REFLECTII LA COMENTARII

1. Comentariile la emisiunea “Biz Bazar” de la Antena 3, din 16/10/2009, la care am participat împreună cu fostul preşedinte Emil Constantinescu la invitaţia realizatorului Moise Guran – sunt pertinente. Faptul că ambii foşti preşedinţi au exprimat opinii convergente privind comportamentul nedemocratic şi anticonstituţional al actualului preşedinte Băsescu – reflectă o percepţie mai generală.

Nakida – observă, pe bună dreptate, că desemnarea de către Traian Băsescu a domnului L. Croitoru – ignorând opinia partidelor, care reprezintă o mare majoritate parlamentară – este arbitrară şi anticonstituţională.

Prevederea Constituţiei referitoare la faptul că preşedintele “desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidelor reprezentate în parlament” – implică presupunerea că această consultare se face pentru a evita ca propunerea pe care o va face să nu întrunească majoritatea necesară!

Or, preşedintele Băsescu s-a aflat, în urma consultării, în faţa unei situaţii explicite – o majoritate parlamentară (patru partide plus grupul minorităţilor naţionale) – i-au sugerat o propunere, a domnului Klaus Johannis, care ar întruni susţinerea unei majorităţi parlamentare de peste 65 la sută.

Ignorarea acestei poziţii explicite şi avansarea altei propuneri înseamnă  o provocare din partea preşedintelui Băsescu, care nu face decât să prelungească criza guvernamentală.

Dânsul exprima iniţial preocuparea, corectă in principiu, pentru urgenţa formării unui nou guvern, în vederea scurtării acestei crize. Mergând împotriva majorităţii parlamentare, acţionează, însă, în sens contrar!

Ameninţarea parlamentarilor cu perspectiva dizolvării Parlamentului, dacă acesta va respinge în mod repetat propunerile sale de prim-ministru, este un şantaj inacceptabil pentru un şef de stat (pe lângă falsitatea afirmaţiei respective)! El nu mai poate dizolva Parlamentul (aşa cum corect constată ayatristan).

Motivul invocat pentru refuzarea propunerilor celor patru partide pentru domnul Johannis (că reprezentanţii acestora s-au întâlnit la sediul Grivco) este de-a dreptul hilară (demna de Gâgă!!). Ce importanţă are unde s-au întâlnit? Era mai onorabilă o întâlnire la bodega “Golden Blitz”?!

Şi manevrele sale disperate de a panica opinia publică, in legătura cu posibila lipsă de resurse pentru plata salariilor şi a pensiilor – constituie o diversiune, mijloc de presiune asupra parlamentarilor pentru a accepta propunerea sa. Dacă l-ar preocupa această problemă, ar apela la soluţia cea mai simplă a rezolvării rapide a crizei guvernamentale – propunerea majoritatii.

Preşedintele mai inventează o regulă – că nu poate lipsi din formula unui guvern partidul cu numărul cel mai mare de parlamentari ! (Pledoarie jenantă, pro-domo, în favoarea, deci, a PDL; motivare pentru intenţia sa de a face o viitoare propunere cu un reprezentant al PDL!). Aceasta nu are nicio legătură cu prevederile Constituţiei şi cu regulile democratice. Iar, în practică, precum se ştie, după alegerile din 1996, partidul cu cel mai mare grup parlamentar – PDSR – a trecut în opoziţie şi s-a format un guvern al unei coaliţii de cinci partide care, împreună, aveau majoritate parlamentară. Iar la alegerile din 2004, preşedintele nou ales – Traian Băsescu – a apelat la un artificiu (şi la şantaj direct) pentru a asigura o majoritate fragilă – prin ralierea la cele două partide din Alianţa DA (PNL şi PD) a UDMR şi a PUR (“soluţie imorală”, cum a denumit-o şeful statului), lăsând partidul cu cea mai mare reprezentare în Parlament – PSD (care avea şi preşedinţia Senatului si a Camerei Deputatilor) – în opoziţie.

Cert este, aşa cum remarcă unii comentatori, că Traian Băsescu apelează la toate aceste manevre pentru a tergiversa soluţia ieşirii din criza guvernamentală, pentru a menţine guvernul Boc la comandă, împreună cu toţi prefecţii numiţi de PDL – până la alegerile prezidenţiale (lucru pe care l-a şi recunoscut singur într-o emisiune TV). Restul nu este decât “zgomot” – aşa cum remarcă Victor – din întreţinerea unei tensiuni permanente pe fondul căreia să-şi desfăşoare propria campanie electorală (pentru că, altminteri, el nu ştie să facă politică, el se simte bine doar în atmosfera de permanent scandal; acesta este mediul său de existenţă “normală”)!

2. Ieşirile sale grosolane la adresa mea, ca şi a preşedintelui Constantinescu, sunt descalificante nu doar pentru un şef de stat, pentru orice om de stat, dar şi pentru un om politic în general! El se autoprezintă ca fiind un fel de “cavaler al luptei împotriva corupţiei”. Afirmă că cei ce i se opun se tem să nu-şi piardă “privilegiile”! Are, oare, domnul Băsescu autoritatea morală să vorbească despre aşa ceva? El, familia şi oamenii cei mai apropiaţi sunt tocmai exemple de profitori care au acumulat venituri şi averi ce nu pot fi justificate din veniturile salariale (statut pe care l-a avut în toţi aceşti ani!).

