Adversarul lui Băsescu este Băsescu însuşi!
Este titlul interviului pe care l-am acordat talentatului jurnalist George Radulescu, publicat in Numarul 5465 –Vineri, 8 Februarie 2008.
In continuare prezint cateva extrase, textul integral fiind postat in pagina MEDIA :
…………
Fostul preşedinte al României crede că actualul şef al statului va pierde pe mâna lui alegerile din 2009 şi nu vede oportună, deocamdată, lansarea unui contracandidat PSD
Precaut în aprecieri faţă de partidul pe care l-a fondat, foarte critic la adresa succesorului său la Cotroceni şi hotărât să identifice „adevăratul adversar” al PSD. Aşa se prezintă fostul preşedinte Ion Iliescu după trei ani petrecuţi pe băncile opoziţiei – atât în propria formaţiune, cât şi în parlament. El se plânge că nu mai găseşte în mediul politic „înţelepciunea şi deschiderea spre dialog” a liderilor postdecembrişti. Ion Iliescu şi-a exprimat convingerea, „La masa Adevărului”, că PSD „nu se va sparge” şi că Traian Băsescu este principalul „pericol” pentru soarta democraţiei româneşti. Fostul preşedinte nu s-a ferit să spună că îi acordă lui Adrian Năstase mai multe şanse decât în 2004 pentru a-l învinge în alegeri pe actualul şef al statului.
….
Îl sprijiniţi pe Adrian Năstase la Preşedinţie pentru 2009?
Nu cred că este acum momentul să stabilim cine va fi candidat. Această candidatură trebuie bine pregătită. La ora actuală adversarul principal al lui Băsescu este Băsescu însuşi. A ieşi în faţă acum cu un candidat înseamnă să i se ofere lui Băsescu o ţintă. Ceea ce nu cred că este cazul. Băsescu trebuie lăsat să piardă pe mâna lui.
Băsescu este pericolul?
Pentru soarta democraţiei din România, cred că da.
Nu credeţi că face bine că zguduie un pic sistemul?
Ce înseamnă a zgudui sistemul? Aceasta este teoria tuturor structurilor totalitare, care atacă democraţia. Că sistemul este corupt, ineficient… că e nevoie de o mână forte… Un alt Ceauşescu care să facă ordine în ţară. Din păcate, la foarte multă lume prinde acest discurs antisistem, care, însă, vine tocmai de la omul aflat în fruntea sistemului şi care are obligaţia să vegheze la buna lui funcţionare. Funcţia principală a unui preşedinte, şef de stat, este să fie deschis la dialog, să fie factor de echilibru, factor de comunicare.
….
„PSD nu se va sparge”
Vorbeaţi de dialog la nivelul puterii. Parcă nici în principalul partid de opoziţie nu stăm prea strălucit la acest capitol?
Există unele dezbateri, se exprimă puncte de vedere
…
Nu vi se pare că PSD se sparge precum puterea?
Nu se va sparge. Este un lucru firesc, prin care trece orice structură politică. Suntem o comunitate de indivizi foarte diferiţi. Trebuie să avem înţelepciunea să ne acceptăm aşa cum suntem şi să reuşim să unim puncte de vedere diferite, abordări diferite. În 2005, a venit o generaţie nouă de lideri, cu dorinţă de „înnoire” şi „reformare”, care, însă, pentru unii se rezuma la debarasarea de „cei vechi”.
„Năstase este unul dintre puţinii care au şanse într-o bătălie cu Băsescu.”
Unde a greşit fundamental PSD din 2005 încoace?
Referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu nu era necesar. A fost un moment prost gestionat. Al doilea moment a fost moţiunea de cenzură. Dacă am fi promovat moţiunea de cenzură însemna să i se dea în mână „toate cărţile” lui Băsescu, ceea ce ar fi fost o mare greşeală. Dar, greşeala fundamentală a fost, esenţa mesajului care, din dorinţa de a face pe placul „societăţii civile”, a creat confuzie în rândul militanţilor şi al propriului electorat. Pe care încearcă să-l recupereze PD-L.
