A 12-a CONFERINTA – ISTANBUL

In cursul diminetii de sambata 10 octombrie a avut loc, la Istanbul, deschiderea oficiala a lucrarilor celei de-a 12-a Conferinte a Clubului Politic Balcanic.

La reuniunea inaugurala, moderata de Hikmet Cetin, fost Presedinte al Parlamentului Turciei, fost ministru al Afacerilor Externe, fost reprezentant NATO pentru Afganistan, au rostit alocutiuni : fostul Presedinte al Bulgariei, Dr. Zhelyu Zhelev, fostul Presedinte al Turciei Süleyman Demirel si subsemnatul.

Prezint in continuare textul alocutiunii :

Stimaţi colegi,

Distinşi participanţi,
Doamnelor şi domnilor,

Îmi face o deosebită plăcere să ne revedem, pentru a continua dezbaterile noastre despre problemele fundamentale ale zonei şi ale construcţiei europene, care au fost, în toţi aceşti ani, un exemplu de angajament în slujirea interesului public.

Fiecare dintre noi a avut, în aceşti ultimi 20 de ani, responsabilităţi importante în structurarea politicilor publice în ţările noastre şi  în promovarea unor acţiuni de politică externă care au generat, dincolo de orice dubiu, mai multă înţelegere, mai multă stabilitate şi un cadru mai favorabil pentru cooperare în zona Balcanilor, chiar şi în condiţiile destrămării fostei Iugoslavii.

Văd în această întâlnire o oportunitate pentru un bilanţ al schimbărilor petrecute în cele două decenii trecute de la prăbuşirea totalitarismului în estul Europei, care a permis o nouă dinamică a construcţiei europene, şi a deschis cu adevărat perspectiva integrării Turciei şi a ţărilor din Balcanii de Vest în Uniunea Europeană. De aceea vă cer permisiunea să fac o scurtă analiză a evoluţiilor României în perioada post-comunistă, evoluţii circumscrise cadrului mai larg al schimbărilor la nivel regional şi global de după terminarea Războiului Rece.

Anul 1989 reprezintă, exprimat cu o formulă  sintetică, marele şoc din finalul unui secol scurt. Am fost cu toţii martori la un moment de vârf nu doar pentru istoria României şi a ţărilor est–europene, ci şi pentru comunitatea internaţională, în ansamblul ei, căci anul revoluţionar 1989, finalizat de fapt cu prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, a influenţat întreaga istorie contemporană.

Secolul 20 a fost un secol nu doar scurt, dar şi dens, dinamic şi dramatic, marcat de două războaie mondiale fără precedent prin cruzime şi prin consecinţe. Aşa cum secolul XIX a fost secolul ideologiilor şi marilor dispute ideologice,  care au dus, printre altele, la structurarea principiilor şi instituţiilor democraţiei moderne, secolul XX a fost dominat de fanatisme. Transformarea ideologiilor în mişcări fanatice şi apariţia unor regimuri politice bazate pe fanatism, mai ales hitlerismul, fascismul şi stalinismul, au generat cruzimile şi crimele pe care le condamnăm cu toată vigoarea.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că acest secol scurt a fost dominat, din punct de vedere economic, de Marea Depresie din 1929-1933, cea care a accentuat fanatismele şi extremismele ideologice. De fapt, în plan economic, şi ideologic, până la un punct, marea inovaţie a acestui secol este intervenţia statului în economie, ca singură soluţie pentru a readuce echilibrele  în economie şi în societate.

Din acest punct de vedere, secolul 20 a fost secolul afirmării statului, în cel mai propriu sens al cuvântului. Statul a dominat viaţa economică şi socială, fie că a făcut-o într-un mod democratic, fie că a făcut-o într-un mod totalitar. Dar democratic sau totalitar, statul este doar o formă de organizare a societăţii şi funcţiile sale ar trebui să reprezinte tot atâtea răspunsuri la complexitate şi la riscurile pe care cetăţenii trebuie să le gestioneze.