Adrian Năstase a fost supus unei campanii susţinute pe marginea celor “patru case” (deţinute consecutiv). Domnul Băsescu a avut, la un moment dat, patru case deţinute concomitent (casă la Constanţa; casă de protocol la Bucureşti, când a devenit ministru; casa din strada Mihăileanu, pe care şi-a repartizat-o când era primar; casă-vilă construită în zona Otopeni şi trecută pe numele fiicei, apoi vândută) … şi, în fine, nici nu s-a instalat bine la Cotroceni, ca preşedinte, că s-a şi grăbit să-şi amenajeze şi să se mute în reşedinţă de stat, într-o fostă vilă de protocol construită pe vremea lui Ceauşescu pe malul lacului Floreasca.

Spre deosebire de Traian Băsescu, eu nu am avut, nici în calitate de preşedinte, nici de fost preşedinte – nici reşedinţă, nici casă  de protocol; am rămas în apartamentul în care eram chiriaş, pe care l-am cumpărat în 1996 (într-o clădire cu trei apartamente). Indrăzneşte domnul Băsescu să-mi dea mie lecţii de decenţă şi să-mi vorbească de privilegii?

3. El îşi permite să mă apostrofeze şi în legătură cu trecutul!

Consideră  că a făcut un mare act de “eroism”, că a citit un raport întocmit de un grup de oameni care nu s-au remarcat prin nimic, nici pe vremea dictaturii, nici în timpul evenimentelor sângeroase ale Revoluţiei din Decembrie 1989. Mai mult, în cele peste o mie de pagini ale unui raport care îşi propune “condamnarea comunismului”, nu acordă Revoluţiei Române (actul eroic prin care poporul român nu doar a condamnat, ci a pus capăt dictaturii şi regimului comunismului de stat) decât şase pagini. Nici măcar nu menţionează documentul principal al Revoluţiei – Comunicatul către ţară al CFSN. În schimb, recomandă drept document al Revoluţiei aşa-zisa proclamaţie de la Timişoara din martie 1990 (document eminamente electoral legat de campania pentru alegerile din mai 1990), ignorând adevărata Proclamaţie a timişorenilor din 21 decembrie 1989. Este o atitudine sfidătoare, jignitoare, la adresa celor ce s-au jertfit în zilele şi nopţile din decembrie 1989.

4. În legătură cu “statutul” nostru, în timpul dictaturii, eu şi familia mea am cunoscut trei perioade distincte:

a) În 1944, când tatăl meu a fost eliberat din lagărul de deţinţi politici de la Tg. Jiu – era exclus din PCR de Gheorghiu Dej şi s-a reangajat ca muncitor la căile ferate. Tot la indicaţia lui Gh. Dej a fost exclusă din partid şi mama mea, care trăise trei ani în clandestinitate. În 1945, tatăl a decedat în urma unui infarct. Toată familia a purtat stigmatul dezavuării politice din partea lui Gheorghiu Dej.

b) Au fost câţiva ani, inclusiv după moartea lui Gh. Dej, când am fost promovat în funcţii publice (ministrul Tineretului şi, timp de cinci luni – în 1971 – chiar secretar al CC).

c) După vizita în Asia, în iulie 1971, am fost “eliberat” din funcţie, reproşându-mi-se “intelectualismul” meu (pentru opinii exprimate în legătură cu modelul nord-coreean şi pentru că nu cuplam la limbajul propagandistic al cultului deşănţat al lui Ceauşescu) şi trimis spre reeducare, la început la Timişoara, apoi la Iaşi. În 1979 am fost înlăturat din funcţii politice – trimis să lucrez în profesie, la Consiliul Naţional al Apelor, iar din 1984, înlăturat şi de acolo – pentru că m-am opus proiectului aberant, anti-economic, al aşa-zisului canal Dunăre-Bucureşti. Până în 1989 am lucrat ca director al Editurii Tehnice, unde m-am aflat sub o supraveghere foarte strictă din partea securităţii, mai ales după 1987 – cu filaj la vedere – trei echipaje (autoturisme Dacia) urmărindu-mă permanent, 24 de ore din 24 (două urmărindu-mă personal, a treia supraveghind casa şi pe soţie); această supraveghere a durat până în ziua de 22 decembrie la ora 11 (când au dispărut din parcarea de la Casa Scânteii).

Acesta a fost “statutul” meu “privilegiat”, despre care Tr. Băsescu îşi permite să facă ironii! El, care se bucura de statutul de reprezentant al statului român la Anvers!

5. De altfel, m-am întrebat adesea de unde această ură viscerală pe care o manifestă domnul Băsescu faţă de mine! Nu are “şansa” să-i fiu adversar, pentru că nu mai am acest drept constituţional.

Îmi atribuie puteri de care nu am dispus şi de care nu dispun. Mă crede ca fiind în spatele tuturor acţiunilor care-l vizează (cum a fost şi suspendarea sa din funcţie). Ocoleşte, însă, să-şi pună principala întrebare – că poate tocmai comportamentul său, încălcarea literei şi spiritului Constituţiei şi a unor reguli elementare de respect faţă de instituţii şi oameni – este cauza esenţială a reacţiei fireşti a celor afectaţi de comportamentul său deviant, de aroganţa sa, de tendinţele sale autoritariste şi dictatoriale.

Dar e greu să aştepţi de la un om ca el o asemenea poziţie, acceptarea faptului că el ar putea fi cauza reacţiilor de dezaprobare.

Probabil că au dreptate cei ce propun să se introducă controlul psihiatric obligatoriu pentru toţi candidaţii la funcţia de preşedinte al Republicii.