………
V-aţi mai dori astăzi un adversar politic precum Corneliu Coposu?
Era un om cu multă înţelepciune politică. Şi cu experienţă de viaţă. La vremea respectivă, oameni precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Ion Diaconescu, Mircea Ionescu-Quintus, Gabriel Ţepelea, Vasile Gionea şi alţii au fost oameni raţionali, cu răspundere faţă de ţară. Chiar pot fi obiect de reflecţii şi învăţăminte acele vremuri, pentru că ştiam că aveam cu toţii o obligaţie: să reconstruim democraţia. Şi aş putea menţiona, din nou, exemplul relaţiilor cu preşedintele Emil Constantinescu, ca şi modul în care am stabilit relaţiile cu Casa Regală şi M.S. Regele Mihai.
Vi se pare că astăzi a scăzut nivelul?
Mi se pare că, faţă de anii de atunci, de încordare, încleştare, cu violenţe ale străzii, când nu a fost uşor să păstrăm echilibrul şi unitatea ţării, nivelul vieţii politice de astăzi a scăzut, pentru că am mutat miza pe subiecte minore, aproape de tabloid politic. Dacă privim în urmă, putem aprecia ceea ce s-a făcut, într-un climat politic încordat. Faptul că nu mai există un dialog politic structurat, între putere şi opoziţie, astăzi, este un fapt negativ. Dar ceea ce este şi mai grav este că, în cadrul puterii, nu există o conlucrare firească între toate instituţiile statului. La ora actuală, preşedintele nu are dialog cu premierul, relaţiile lui cu parlamentul sunt aşa cum sunt, dialogul politic lipseşte cu desăvârşire.
II. Comentarii la interviul din „Cronica română”
@ thalesigo
faci aprecieri corecte, că unii, în mod intenţionat, asociază „stânga” cu ideea de „comunism” şi cu abordările extremiste. De asemenea, străduinţa unora de a asocia corupţia doar cu PSD sau oameni din PSD urmăreşte să compromită principalul exponent al stângii democratice. Este de reţinut şi aprecierea privind slaba implicare a intelectualităţii de stânga în viaţa publică, lăsând teren de afirmare agresivă a unei minorităţi „elitiste”, care vorbeşte în numele „societăţii civile”. Este „vina” atât a publicului, cât şi a intelectualităţii neînregimentate – şi care permite aprecierea incorectă că nu ar exista intelectuali de stânga.
@ acodibus ; @ xunia
subliniati, pe bună dreptate, nevoia promovării unui spirit militant, ca şi îmbinarea unui mesaj clar cu oamenii – purtători de mesaj – capabili să capteze interesul şi adeziunea celor cărora li se adresează.
III. ALTE COMENTARII
exprimi idei deosebit de pertinente, subliniind importanţa valorilor şi a forţei de convingere. Un exemplu real al DIALOGULUI.
@ Ovidiu
Evenimentele din decembrie 1989 trebuie judecate în contextul istoric dat şi în condiţiile excepţionale în care s-au desfăşurat ele. Noi nu am avut şansa unei treceri paşnice – ca în celelalte ţări. Am trăit o veritabilă explozie socială şi o ridicare spontană a populaţiei împotriva unei dictaturi care se crampona de putere.Vă reamintesc în ce condiţii s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale în noaptea de 22 decembrie.
După fuga lui Ceauşescu – la ora 12.06 – a apărut un veritabil vid de putere. Prima reacţie a populaţiei a fost explozia de bucurie şi entuziasm – care se exprima mai ales la cele două „tribune” publice: în balconul clădirii Comitetului Central, în faţa unei mase mari de oameni adunaţi în piaţă şi în studioul 4 al Televiziunii, ale căror transmisii erau urmărite „cu sufletul la gură” de întreaga ţară – şi nu numai, în întreaga lume. A fost prima revoluţie transmisă direct la televiziune!