Pentru a înţelege ce  a reprezentat socialismul în Estul Europei, motivele pentru care lumea l-a considerat, o lungă  bucată de vreme, o alternativă  pentru sistemul occidental, trebuie să plecăm de la starea ţărilor din Est, care, toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, au cunoscut un mare decalaj în dezvoltarea lor economică şi socială în raport cu occidentul. Şi aceasta era consecinţa întârzierii procesului de formare a statelor naţionale independente în regiunea noastră geografică, comparativ cu procesul similar din occident. Nevoia de recuperare a rămânerilor în urmă necesita o centralizare a scopurilor şi mijloacelor.

Mai mult, statul a fost văzut ca un instrument de reducere a polarizării sociale, de punere în practică a imperativului echităţii şi egalităţii de şanse. Stânga politică a fost promotoarea acestei viziuni, pentru că, deşi intra în contradicţie cu fundamentele teoretice ale tezei dispariţiei statului, nu avea alte instrumente la îndemână pentru atingerea obiectivelor sale.

Dacă, la începutul lor, regimurile totalitare din Est au generat suficientă  performanţă economică, comparativ cu nivelul de la care porneau, economia hipercentralizată s-a dovedit tot mai mult o frână în calea dezvoltării, mai ales în condiţiile noii revoluţii tehnologice, care, din anii 60 ai secolului 20, au marcat economia la nivel global. Un alt factor determinant al eşecului regimurilor totalitare din Estul Europei l-a reprezentat emergenţa unei clase de mijloc, ca urmare a industrializării masive, clasă care avea alte valori, mult mai apropiate de valorile occidentale, şi care cerea mai multă libertate politică şi de conştiinţă, şi reducerea controlului statului asupra societăţii.

Discutând despre cauzele prăbuşirii comunismului în 1989, eu încerc să explic acest fenomen apelând la  două elemente fundamentale ale sale. În primul rând, sistemul, aşa cum a apărut el în plan istoric şi a fost perceput la vremea respectivă în lumea intelectuală progresistă şi în mişcarea muncitorească internaţională, promitea în plan politic mai multă democraţie decât ceea ce oferea aşa-numita în epocă „democraţie burgheză” , bazată pe alegeri libere, pe vot, adică democraţia reprezentativă. Apărea promisiunea unei democraţii de esenţă populară – ceea ce numim noi astăzi democraţia directă, participativă. Ceea ce a rezultat în practica statului sovietic şi a altor state din est, inclusiv în România, a fost însă exact opusul unei democraţii: totalitarismul, lipsa de libertate şi de democraţie.

În al doilea rând, pe plan economic, unde se desfăşura confruntarea cea mai directă între cele două sisteme opuse, sistemul economic de piaţă capitalistă şi sistemul economiei centralizate de stat, eşecul a fost şi mai evident şi mai  penalizator în termeni de stabilitate şi de eficienţă a utilizării resurselor.

Sistemul economiei etatizate s-a manifestat ca un sistem de tip mecanic, ierarhic, piramidal, cu comandă unică. Un astfel de sistem: rigid, osificat, inflexibil, era incapabil să răspundă schimbărilor foarte rapide din cea de-a doua jumătate a secolului 20, în timp ce economia de piaţă capitalistă s-a dovedit, ca structură, un sistem cibernetic, flexibil şi cu o mare capacitate de adaptare la schimbare. În asta a constat, din punct de vedere al teoriei sistemelor, diferenţa şi astfel putem înţelege şi din acest punct de vedere motivele superiorităţii economiei capitaliste de piaţă.

Nu putem exclude din discuţie aspectele sociale specifice fiecărui sistem. În fond, şi unul şi celălalt trebuia să aducă mai multă bunăstare pentru populaţie. Pentru mulţi din generaţia mea, comunismul a însemnat o anumită deschidere spre educaţie,  spre cultură; nu pot fi ignorate consecinţele pozitive ale extinderii ariei de recrutare a elitelor unei ţări prin extinderea accesului la servicii publice de educaţie, ale îmbunătăţirii stării generale de sănătate. Dar dacă luăm în discuţie ansamblul performanţelor sistemului, datorită tarelor de care vorbeam în economie, în respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale, rezultanta în plan social a fost o generalizare a sărăciei şi un nivel limitat de bunăstare pentru toţi.

