări de Sănătate nu vor mai plăti la preţuri de zeci de ori mai mari decât cele reale, aparatura, medicamentele, materialele de uz curent sau renovările clădirilor!
În paralel cu privatizarea spitalelor aş stimula populaţia să-şi încheie asigurări private de sănătate prin subvenţionarea unei cote părţi din costuri şi prin deduceri de la plata impozitelor şi taxelor. Şi de ce nu, aş introduce un sistem de “bonuri de sănătate” după exemplul celor de masă!
La fel aş face şi cu sistemul de învăţământ! E slab? Neperformant? Consumă resurse? Îl privatizez şi sprijin educaţia populaţiei prin acordarea de burse celor lipsiţi de posibilităţi financiare şi de garanţii guvernamentale şi stimulente fiscale (sau de orice altă natură) familiilor care vor să facă împrumuturi la bănci pentru trimiterea copiilor la studii! Aş introduce iarăşi în joc sistemul privat de asigurări şi pe cel bancar, şi aş contribui (eu – Guvernul) alături de părinţi la crearea unui fond bănesc pentru fiecare copil, exclusiv pentru şcoală. Nu m-aş da în lături să pun din buget chiar o treime din bani! Instituţiile private de învăţământ “s-ar bate” astfel în competitivitate pentru atragerea de elevi şi studenţi.
Probabil că administraţia mi-ar da serios de furcă. Este oare supra-dimensionată? Sigur! Un guvern cu mai puţin de zece ministere este primul pas! Suficient pentru o ţară de dimenisunea şi condiţia României! Aşa aş reduce numărul de miniştrii, consilieri, secretari şi secretare, directori şi directoraşi! Cu acelaşi risc de a lovi în oamenii care m-au ajutat să vin la putere! Mi l-aş asuma şi aş trece şi mai departe la administraţia locală!
Pentru ce avem nevoie de 42 de judeţe, cu 42 de prefecturi, 42 de prefecţi, sub-prefecţi, secretare, cu 42 de bugete de protocol? Adică o instituţie a prefecturii la aproxiamtiv 500.000 de cetăţeni! La ce bun 42 de direcţii sau structuri judeţene în instituţiile de control sau de autorizare ale statului? Nu sunt oare prea multe? Avem nevoie de 2.700 de comune, cu tot atâţia primari, şi cu mii de angajaţi?
10 judeţe, cu 10 prefecturi, 1000 de comune, şi un sfert din direcţiile teritoriale ale instituţiilor de autorizare şi control ale statului ar fi mai mult decât suficiente! Aş reduce povara unui aparat administrativ supradimensionat şi aş consolida resursele disponibile. Asta ar elimina multe dintre aberaţiile adesea întâlnite, când un drum, conductă, sau un simplu şanţ începute într-o comună se termină brusc la marginea comunei vecine. Iar aceasta la rândul ei are un proiect de aceeaşi natură, care se încheie tot undeva “în aer” la hotarul unităţii administrativ teritoriale următoare.
Ce facem cu primăriile şi prefecturile rămase goale după redesenarea unităţilor administrativ-teritoriale? Le vindem sau le închiriem, indiferent de preţ! Privatul va găsi sigur cea mai profitabilă destinaţie pentru respectivele spaţii! Aşa scap de cheltuielile de întreţinere şi mai aduc şi bani la bugetul noilor structuri administrative!
Ce aş face cu banii (mai mulţi sau mai puţini) pe care i-aş încasa din vânzarea companiilor de stat, a patrimoniului RAPPS şi din vânzarea sau închirierea celorlalte spaţii (primării, prefecturi, etc)! I-aş concentra pe unul sau cel mult două proiecte de infrastructură! Nu aş sta mult pe gânduri pentru a alege finalizarea autostrăzii prin care să leg până la urmă Bucureştiul de litoral! Din restul de bani … aş adăuga măcar câteva din porţiunile ce lipsesc încă celebrei autostrăzi “Transilvania”! Aşa voi tonifica sectorul construcţiilor – şi nu prin contracte de asfaltare sau de înlocuire a bordurilor, cum se practică acum. Şi dacă aş rămâne în pană de cash, i-aş face pe români părtaşi la aceste proiecte! Fie prin acordarea dreptului de a subscrie acţiuni la companiile dezvoltatoare ale respectivelor proiecte, fie prin emiterea de obligaţiuni sau titluri de stat! În oricare dintre variante aş folosi piaţa de capital pentru a asigura accesul oricărui român interesat. BVB-ul şi Sibex-ul abia aşteaptă, iar fondurile de pensii private nu ar refuza un astfel de parteneriat.
Ar fi foarte mult de lucru, dar la încheierea acestei ipotetice zile, nu mi-ar mai rămâne decât două lucruri de făcut: dublarea controlului vamal prin aducerea unei firme private (după model bulgăresc) şi introducerea amnistiei fiscale (aşa cum au făcut ruşii în urmă cu 10 ani). Şi pe ultima sută de metrii a mandatului meu de o zi, aş lua topul Forbes, şi pe primii 20 sau 50 de oameni din topul celor mai bogaţi oameni din România i-aş invita să facă parte dintr-o strutură numită ad-hoc “Consiliu Economic Consultativ”. Vom câştiga cu toţii dintr-un schimb de idei deschis!
S-a făcut ora 12.00! La final de mandat i-aş invita pe cei 20 sau 50 de afacerişti români să ciocnim un pahar de şampanie! Poate nu vor veni toţi, dar eu mi-am făcut datoria de a încerca să aduc pe un făgaş comun interesele divergente care rup acum România în bucăţi. Asta o va putea face însă şi Prim-ministrul de mâine!