„Radiografia unui miracol : caderea comunismului in Europa”.

Aula Mare a Academiei Romane a gazduit, incepand de astazi 11.09.2009, lucrarile seminarului „Radiografia unui miracol : caderea comunismului in Europa”.

 

Urmeaza consideratiile pe marginea evenimentului :

ANUL 1989 ŞI SEMNIFICAŢIA REVOLUŢIEI ROMÂNE

 

Doresc, în primul rând, să apreciez iniţiativa Academiei Române şi a Institutului pentru Studierea Totalitarismului de a organiza această dezbatere consacrată revoluţiei române, acum, când ne pregătim să aniversăm 20 de ani de la victoria ei.

În legătură cu întrebarea formulată în cuvântul său introductiv de acad. Dan Berindei, dacă a fost vorba de un miracol sau de un fenomen inexorabil, eu cred că au fost amândouă.

Pe de o parte a fost vorba, într-adevăr, de un veritabil miracol, care a surprins pe toată lumea. Nici serviciile speciale ale marilor puteri, nici analiştii politici cu mare experienţă nu au fost în măsură să prevadă desfăşurarea amplă şi rapidă a evenimentelor din anul 1989, care au dus la o prăbuşire neaşteptată de sistem, urmare căreia s-a modificat radical desfăşurarea întregii vieţi internaţionale.

Pe de altă parte, o asemenea transformare radicală revoluţionară în viaţa ţării noastre şi a Europei, ca şi în viaţa internaţională, nu putea avea loc fără cauze profunde, obiective, care au făcut inexorabilă o asemenea schimbare. Este ceea ce eu am denumit, într-o carte de dialoguri, “marele şoc din finalul unui secol scurt” – secolul XX – după aprecierile sociologului american Eric Hobsbawn, fiind considerat un “secol scurt”, care a început cu primul război mondial şi s-a încheiat cu prăbuşirea de sistem din 1989 şi cu destrămarea URSS, în 1991.

Vă rog să-mi permiteţi câteva consideraţii pe marginea temei dezbaterii noastre.

1. În martie 2005 a avut loc la Torino un Forum Politic Mondial sub copreşedinţia lui Mihail Gorbaciov şi a lui Giulio Andreotti, cu o amplă participare de oameni politici de prim plan din anul 1989 în Europa – sub denumirea “20 de ani care au schimbat lumea”. Se împlineau 20 de ani de la lansarea de către Gorbaciov a programului său privind Perestroika şi Glasnosti, care viza reformarea şi adaptarea sistemului sovietic la schimbările dinamice pe care le cunoştea societatea la final de secol XX.

Aşa cum remarca poetul Evghenii Evtuşenko, participant la forum, Mihail Gorbaciov îşi făcuse iluzia că, prin perestroică, va putea salva Uniunea Sovietică. Desigur, nu a reuşit. Dar meritul său constă în faptul că, prin acţiunea sa, el a contribuit la salvarea păcii şi la încetarea războiului rece. Este, cred, cea mai sintetică apreciere a rolului pozitiv jucat de Gorbaciov.

Altminteri, încercarea sa de reformare a sistemului s-a dovedit nerealistă. Sistemul socialismului de stat, aşa cum a fost realizat în URSS şi în ţările satelite din Europa, s-a dovedit nereformabil şi s-a  prăbuşit de la sine, printr-o implozie, nu ca urmare a acţiunii unor factori externi, ci datorită lipsei de performanţe – atât în plan politic, cât şi în plan economic.

În plan politic, în locul unei democraţii promise, de esenţă populară, presupus superioară celei “burgheze”, el a generat un sistem autocratic, totalitar; în locul unei mai mari libertăţi şi afirmării demnităţii umane, s-a instaurat un regim poliţienesc, crud, care nu a ezitat să apeleze la crime, în numele unor scopuri demagogice.

În plan economic, eşecul a fost şi mai evident. Confundând capitalismul cu piaţa, el a încercat substituirea acesteia cu arbitrariul birocraţiei de stat. A fost de-a dreptul păgubos şi sinucigaş sistemul anchilozat de gestiune economică, într-o perioadă deosebit de dinamică de progres tehnologic.

Aşadar, anul 1989 a fost anul prăbuşirii unui sistem care s-a dovedit un experiment istoric eşuat.

2. În ce priveşte desfăşurarea acestui proces, în diferite ţări, el a avut unele trăsături comune, dar şi particularităţi specifice fiecărei ţări.

