Protestele din ultimele zile, din Piaţa Universităţii, dar şi din multe oraşe din ţară, sunt, în opinia mea, cea mai concludentă confirmare a eşecului total al conceptului de „preşedinte-jucător”, introdus în politică de Traian Băsescu. Am atras permanent atenţia nu doar asupra ne-constituţionalităţii conceptului, ci şi, sau mai ales, asupra pericolelor pe care le ascunde el. Mai devreme sau mai târziu se va ajunge, spuneam eu, la manifestări totalitare, la o conducere după bunul plac al omului care este, vremelnic, Preşedinte al României.
Aceste atitudini totalitare s-au manifestat chiar din debutul primului mandat al lui Traian Băsescu, şi ele au justificat suspendarea sa din 2007. Nu a înţeles semnificaţia acelui avertisment. Mai mult, a început să se răzbune pe Parlament, ca principală instituţie a democraţiei. A construit la Cotroceni un guvern paralel, care, după numirea lui Emil Boc în fruntea guvernului, a devenit principala sursă de legi cu impact decisiv asupra societăţii româneşti. Amintesc doar Legea Educaţiei şi Legea Sănătăţii, aceasta din urmă fiind declanşatorul revoltelor din stradă, din ultimele zile.
Preşedintele-jucător a fost principala sursă de conflict din societate. El a asmuţit oamenii unii împotriva altora, îi demonizează pe angajaţii statului, a încercat să destructureze partidele de opoziţie şi acele organizaţii ale societăţii civile care se împotrivesc modului său de a acţiona si sunt critice faţă de acţiunile sale anti-constituţionale.
Din poziţia de preşedinte-jucător Traian Băsescu a distrus toate punţile de dialog cu societatea, şi nu-şi mai poate îndeplini în niciun fel funcţia constituţională de mediator. Tăcerea sa de după izbucnirea revoltelor sociale este explicabilă: nu are cui se adresa, şi chiar dacă ar face acest lucru, cine l-ar mai asculta? Ce ar mai avea de spus unor oameni pe care i-a umilit cu felul său de a fi, pe care i-a jignit şi faţă de care simte doar ură şi dispreţ?
Demonstraţiile românilor nemulţumiţi sunt şi o expresie a respingerii acestui mod de a face politică al preşedintelui Traian Băsescu. Oricât de diverse ar fi revendicările străzii, ele ne spun un lucru: că în sânul societăţii există un puternic consens în legătură cu trei revendicări. Ele privesc demisia Preşedintelui, a guvernului pe care, de fapt, tot Traian Băsescu îl conduce, şi organizarea alegerilor anticipate. Dacă Preşedintele s-ar fi situat strict în limitele Constituţiei, acum am fi avut un arbitru onest şi un factor de detensionare a situaţiei din ţară. Cum nu mai avem aşa ceva, întoarcerea la popor este singura soluţie democratică. Restul nu pot face parte decât din arsenalul regimurilor totalitare.
În încercarea de a limita pagubele de imagine şi electorale, actuala putere practică un joc extrem de periculos, încercând să acrediteze ideea că nu există alternativă la PDL, că toate partidele sunt la fel. Nu dă nimănui de gândit faptul că niciodată după 1989 încrederea în partidele politice nu a fost atât de jos ca după 2009? Sila de politică a fost programată, pentru că a convenit preşedintelui-jucător.
Trebuie să fim oneşti, şi să spunem oamenilor, chiar cu riscul de a merge acum contra sentimentului general, că democraţia nu poate exista fără partide politice şi fără politicieni. Da, partidele post-decembriste, toate, au avut şi au probleme cu recrutarea, pregătirea şi promovarea elitelor. S-a spus că sistemul de vot uni-nominal va schimba lucrurile.Nu doar că nu le-a schimbat, le-a agravat. Pentru că singurul criteriu de selecţie a fost capacitatea candidatului de a susţine costurile procesului electoral. A fost o contra-selecţie. De aici şi slaba calitate a legiferării, şi absenteismul parlamentarilor, şi slaba rezistenţă a parlamentarilor faţă de comportamentul abuziv al guvernării.
Am ajuns în periculoasa situaţie în care Preşedintele României se substituie guvernului, şi împreună cu acesta, cenzurează Parlamentul, când singurul cenzor legitim al Executivului este Parlamentul.
Ce este de făcut? Societatea civilă trebuie să mărească presiunea asupra partidelor, pentru a face o mai bună selecţie a celor pe care îi propun să le reprezinte, ca primari, preşedinţi de consilii judeţene, consilieri, parlamentari. Se pot imagina noi criterii de selecţie. Dar nu avem dreptul să acredităm ideea că în România nu există alternativă la PDL. Există ! Dar ea trebuie să se comporte ca atare şi să fie mai convingătoare.
Prin pluralitatea sa, prin diversitatea cererilor, dar şi a soluţiilor propuse, mişcarea populară de protest este o dovadă că democraţia în România este o realitate, fragilă, ezitantă, dar cât se poate de concretă. Este datoria noastră cetăţenească s-o sprijinim, şi să cerem celor care ne guvernează să ne respecte, să respecte angajamentele ţării, luate la momentul aderării la UE şi la NATO, dar mai ales contractul social asumat prin adoptarea prin Referendum a Constituţiei.
Remarc iniţiativa filialei Dâmboviţa a PSD, care a dat publicităţii „Declaraţia de la Târgovişte”, ce face o radiografie a stării actuale a României. Este genul de document care are impact asupra cetăţenilor, pentru că este în acord cu aşteptările lor. Este o formă de mobilizare a membrilor şi simpatizanţilor partidului nostru, care trebuie să fie pregătiţi pentru bătălia electorală ce urmează. Miza este foarte mare: viitorul democratic al României, păstrarea statului social, a unor servicii publice accesibile tuturor românilor, salarii şi pensii decente, refacerea după criză a economiei, dezvoltarea capitalului autohton, reluarea creşterii economice, pentru reducerea decalajelor de dezvoltare, şi nu în ultimul rând, revenirea la o bună guvernare.
Nu trebuie să lăsăm să fim guvernaţi din nou de frică. Am făcut o revoluţie pentru a fi liberi, înfrângându-ne frica. Acum trebuie să păstrăm ceea ce am câştigat în decembrie 1989. Şi nu o putem face decât sancţionând la urne pe cei care au guvernat doar în interesul lor, şi care acum vor să se permanentizeze la putere, apelând din nou la frică.