În această atmosferă, în după-amiaza zilei de 22 decembrie s-a încercat găsirea unor formule de asigurare a preluării puterii (ulterior, am aflat de discuţiile mai multor grupuri – cu formule diferite de „guvernare”). Apariţia mea în sediul CC a generat o anumită catalizare a interesului pentru concretizarea unor astfel de soluţii. După ce m-am adresat, în jurul orei 17, din balcon, mulţimii adunate în piaţă, am reuşit – un grup de circa 15 oameni – să ne adunăm într-un birou, la etajul III, şi să începem să lucrăm la redactarea unei proclamaţii către ţară (devenită Comunicatul către ţară al CFSN). Se speculează pe seama denumirii de Front al Salvării Naţionale şi a afirmaţiei generalului Militaru, că Frontul Salvării Naţionale ar fi existat de 6 luni. Nu a existat niciun fel de structură organizată înaintea zilei de 22 decembrie. Au existat încercări de a organiza ceva, în vederea răsturnării lui Ceauşescu – cu 3-4 ani înainte, inclusiv discuţii într-un grup la care participa şi generalul Militaru, ca şi fostul ministru al Apărării, generalul Ioniţă, care a murit în urma unui cancer galopant, în iunie 1987. Generalul Militaru, în acea vreme, încercase contactarea unor foşti colegi, generali de la Marele Stat Major (al cărui şef a fost un timp). Aceştia l-au denunţat. El şi generalul Ioniţă au fost şi anchetaţi. Un alt membru al grupului, comandorul Radu Nicolae, a comis, de asemenea, unele imprudenţe şi a fost, la rândul său, reţinut. Drept urmare, grupul s-a destrămat!
După mişcarea de protest de la Braşov, s-au intensificat măsurile de supraveghere. „Filajul” care mă urmărea a început să se desfăşoare la vedere, fără nici un fel de jenă – 3 echipaje (în maşini „Dacia”) mă urmăreau permanent, 24 de ore din 24 : 2 însoţindu-mă permanent, în toate deplasările, a treia, supraveghind casa noastră şi deplasările soţiei.
În vara anului 1989, a apărut la „Europa liberă” un document-apel, semnat „Frontul Salvării Naţionale”. Ulterior, am aflat că autorul său era profesorul Melian, de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Generalul Militaru, cu care nu am mai avut contacte după moartea generalului Ioniţă şi care rămăsese, practic, izolat, a presupus că mesajul de la „Europa Liberă”, semnat „Frontul Salvării Naţionale”, ne-ar fi aparţinut nouă, celor ce iniţiasem discuţiile, împreună cu generalul Ioniţă. Eu întocmisem un alt material-apel către populaţie pentru „Europa Liberă”, care nu a mai ajuns la destinaţie, în care propuneam constituirea unui Front patriotic, popular. Cei de la Timişoara au denumit structura creată, în 20 decembrie 1989 – Front Democratic.
În discuţia din biroul în care lucram la redactarea Comunicatului către ţară, ni s-a părut denumirea de Front al Salvării Naţionale ca fiind cea mai potrivită – şi am adoptat-o ca atare. Ea, deci, nu ne aparţinea nouă, celor ce am redactat documentul, iar referirea generalului Militaru la existenţa anterioară a vreunei structuri cu această denumire nu avea nicio relevanţă!Precum se ştie nu am putut termina redactarea documentului, începută în sediul CC, pentru că la ora 18.30 s-a declanşat tirul de arme, care a vizat inclusiv biroul în care lucram noi. Ne-am împrăştiat şi, apoi ne-am reîntâlnit în clădirea Televiziunii, târziu, în noapte, unde am finalizat textul Comunicatului şi am încropit lista celor 39 membri ai CFSN, ca primă propunere, care, ulterior s-a completat. Toată această acţiune, finalizată spre miezul nopţii, s-a desfăşurat într-o veritabilă „stare de asediu” – sub tirul permanent îndreptat asupra sediului Televiziunii! De aceea, nici nu i-am putut convoca pe toţi cei 39 membri – într-o reuniune de constituire – ca atare. Am putut face acest lucru abia pe 27 decembrie, după încetarea atacurilor