Pentru noi, lucrul cel mai grav a fost faptul că n-am avut şansa celorlalte ţări, a unei tranziţii paşnice de la dictatură la democraţie (“revoluţie de catifea”, cum au denumit-o cehii, “masă rotundă” şi apoi alegeri libere în Polonia; nici măcar o acţiune ca a bulgarilor, care, într-o plenară a CC l-au demis pe T. Jivkov). Şi  aceasta datorită regimului de tip nord-coreean introdus de Ceauşescu.

În schimb, am avut parte – după răsturnarea dictaturii –de o amplă acţiune propagandistică de denigrare, de contestare chiar a revoluţiei şi a autenticităţii revoltei populare care a generat-o, de fabulaţii de tot felul, bazate pe anecdotică şi senzaţional, în locul unor analize serioase bazate pe procesele şi faptele cunoscute.

M-aş opri asupra câtorva teme, în acest sens:

a) În primul rând, s-a pus sub semnul întrebării chiar revoluţia română, lansându-se tot felul de formule – “lovitură de stat”, “complot” sau “revoluţia confiscată” ori “furată”. Chiar această contrapunere de categorii nesubstituibile este aberantă, antiştiinţifică.

Revoluţia este un proces istoric, care determină transformări de esenţă, în special în structurile politice din societate. Loviturile de stat sau comploturile vizează doar schimbarea unor personaje, fără a produce schimbări de fond ale regimurilor politice. Pot fi situaţii în care acestea, însă, pot declanşa schimbări revoluţionare (cum a fost cazul loviturii militare din Portugalia).

A contesta că în România, după decembrie 1989, s-a schimbat esenţa regimului politic înseamnă a nega o evidenţă. Esenţa revoluţiei române a fost tocmai doborârea dictaturii şi trecerea spre democraţie şi stat de drept, cucerirea libertăţilor de exprimare şi de organizare, a pluralismului politic, realităţi consolidate prin alegerile libere din mai 1990, apoi prin elaborarea noii Constituţii democratice de către Adunarea Constituantă aleasă şi aprobarea sa prin referendumul din decembrie 1991.

b) A vorbi despre o aşa-zisă “revoluţie furată” este un non-sens. O revoluţie se realizează sau nu – ea nu poate fi nici confiscată, nici furată!

Altceva este a judeca în beneficiul cui s-au produs schimbările generate de revoluţie. Aceasta ţine de analiza evoluţiei şi schimbărilor post-revoluţionare, a e3senţei şi efectelor tranziţiei, mai ales în plan economic şi social.

c) S-a încercat să se acrediteze ideea că revolta populară nu ar fi fost nici spontană, nici autentică. Că ar fi fost vorba de un scenariu pus la cale de alţii, din afară. Unii chiar afirmă că totul a fost convenit la Malta, unde Bush i-ar fi dat mână liberă lui Gorbaciov (inclusiv pentru înlăturarea lui Ceauşescu), iar serviciile speciale (KGB în speţă) ar fi dirijat totul şi ar fi înfăptuit scenariul programat. Este o manieră naivă, dacă nu ar avea substanţă politică, de scenarită şi science-fiction.

Desigur, nu pot fi ignoraţi factorii externi în desfăşurarea unor asemenea procese. Trăim într-o lume de interdependenţă. Revoluţia română a fost parte a unui proces amplu, la scară internaţională, care a cuprins toate ţările aşa-zis socialiste din Europa şi care a dus inclusiv la destrămarea URSS, în 1991, că serviciile de spionaj, în special ale marilor puteri, sunt totdeauna prezente în spaţii unde se produc asemenea procese – de asemenea, nu este un secret. Dar să pui pe seama acestora procese de o asemenea amploare este de-a dreptul naiv şi neştiinţific.

d) Despre “lovitură de stat” sau “complot”, din păcate, aşa ceva nu a fost posibil în România. Dacă ar fi putut fi înfăptuită o astfel de mişcare, care să-l fi înlăturat pe Ceauşescu (aşa cum au făcut-o bulgarii cu Jivkov, aceasta ne-ar fi ajutat să evităm sacrificiile din decembrie 1989. Din păcate, însă, orice încercări, tatonări şi intenţii în această direcţie au fost înăbuşite din faşă. Iar Ceauşescu a reuşit, chiar şi în noiembrie 1989, după prăbuşirea zidului Berlinului, să ţină o mascaradă de congres, în stilul triumfalist cunoscut! Aceasta vorbeşte despre laşitatea celor ce se aflau în poziţii cheie, cu răsp8nderi politice şi de eficienţa aparatului de securitate care controla totul.

