In pragul Anului Nou 2012 primiti din partea mea un sincer “La Multi Ani”, sanatate, pace in suflet si prosperitate pentru dumneavoastra si cei dragi.
Tot ce va este benefic sa se realizeze si nimic sa nu va innoureze cerul senin al vietii!
UN AN NOU FERICIT !
Sarbatorile de iarna sa-si reverse harul asupra voastra si a celor dragi voua, sa va aduca linistea sufletului si a mintii si sa sporeasca sanatatea si belsugul, sa implineasca gandurile si sperantele de mai bine.
LA MULTI ANI!
1.- O veritabila „blasfemie” a constituit-o subminarea Adunarii omagiale a Parlamentului prin invitarea la luarea de cuvant a lui Teodor Maries – un impostor, care nu se stie prin ce imprejurari a ajuns in functia de presedinte al „Asociatiei 21 Decembrie”.
Asociatia a fost fondata de aceia care s-au aflat in noaptea de 21 decembrie 1989 la Baricada de la Intercontinental. Teodor Maries nu a fost la Baricada ! Nu prea se stie unde se afla, in general, in acel timp. Originar din Caransebes, unde era portar, dupa informatia data de el, la o obscura echipa de fotbal, nu se stie prin ce imprejurari a ajuns la Bucuresti. Nu se stie daca are vreo calificare si…unde a lucrat. Prima sa aparitie „remarcata” a fost in grupul de huligani, care au devastat cladirea Guvernului in ziua de 18 februarie 1990. Apoi a aparut in grupul provocatorilor la violentele din Piata Universitatii.
Cu ce autoritate poate vorbi acest individ in numele revolutionarilor ?
Prezenta sa este compromitatoare intotdeauna.
Conducerea Parlamentului se face vinovata de invitarea sa la Adunarea Omagiala consacrata Revolutiei Romane din Decembrie 1989.
2.- mariusmioc - Comandamentul Militar Unic este mentionat in „Comunicatul catre Tara” al CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989, si care era reprezentat de membri militari ai CFSN-ului – generalii Stanculescu, Guse si Voinea (comandantul garnizoanei Bucuresti||), iar in mod efectiv, Marele Stat Major indeplinea aceasta functie.
Simpozionului Omagial consacrat Revoluţiei Române din decembrie 1989 organizat de “Institutul Revolutiei Romane din Decembrie 1989″
Casa Titulescu – 20 decembrie 2011
Ziua de 20 decembrie are semnificaţia ei. A fost ziua primei victorii înregistrate de revolta populară de la Timişoara când, prin ieşirea masivă în stradă a muncitorilor din întreprinderile industriale şi, apoi, practic, a întregii populaţii, s-a pus capăt încercărilor de reprimare a mişcării din zilele anterioare – 17-18 decembrie, prin intervenţia armatei. Armata a fost obligată să se retragă în cazărmi – s-a constituit Frontul Democratic, care a proclamat oraşul liber – Timişoara. Propun să păstrăm un moment de reculegere în memoria eroilor Timişoarei, ca şi a tuturor eroilor Revoluţiei Române din decembrie 1989.
Coincidenţa face ca, in urma cu putin timp, să fi încetat din viaţă Vaclav Havel, fostul preşedinte al Cehoslovaciei şi al Republicii Cehia. A fost, fără îndoială, figura proeminentă nu numai a revoluţiei săvârşite de poporul cehoslovac – pe care el a denumit-o “Revoluţia de Catifea”, ci şi figură de prim plan a anului revoluţionar 1989, care a marcat nu doar istoria ţărilor noastre, prin prăbuşirea sistemului comunist, ci întreaga evoluţie a lumii contemporane.
Îi aducem, şi cu acest prilej, omagiul nostru, însoţit de sentimentele de prietenie care au unit, de-a lungul istoriei, popoarele noastre.
Vă rog să-mi permiteţi câteva consideraţiuni legate de acest moment aniversar.
Se desfăşoară în întreaga ţară manifestări de omagiere a acestui moment de istorie naţională şi de cinstire a eroilor Revoluţiei Române.
În acelaşi timp, trebuie să constatăm cu tristeţe, pe de o parte, dar şi cu indignare, că unii, inclusiv unele publicaţii – precum “Adevărul”, “România Liberă” sau “Evenimentul zilei” – îşi permit o veritabilă campanie negativă, de contestare a revoluţiei, de denigrare şi calomniere a celor ce şi-au asumat atunci şi riscuri şi răspunderi.