armate, care s-a produs ca urmare a procesului şi execuţiei cuplului Ceauşescu. Îmi puneţi întrebarea – în ce calitate am semnat Decretul din 24 decembrie 1989 privind instituirea Tribunalului Militar Excepţional, întrucât Consiliul FSN „m-ar fi ales – în calitate de preşedinte al său – abia în şedinţa sa în plen din 27 decembrie 1989”. Situaţiile excepţionale determină măsuri excepţionale şi aceasta a fost valabil şi pentru Revoluţia Română. Neputându-se întruni în plen în noaptea de 22 decembrie, s-a constituit nucleul activ al celor prezenţi, care a activat în cele trei locaţii – la Televiziune, la sediul CC şi la Ministerul Apărării Naţionale (unde ne-am încropit un spaţiu de lucru al colectivului de coordonare a acţiunilor). Acest grup executiv ad-hoc m-a recunoscut, de facto, ca preşedinte, şi m-a şi mandatat să semnez decretul respectiv. Plenul Consiliului, întrunit pe 27 decembrie, a ratificat acest fapt, prin desemnarea întregului său birou executiv (preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi membri), desemnând, în acelaşi timp, pe primul ministru şi alţi membri al guvernului.Asupra tuturor acestor lucruri m-am referit, la vremea respectivă, atât în discuţia cu Comisia Senatorială – care a apărut în volumul „Revoluţia trăită”, ca şi în volumele „Revoluţie şi reformă”, „Revoluţia Română”, „Momente de istorie” – vol.I.
Tot referitor la Revoluţia Română, apreciezi că Armata ar fi putut să se opună şi să înăbuşe acţiunea revoluţionară de instituire a noii puteri. Că Iliescu ar fi avut, însă, sprijinul armatei. Aprecierea este fără temei. Armata chiar a trăit un şoc, pentru că a fost obligată de Ceauşescu să intervină, atât la Timişoara, cât şi la Bucureşti, în vederea înăbuşirii revoltei populare. Iar sinuciderea ministrului Milea a produs o reacţie unanimă, de revoltă împotriva dictatorului şi de aderare la revolta populară. Sprijinul armatei nu îl avea în vedere pe Iliescu, ca persoană (personal, nu aveam relaţii nici cu generalul Stănculescu, nici cu alţi comandanţi militari), ci ca reprezentant al forţelor revoluţionare care acţionau pentru a scoate ţara din criza în care o aruncase Ceauşescu şi a asigura trecerea ei spre democraţie, în consens cu tot ce se producea în jurul nostru.Afirmaţia că Mihail Gorbaciov ar fi vorbit pe 23 decembrie despre un posibil sprijin militar din partea URSS pentru forţele revoluţionare este neadevărată. Atât Gorbaciov, cât şi alţi lideri de stat, au exprimat solidaritatea cu Revoluţia Română, recunoaşterea CFSN şi dorinţa de a acorda ajutor umanitar (medicamente, alimente, îmbrăcăminte etc.), ceea ce s-a şi concretizat în zilele următoare. În plan militar, din contră, Gorbaciov a vorbit foarte clar despre decizia URSS de a nu mai interveni în treburile interne ale ţărilor socialiste! În schimb, SUA, prin secretarul său de stat, James Baker, s-au adresat direct conducerii URSS, cu sugestia de a interveni militar în România, menţionând că Statele Unite nu ar obiecta la un asemenea demers. Răspunsul ministrului Sevardnadze a fost foarte dur, apreciind sugestia lui Baker – „dacă nu sinistră, cel puţin stupidă” – considerând că Revoluţia Română este treaba românilor şi că orice amestec sovietic l-ar „transforma pe Ceauşescu în martir”.
@ curent01
Ai dreptate. În vremea aceea, URSS era în avangarda schimbărilor care se produceau în ţările membre CAER. „Perestroika” şi „Glasnosti”, iniţiate de Gorbaciov, au fost semnalul de schimbare care a stimulat mişcările din celelalte ţări. Ceauşescu a adoptat, de aceea, o poziţie ostilă faţă de Gorbaciov şi ceea ce se petrecea în URSS şi în celelalte ţări (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria), fiind apreciat de toţi ca cel mai retrograd şi dogmatic dictator din zonă.
ECHILIBRU 