e) În condiţiile în care, însă, situaţia economică şi socială din ţară se deteriora continuu şi nemulţumirile populaţiei se acumulau în mod dramatic, amplificate şi de ştirile privind evoluţia situaţiei din ţările vecine, era evident că devenea inevitabilă o explozie socială ca singura cale de ieşire din criză. Orice scânteie putea provoca această explozie. Întâmplător, declanşatorul a fost episodul Tokes şi solidaritatea timişorenilor, care s-a transformat într-un protest popular, amplificat „ca un bulgăre de zăpadă”, mai ales după încercările disperate ale puterii de a înăbuşi în sânge revolta populară, întâi la Timişoara şi apoi la Bucureşti.

Decisivă a fost, mai ales, ieşirea masivă în stradă a muncitorilor din întreprinderile timişorene, în ziua de 20 decembrie, când Timişoara s-a proclamat oraş liber şi a celor de pe platformele industriale ale Bucureştilor, în dimineaţa de 22 decembrie, care l-au obligat pe Ceauşescu să fugă de pe sediul CC – simbol al victoriei revoltei populare.

f) S-a speculat şi se fabulează încă, în fel şi chip, pe seama faptului că, nici azi nu ştim “cine a tras în noi – după 22″. Unii încearcă să atribuie diversiunea militară declanşată în seara zilei de 22 decembrie, care a provocat mai multe jertfe de vieţi umane decât până în 22 decembrie, celor ce şi-au asumat răspunderea constituirii noii puteri provizorii. Aceasta este chiar o manevră politică de joasă speţă. Precum se ştie, primele salve de arme au fost trase în sediul CC. , în jurul orei 18.30, când se întunecase, şi încă nu se constituise nicio nouă structură de putere. Noi (cei ce am constituit nucleul viitorului CFSN) ne aflam într-un birou de la etajul III, începând să lucrăm asupra redactării unui document cu caracter programatic, al revoluţiei române. Nu am reuşit să-l terminăm, nici să definim noua structură de putere, când s-au declanşat focurile de armă, care au vizat inclusiv biroul unde lucram noi. Ne-am împrăştiat şi ne-am reîntâlnit în sediul Televiziunii, la etajul XI, unde am reuşit să finalizăm textul denumit “Comunicatul către ţară al consiliului Frontului Salvării Naţionale” – spre miezul nopţii, în condiţii dramatice, sub un foc continuu. Chiar şi trecerea prin pasarela de la etajul I – dintre blocul turn şi zona studiourilor, am făcut-o sub tirul focurilor trase dinspre Calea Dorobanţi. În cursul nopţii am fost supuşi chiar şi unui atac armat dintr-un elicopter. Ulterior, un ofiţer care a fost în elicopter a declarat că primiseră dispoziţii de la comandamentul aviaţiei militare să atace clădirea Televiziunii, care ar fi fost ocupată de terorişti.

Este evident că diversiunea armată urmărea împiedicarea constituirii unei noi structuri provizorii a puterii de stat şi că ea a fost concepută şi executată de către cei ce-i rămăseseră fideli lui Ceauşescu. Aceasta s-a confirmat şi prin faptul că, după procesul şi execuţia lui Ceauşescu, atacurile s-au diminuat vizibil şi au încetat în următoarele două zile. Este, desigur, regretabil că nu au putut fi identificaţi fizic cei ce au executat această diversiune. Desigur, nu era simplu. O asemenea diversiune, în condiţiile prăbuşirii structurilor statale, putea fi uşor declanşată de un grup restrâns de profesionişti. Restul a fost efectul panicii şi al acţiunii dezordonate a celor ce dispuneau de arme, atât militari, cât şi civili. S-au împuşcat, deseori, între ei militari din aceeaşi unitate, suspectându-se reciproc (în condiţiile întunericului), că ar fi terorişti.  La aceasta s-au adăugat acţiunile dezordonate ale unor civili, care intraseră în posesia armelor.

În ce măsură s-au săvârşit erori, în aceste condiţii, de către unii factori militari de comandă şi de unde şi de către cine a pornit acţiunea conştientă de provocare a diversiunii – este, într-adevăr, chestiunea care a rămas fără răspuns. Încercările de a da sentinţe pe baza unor abordări subiective riscă să amplifice erorile şi să condamne pe nedrept oameni nevinovaţi (cum cred că s-a întâmplat în cazul sentinţei privindu-l pe generalul Stănculescu).