Ca o concluzie la cele spuse, anul 1989 ne-a dat cel mai tranşant şi mai definitiv răspuns la întrebarea: era sau nu reformabil sistemul comunist? Răspunsul a fost categoric negativ. Acest lucru nu l-a înţeles nici Gorbaciov, care vedea în perestroika o ideologie şi un instrument de reformare şi de adaptare a sistemului la realităţile vieţii din ţara sa şi în condiţiile unei dinamici fără precedent a progresului tehnologic, cu efecte profunde asupra vieţii sociale. Proiectul de reformare a comunismului,  reprezentat de perestroika, s-a dovedit la fel de nerealist ca şi proiectul comunismului de stat!

Cei douăzeci de ani scurşi de la momentul amplelor schimbări din Estul Europei ne pot permite şi un bilanţ general, pentru că nu putem scoate această schimbare din contextul ei global. Sigur, cea mai importantă schimbare este revenirea la democraţie şi la un sistem de garanţii constituţionale şi legale în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

La rândul ei, revenirea la principiile şi mecanismele economiei de piaţă a fost un lucru important, nu doar pentru ţările din Zona noastră. Cum remarca un vicepreşedinte al Băncii Mondiale, J.F. Richard, în ultimii douăzeci de ani numărul celor ce trăiesc în zona economiilor de piaţă liberă a crescut de la 1,5 miliarde la peste 6 miliarde; pieţelor li se asigură un rol tot mai important în politica statelor; singura dezbatere vizează, astăzi, modul în care să se asigure echilibrul necesar între rolul pieţei şi diferite modalităţi de reglementare sau de protecţie socială. În ceea ce ne priveşte, trecerea la economia de piaţă a fost un proces dificil, cu multe stângăcii şi erori, ceea ce a dat naştere la o serie de abuzuri şi ilegalităţi legate de transferul proprietăţii publice în mâini private, generând foarte multă corupţie, grave dezechilibre, fracturi şi decalaje sociale .

Să  nu uităm că transformarea de sistem din Est s-a petrecut în condiţiile dominaţiei reaganismului economic, al dictatului neoliberalismului încarnat de Consensul de la Washington, ceea ce a condus la demantelarea sistemelor de protecţie socială şi de servicii publice.

Asta a produs grave dezechilibre economice şi sociale, creşterea sărăciei, mai ales a sărăciei extreme, a polarizării economice şi sociale. Valori precum solidaritatea socială  au devenit de neînţeles în societăţile emergente în Est. Un individualism feroce i-a luat locul, ceea ce a dat naştere la abuzuri şi la grave frustrări. Faptul că ele nu au degenerat în extremism politic şi fanatism, în anarhie socială se explică prin dorinţa acestor ţări de a adera la Uniunea Europeană şi la NATO. Aceste obiective odată îndeplinite, şi pe fondul crizei economice actuale, se observă o creştere a neliniştii şi a violenţei sociale, concomitent cu o scădere dramatică a implicării cetăţenilor în viaţa publică şi în politică, la un refuz al politicii, care este văzută doar ca o sursă de corupţie şi de îmbogăţire fără justificare.

Mai mult, toate aceste ţări au suferit, în aceşti ani, un masiv proces de dezindustrializare, care le-a făcut extrem de vulnerabile în faţa crizei, care a drenat competenţele şi mâna de lucru calificată în favoarea occidentului, prin migraţie din cauze economice, şi, mai grav, în loc să reducă decalajele de dezvoltare, le-a accentuat.

Un alt fenomen îngrijorător îl reprezintă  destructurarea socială, care a atras după sine o criză a democraţiei reprezentative. Există o fractură tot mai evidentă între agenda publică şi agenda politică, creşte neîncrederea în capacitatea politicienilor de a rezolva problemele economice şi sociale. Societatea civilă rămâne fragilă şi fragmentată, iar cetăţeanul se retrage din spaţiul public, refuză să mai participe la viaţa politică.

Printr-o stranie coincidenţă, anul acesta, când se împlinesc  două decenii de la prăbuşirea sistemului comunist (de fapt, a unui sistem ce poate fi definit mai corect drept unul al capitalismului de stat, cu ambalaj politic fals socialist), omenirea traversează una dintre cele mai grave şi mai periculoase crize economice din istoria sa modernă, criză care va genera, indiscutabil, o serie de mutaţii importante în plan social şi politic, ample mişcări în balanţa de putere la nivel global. Este o criză care ne va obliga să reevaluăm modul în care gândim economia, în care ne raportăm la ea, la procesele care o determină, la stat şi la piaţă, la democraţie, ca sistem politic.