Din nou se vehiculează tot felul de aberaţii şi false dileme: dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat – vădind, bineînţeles, şi lipsă de cultură, pentru că, cele două concepte nu sunt substituibile. O revoluţie poate fi declanşată şi de o lovitură de stat, dar nu i se poate substitui. O revoluţie nu presupune neapărat violenţă. Pe bună dreptate, V. Havel a vorbit despre o “revoluţie de catifea”. Importantă este natura schimbării şi nu modul de înfăptuire a ei. Revoluţia înseamnă o schimbare radicală a relaţiilor politice din societate. Asta s-a petrecut în 1989 în toate ţările din zonă – trecerea de la dictatură la democraţie, de la sistemul de monopol politic – partid-stat, spre pluralism politic, alegeri libere şi libertate de exprimare şi manifestare. Particularitatea Revoluţiei Române a constatat în imposibilitatea acestor transformări pe cale paşnică, aşa cum s-a întâmplat în celelalte ţări, datorită caracterului dur al dictaturii instaurate de Ceauşescu, care a apelat la reprimarea sângeroasă a mişcărilor de contestare. Aceasta a determinat, însă, caracterul radical al mişcării populare, care a dus la răsturnarea lui Ceauşescu.
Semnificativă este încercarea denigratorilor revoluţiei, de a pune în discuţie legitimitatea noii structuri de putere apărute după fuga dictatorului, respectiv a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Precum se ştie, acesta s-a transformat în CPUN, la începutul lunii februarie, prin atragerea reprezentanţilor partidelor – care au apărut în cursul lunii ianuarie, în contextul creat de Decretul-Lege adoptat de CFSN la 31 decembrie 1989, privind cadrul legal a constituirii de partide.
Legitimarea rezultatelor revoluţiei şi a partidelor apărute între timp a fost asigurată prin scrutinul popular din timpul alegerilor libere din mai 1990.
Cea mai condamnabila acţiune este încercarea denigratorilor de a pune pe seama celor ce şi-au asumat răspunderea preluării puterii, în condiţiile dramatice ale nopţii de 22 decembrie 1989, a victimelor diversiunii armate declanşate în seara zilei respective, tocmai pentru a împiedica constituirea noii structuri de putere! Se încearcă acreditarea ideii că diversiunea teroristă ar fi fost inventată de cei ce ne-am constituit în Consiliul Frontului Salvarii Nationale, care ar fi fost pregătiţi şi organizaţi dinainte. Ceea ce, din păcate, nu a fost adevărat. Ar fi fost un avantaj dacă ar fi existat posibilitatea organizării din timp a unei asemenea acţiuni a unei structuri pregătitoare. Dar, acest lucru nu a fost posibil şi nu s-a produs. De aici, caracterul improvizat al acestei apariţii, ca şi al izbucnirii revoltei populare.
Iar corolarul tuturor acestor născociri – revoluţia ar fi fost de inspiraţie străină, KGB-ul ar fi dirijat-o; un autor formulând chiar cea mai aberantă formulă: “În 22 decembrie ne-am întors sub cizmă sovietică”.
Ce argumente pot susţine asemenea aberaţii!?
Nu contează - logica oricărei calomnii este de a fi fără logică. Cu cât aberaţia este mai mare, cu atât mai bine. Important este să se repete la infinit!
O alta manevra propagandistica o constituie specularea nemulţumirilor populare, legate de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, pentru a contesta Revoluţia Română, mergând chiar până la “reabilitarea” ceauşismului – şi menţinerea actualei guvernări.
Nu am de gând să intru în polemică, acum, pe seama acestor campanii!
Cred, însă, că, indiferent de intenţiile susţinătorilor lor (cu un scop evident politic), ele capătă, în esenţă, un caracter antinaţional.
Rămâne perfect actuală constatarea făcută cu ani în urmă de ziaristul maghiar (originar din Cluj) – Gaspar Miklos Tamas – cu care ne-am întâlnit în primăvara acestui an, în această sala şi care spunea, la adresa celor ce susţineau aceeaşi campanie la începutul anilor ’90: “Voi, cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că ea, de fapt, nici nu a avut loc… reuşind să escamotaţi cea mai mare faptă istorică a poporului român !”.
El constată, cu acest prilej, că “autonegarea românească a făcut şcoală”.
Iată că această şcoală continuă să producă noi specimene!
Pentru a-l parafraza pe un “clasic” în viaţă, am putea spune: “Să vă fie ruşine, domnilor!”
Am primit cu plăcere invitaţia de a oferi în cadrul Galei Revistei VIP, premiul pentru spectacolul cu opera „Lohengrin” de Richard Wagner, prezentat în premieră pe scena Operei Naţionale din Bucureşti în seara de 3 septembrie în cadrul celei de-a XX-a ediţii a Festivalului Internaţional George Enescu. Am participat la acest spectacol şi vreau să subliniez faptul că a fost o sărbatoare extraordinară din toate punctele de vedere. M-am întrebat, în mod firesc, cui îi va fi acordat premiul. Lui Stefan Neagrău, regizorul spectacolului, scenografei Adriana Urmuzescu, maestrului Stelian Olariu sau maestrului Cristian Mandeal ? Mi s-a spus că îl voi oferi maestrului Cătălin Ionescu Arbore, directorul general al Operei Naţionale. Alegerea mi se pare pe deplin justificată, deoarece maestrul Arbore este coordonatorul artistic al întregului spectacol.