Politizarea acestei probleme este de-a dreptul nocivă şi periculoasă. Noi, civilii, care am constituit, ulterior, nucleul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, nu aveam niciun fel de mijloace şi nici nu eram constituiţi ca atare, în momentul declanşării diversiunii. Mai degrabă, noi constituiam ţinta, obiectivul acestei diversiuni, pentru a ne împiedica să ne constituim. De altfel, tocmai datorită diversiunii armate nici nu am putut să ne reunim – toţi cei 39 membri ai CFSN, anunţaţi public la miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie prin Comunicatul către ţară, decât în ziua de 27 decembrie, după încetarea acţiunilor armate. Până atunci am acţionat într-un grup restrâns, reuniţi – unii la sediul Ministerului Apărării, alţii la Televiziune sau în sediul CC.

g) S-au emis tot felul de judecăţi pe marginea condiţiilor în care a avut loc procesul lui Ceauşescu.

Eu cred că Ceauşescu a fost condamnat pe merit, fiind principalul responsabil pentru drama pe care a trăit-o poporul român şi pentru dispoziţiile directe de reprimare a revoltei populare.

Că ar fi fost de dorit şi, fără îndoială, avantajos, din punct de vedere politic, un proces public, în condiţii normale, nu încape îndoială. Trăiam,însă, momente dramatice; cu fiecare zi, cu fiecare oră care trecea, mureau oameni. Aceasta ne-a determinat să luăm decizia organizării rapide a unui proces improvizat, în condiţii excepţionale (pentru că excepţională era situaţia în care ne aflam) în unitatea militară în care cei doi erau întemniţaţi. Toate revoluţiile au cunoscut asemenea situaţii de excepţie.

Ceea ce pot confirma este că, atunci, în noaptea de 25 decembrie, toate apelurile care soseau la Televiziune, în flux continuu, nu exprimau nici dezaprobări, nici dubii privind motivaţia judecării şi condamnării lui Ceauşescu, ci, cei mai mulţi, nu vroiau să creadă că au fost executaţi, pentru că prima variantă a filmului prezentat a evitat să prezinte cadavrele celor doi, ca şi figurile celor prezenţi la proces (din motive de securitate).

h) E o vorbă românească: “după război, mulţi viteji se arată”. Am trăit momente dramatice, de mare încărcătură emoţională. Dar am reuşit să trecem prin ele, bucurându-ne de sprijinul şi încrederea marii majorităţi a populaţiei – fapt confirmat şi de rezultatele alegerilor din mai 1990, care a dat legitimitate deplină  schimbărilor produse în decembrie 1989, în ciuda unei campanii deşănţate, motivate politic, pline de ură şi de încrâncenare, care continuă, din păcate, şi astăzi, de către unele minţi poluate, întârziate, ale unor oameni complexaţi, care nu au cutezat să-şi asume vreo răspundere, nici în timpul dictaturii, nici în condiţiile riscante ale zilelor şi nopţilor din decembrie 1989; în schimb, au apărut ca ciupercile după ploaie, autoproclamaţi “anticomunişti” înverşunaţi, post-factum, când a dispărut “obiectul muncii”. Eu cred că şi aşa-zisul “raport de condamnare a comunismului” este o făcătură nefericită. El ignoră tocmai momentul cel mai semnificativ al condamnării de către întregul popor şi al înlăturării prin cea mai radicală mişcare populară a dictaturii comuniste – Revoluţia Română – care este expediată în câteva pagini de raport, evitându-se să se menţioneze măcar principalul document programatic al revoluţiei – Comunicatul către ţară al consiliului Frontului Salvării Naţionale. În schimb, fără jenă, se recomandă drept document al revoluţiei române o proclamaţie din martie 1990, document eminamente electoral, care nu are nimic de-a face cu Proclamaţia adoptată de timişoreni, în 21 decembrie 1989. Este o jignire adusă memoriei celor ce s-au jertfit şi care, prin jertfa lor, au contribuit la dărâmarea dictaturii şi la deschiderea căii spre dezvoltare democratică a României!