Dacă  sistemul care s-a prăbuşit în 1989 a fetişizat statul şi a absolutizat intervenţionismul în economie şi paternalismul în politică  şi în societate, generând o gravă  criză de sistem, acum fetişizarea şi absolutizarea pieţei şi negarea oricărei intervenţii a statului în economie, inclusiv prin măsuri de reglementare a pieţelor, a generat o nouă criză majoră. De data asta criza este agravată de faptul că lumea s-a globalizat într-o atât de mare măsură încât orice acţiuni de prevenire, corectare şi reglementare nu pot fi eficiente decât în condiţiile existenţei unui cadru global de guvernanţă economică, ceea ce complică foarte mult lucrurile

Şi într-un caz şi în altul la originea eşecului s-a aflat transformarea unor modele de dezvoltare economică şi socială în dogme rigide, în închiderea modelului şi în refuzul acceptării ideii că modelul, pentru a funcţiona, trebuie să sufere modificări, care să-l pună de acord cu realităţi în schimbare.

Probabil ca secolul 21 va insemna afirmarea realismului, prin promovarea unor solutii rezultate din justa imbinare a locului si rolului statului si al pietei, respectiv a factorilor de reglementare, care sa previna sau, dupa caz, sa elimine excesele pietelor si mai ales sa corecteze efectele sale negative in plan social : polarizare sociala inacceptabila, saracie, violenta sociala, fanatisme de toate felurile, atat in plan national, cat si in plan global, si care sa contribuie la cresterea generala a bunastarii, la eliminarea saraciei extreme, a bolilor sociale, a analfabetismului.

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

România, ca şi alte ţări din centrul şi estul Europei şi-au atins, în aceşti 20 de ani, obiective importante, precum integrarea europeană şi euro-atlantică, refacerea societăţii civile, democratizarea vieţii politice, un necesar început de dinamică economică strict necesară pentru reducerea decalajelor de dezvoltare, deşi întreruptă acum de criza economică.

În ceea ce mă priveşte am considerat extinderea Uniunii Europene şi a NATO procese deschise. Politica uşilor deschise ne-a favorizat. De aceea o dorim aplicată şi în continuare pentru toate acele ţări care, ca şi noi, îndeplinesc un set de criterii de natură politică, economică şi socială obiective , clare şi transparente.

Poziţia mea faţă de dorinţa Turciei de a fi admisă în Uniunea Europeană a fost clară şi consecventă: ea merită să fie membră a Uniunii, şi negocierile de aderare trebuie derulate într-un ritm mai accelerat.

Ştim cu toţii că procesul de extindere este acum într-un moment de evaluare. Din păcate, ritmul de admitere de noi membri a fost mult mai rapid decât ritmul reformării instituţiilor comunitare, reforme necesare gestionării unui ansamblu regional complex, unic în felul său.

Nu sunt de acord cu aceia care văd  în aderarea Turciei o posibilă  perturbare a echilibrelor etnice şi religioase din Uniune. Prin aderarea Turciei, UE ar căpăta o puternică influenţă în zona Orientului Mijlociu, devenind un factor de echilibru şi un furnizor de securitate şi de prosperitate.

Apreciez eforturile Turciei de a îndeplini criteriile de aderare, care dovedesc faptul că tratează cu extremă seriozitate cerinţele Uniunii Europene, dar mai ales dorinţa sa sinceră de a se alătura ansamblului european.

Nu cred că este normal şi nici nu există  motive reale pentru a judeca dorinţa legitimă a Turciei de a adera la UE în termeni de conflict între civilizaţii. Principala bogăţie a ansamblului european este toleranţa şi protejarea diversităţii.

Sper sincer că, după  „da” ul spus de irlandezi la Referendumul din urmă cu o săptămână, după adoptarea Tratatului de la Lisabona şi după intrarea sa în vigoare, cu tot ceea ce implică el, procesul de negociere se va accelera şi Turcia va primi un orizont clar de aderare.

Vă  mulţumesc pentru atenţie.