Cred că inteligenţa managerială a domnului Arbore constă în faptul că a intuit că maestrul Cristian Mandeal poate să pună în mişcare, cu succes, angrenajul necesar (cor, solişti, orchestră) pentru a pune în scenă o operă de Wagner; şi şi-a asumat aceasta alegere. Este de apreciat faptul ca dl. Arbore a avut curajul ca într-o perioadă dificilă pentru Cristian Mandeal, să-i ofere acestuia atât reluarea operei Olandezul Zburător (după o perioadă de zece ani de cînd nu mai fusese cîntată pe scena bucureşteană), cît şi a noii puneri în scenă a operei Lohengrin, astăzi premiată. Reamintesc faptul că maestrul Mandeal a fost înlaturat de Orchestra simfonica a Filarmonici George Enescu pe care a recreat-o şi a condus-o cu succes spre o afirmare internaţională. În mod regretabil acest mare dirijor român a fost denigrat, i s-au adus grave acuzaţii alaturi de cei mai apropiaţi colaboratori, de lucruri nicicând probate, fără nicio dovadă, şi fără ca autorităţile în drept să-i ia apararea.
Datorită funcţiei pe care am ocupat-o, dar şi interesului pe care îl am pentru artă, vă pot spune că am apreciat eforturile şi dăruirea depuse de directorul general Cristian Mandeal timp de douăzeci de ani în slujba venerabilei instituţii a Filarmonicii, pentru statutul ei şi al artiştilor ei.
Ideea dlui Arbore de a apela la Cristian Mandeal a fost un loz cîştigător, cum cîştigătoare este şi iniţiativa violoncelistului Marin Cazacu de a înfiinţa, tot sub conducerea maestrului Mandeal, Orchestra Română de Tineret. Astăzi, mai ales după concertul excepţional din cadrul ultimului Festival Enescu, se poate vorbi de un adevărat „fenomen” al Orchestrei Române de Tineret.
Aş vrea să amintesc un moment emoţionant oferit la sfârşitul actului al doilea al premierei din 3 septembrie de maestrul Ioan Holender, directorul artistic al Fstivalului Internaţional George Enescu, care l-a invitat în scenă pe maestrul de cor Stelian Olariu, elogiindu-l „cu respect si evlavie” pe cel care la 83 de ani, dupa cinci decenii de conducător al corului Operei, a înscris în palmaresul său peste 120 de titluri de operă, operetă şi muzică vocal simfonică, cu peste 8000 de spectacole numai la Opera Naţionala din Bucureşti. Spunea maestrul Holender: „Corul Operei este fenomenal! M-apucă invidia când îl aud. Eu nu am un asemenea cor. Ce cantitate, ce calitate, ce volum, câtă prospeţime… Ei bine, aici este talentul oamenilor care trăiesc în această ţara!”
Alegerea operei Lohengrin de către maestrul Cătălin Ionescu Arbore pentru a fi prezentată în festival, nu este una deloc întâmplătoare: teatrul liric bucureştean a anticipat astfel aniversarea a 90 de ani de la instituţionalizarea sa, spectacolul inaugural desfăşurându-se la data de 8 decembrie 1921 cu aceeaşi operă Lohengrin, sub bagheta lui George Enescu însuşi. Era o montare copleşitoare, cu decoruri şi costume comandate în Italia. De-abia ieşită dintr-un război distrugător, tânăra Românie reîntregită găsea resurse să investească în marea cultură. Patria oferea artiştilor ei şansa de a-şi împlini vocaţia acasă, iar publicul avea să aibă acces la un preţios element de educare şi formare în spiritul valorilor naţionale şi universale.
De-a lungul anilor, pe scena bucureşteană s-au succedat extraordinare promoţii de cântăreţi, balerini, dirijori, regizori şi coregrafi români care au dat aură internaţională spectacolelor.
După al doilea război mondial, în ciuda grelelor suferinţe, privaţiuni şi interdicţii impuse românilor, spectacolul de operă a oferit publicului o nesperată evadare din cotidianul cenuşiu şi supraideologizat. Paradoxal, în acei ani de izolare culturală a ţării, arta lirică a cunoscut un veritabil apogeu. În perioada 1950 – 1970, Opera Română era cotată printre primele teatre lirice europene. Din nefericire, spre sfârşitul anilor 70, frigul şi întunericul din teatru, precum şi marasmul general din afara lui, au rărit treptat numărul spectatorilor.
În anii de după Revoluţie, Opera Naţională Română a avut de înfruntat noi şi neprevăzute încercări: explozia audio-vizualului, care într-o primă etapă a golit sălile, exodul masiv al soliştilor, austeritatea continuă a bugetelor. Cu egal devotament, colectivul ei a urcat din nou panta.
Vă rog să îmi îngăduiţi să adresez o caldă felicitare şi să mă înclin în faţa tuturor artiştilor şi colaboratorilor lor din Opera Naţională, tuturor celor care cu talent şi infinită dărurire, cu fervoare şi sacrificiu, în bătaia reflectoarelor sau în afara scenei, în fosa orchestrei sau la pupitrul de sunet, în ateliere sau în birouri, îşi închină viaţa strălucirii operei şi baletului românesc.
Vă felicit maestre Arbore pentru premiul care vi se acordă astăzi!