3. În ce priveşte evoluţia post-revoluţionară a României – fără a contesta schimbările fundamentale pe care le-am menţionat şi care au creat un alt cadru al vieţii societăţii româneşti, trebuie să constatăm că tranziţia economică, trecerea de la economia centralizată de stat spre o economie de piaţă, s-a dovedit un proces mult mai complex şi dificil decât cel al transformărilor în plan politic. Tocmai tranziţia economică ne-a adus cele mai multe insatisfacţii; ea a dat naştere la o serie de abuzuri şi ilegalităţi, legate mai ales de transferul proprietăţii publice în mâini private, generând ample fenomene de corupţie şi adâncind polarizarea socială – acumularea de bogăţii în mâinile unei minorităţi şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru o majoritate a cetăţenilor.

Nu poate fi ignorat faptul că, în acest proces, am intrat pe un teren necunoscut în care nu exista nici experienţă, nici oameni pregătiţi pentru înţelegerea proceselor şi evitarea efectelor negative. Totodată, s-au manifestat, în forme diferite, presiuni crescânde de natură politică sau interese materiale, patrimoniale, deseori exacerbate, bazate uneori pe falsuri, ca şi presiuni externe din partea unor organisme care acţionau în spiritul neoliberalismului economic, căutând să ne impună modele care nu ţineau seama de realităţile şi posibilităţile ţării. toate acestea au generat dezechilibre economice şi sociale, dezindustrializarea ţării şi reducerea de locuri de muncă, slăbirea agriculturii prin fărâmiţarea exploataţiilor şi sărăcirea satului românesc, sărăcirea unor largi categorii de cetăţeni şi îmbogăţirea unei minorităţi.

Aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO – obiective strategice în jurul cărora s-a realizat un consens naţional, a alimentat speranţe şi a estompat unele tendinţe periculoase.

Din păcate, ultimii ani – pe fondul unor măsuri economice cu efecte sociale negative (precum cota unică de impozitare), ca şi al efectelor crizei economice actuale – marchează o înrăutăţire a situaţiei economice şi sociale, accentuând stările de nemulţumire şi nelinişte socială.

Ca o notă generală, specifică acestor evoluţii, spiritul de solidaritate socială a fost subminat şi înlocuit cu un individualism feroce, care dă naştere la abuzuri, pe de o parte, şi la grave frustrări, pe de altă parte.

4. Fără a intra în analiza situaţiei politice şi economice actuale, care domină competiţia politică şi confruntările electorale, doresc să mă rezum la câteva concluzii cu caracter general, ocazionate de trecerea celor 20 de ani de la “marele şoc” pe care l-a reprezentat prăbuşirea de sistem din 1989.

Omenirea a traversat în aceşti 20 de ani două momente cruciale , de importanţă istorică.

Dacă sistemul care s-a prăbuşit în 1989 a ignorat piaţa, încercând să o substituie cu birocraţia de stat, absolutizând intervenţionismul arbitrariu în economie şi paternalismul în politică şi în societate, în general, criza globală actuală este rezultatul fetişizării pieţei şi respingerii oricăror intervenţii ale statului, inclusiv prin reglementări, în favoarea pieţei.

Globalizarea pieţelor face astăzi şi mai dificilă redresarea economiei mondiale, care presupune un cadru coerent de guvernanţă economică la nivel global şi care să pornească de la o premisă esenţială – nevoia reducerii marilor decalaje dintre bogăţii şi săracii lumii.

Şi într-un caz şi în altul, la originea eşecului celor două abordări extreme s-a aflat transformarea unor modele de dezvoltare economică şi socială în dogme rigide. Din acest punct de vedere, “neoliberalismul” şcolii de la Chicago nu s-a dovedit cu nimic superior teoriilor economice ale socialismului de stat. Pentru că un dogmatism de dreapta nu poate fi cu nimic mai bun decât un dogmatism de stânga.

 

Să sperăm că secolul XXI va însemna afirmarea realismului în teoria şi practica economică, înlesnind îmbinarea logică, armonioasă, a rolului pieţei şi al statului (respectiv al factorilor de reglementare) care să corecteze efectele negative ale pieţei, mai ales în plan social, şi care să ofere perspective, inclusiv ţărilor emergente şi în curs de dezvoltare, să reducă marile decalaje care le despart de cele dezvoltate.

În acest context, trebuie să privim cu speranţă şi şansele României în anii ce vin. Aceasta nu înseamnă să aşteptăm pasiv soluţii de la alţii, ci folosind oportunităţile care ni se oferă, să dezvoltăm spiritul de iniţiativă şi să valorificăm capacitatea creatoare a oamenilor noştri.