Acad. MIRCEA MALITA

Marți, 28 iunie, a avut loc la Casa Academiei Române, o reuniune organizată de Institutul Național de Cercetări Economice “Costin Kirițescu”, în cadrul “zilelor institutului” – care a aniversat 21 de ani de la înființare, reuniune consacrată academicianului MIRCEA MALIȚA. Cu acest prilej, i s-a conferit academicianului Malița titlul de Membru de Onoare al institutului, înmânat de dir.gen.INCE, prof.univ.  Luminița Chivu.

Acad. MIRCEA MALIȚA a prezentat cuvântul său de receptive intitulat “România la întretăiere de drumuri”.

Mi-a revenit onoarea de a prezenta un cuvânt de răspuns la discursul de recepție al acad. Malița (pe care
îl prezint mai jos). Au urmat alocuțiuni ale președintelui Academiei Române – Ionel Haiduc , vicepreședintele Cristian Hera,
prof.univ. Petre Roman, prof.univ. Gabriela Drăgan – dir.gen. al Institutului European din România, prof.univ. Ilie Bădescu – dir. Institutului de Sociologie, prof.univ. Virginia Câmpeanu – dir.științific al Institutului de Economie Mondială și prof. univ. Valeriu Ioan Franc, dir.gen.adj. al INCE.

Mi-am intitulat cuvântul meu -  

Nevoia de proiect  

        Sunt onorat să particip la această reuniune de omagiere a academicianului Mircea Maliţa, intelectualul reprezentativ al generaţiei care a trecut prin purgatoriul unei perioade tumultuoase a istoriei naţionale şi universale. A fost o perioadă care pe mulţi i-a „scos din rânduri” sau i-a anihilat.

        În acele vremuri incerte Mircea Maliţa şi-a găsit echilibrul şi menirea în planul ideilor, al activităţii intelectuale, conectat fiind la ceea ce era esenţial în evoluţia ştiinţei şi filosofiei, a cunoaşterii umane în general, la marile curente de idei care au constituit motorul progresului contemporan.

        Indiferent de conjuncturi, adesea vitrege, sau influențate de mode, pentru că şi în planul ideilor suntem victimele unor curente de gândire la modă, Mircea Maliţa  s-a afirmat prin profunzimea şi consecvenţa gândirii şi raţionamentelor sale. Şi-a fundamentat opera pe abordări logice, ştiinţifice, pe o solidă informare şi documentare, pe o permanentă conectare la mersul dinamic al ideilor, într-o lume aflată în permanentă şi rapidă schimbare.

        Nu s-a pierdut în hăţişul faptelor mărunte, accidentale, conjuncturale, a ştiut să se menţină în planul marilor idei, cele care au dat şi dau liniile majore ale dezvoltării contemporane. De aici şi perenitatea abordărilor sale, a temelor supuse atenţiei şi dezbaterii publice, a raţionamentelor sale. Pentru că Mircea Maliţa este un veritabil laborator de creaţie, un izvor permanent de idei, de teze şi de teme ştiinţifice, de abordări originale, care sunt sursă de inspiraţie pentru contemporanii săi.

        Scrierile şi expunerile sale se detaşează prin ţinută, prin eleganţă intelectuală şi stilistică, prin tonus stimulator şi încurajator. Orice apariţie a sa, în dezbateri publice sau în scrieri, constituie adevărate evenimente intelectuale.

        Am avut privilegiul să-l cunosc din anii tinereţii noastre, mai precis din 1947. El era student la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti, eu, elev la Liceul „Spiru Haret”. Am fost invitat la o adunare a asociației studenţilor de la Facultatea de Matematică, care-şi alegeau reprezentanţii. Preşedinte al asociației a fost ales studentul Mircea Maliţa. Cu acest prilej a impresionat, şi m-a impresionat, prin modul în care s-a adresat auditoriului. Încă de atunci ştia să fie foarte convingător prin argumentaţie.

        După această primă luare de contact, la un an distanţă, Mircea Maliţa a fost ales preşedinte al Uniunii Naţionale a
Studenţilor din România, urmându-i scriitorului Mihai Gafiţa. În această calitate întâlnirile noastre au fost mai dese, am conlucrat strâns, eu fiind secretar al Uniunii Asociaţiilor elevilor din România, dar şi ca student, apoi al Politehnicii bucureştene. Mircea Maliţa este cel care m-a iniţiat în problemele mişcării studenţeşti şi ale Uniunii Internaţionale a Studenţilor.
Erau vremuri pline de frământări, de schimbări, şi angajamentul politic era o formă de exprimare a dorinţei de nou, de mai bine.

        Ştiu că vremurile acelea sunt controversate, că oamenii sunt judecaţi la grămadă, şi etichetaţi. Dar pentru a-l înţelege mai bine pe Mircea Maliţa, am să evoc un episod din acele vremuri, care dă măsura caracterului său integru. În 1949 a avut loc Congresul UIS – Uniunea Internațională a Studenților, unde, la propunerea delegaţiei sovietice, s-a decis excluderea din UIS a organizaţiei studenţilor din Iugoslavia, ca o consecinţă a ruperii relaţiilor Moscovei cu Belgradul şi cu Tito. Era un fapt fără precedent, o expresie a exacerbării metodelor staliniste de conducere, a extinderii lor într-o organizaţie internaţională, creată imediat după război, pe o platformă anti-fascistă, şi care unea organizaţii studenţeşti după criterii profesionale, nu politice, atât din estul, cât şi din vestul continentului.
Mircea Maliţa a fost cel care, în delegaţia română, a manifestat reticenţe în a accepta această decizie, luată la presiunile delegaţiei sovietice.

        La întoarcerea acasă, într-o plenară a CC al UTM, a fost aspru criticat pentru poziţia adoptată, a primit un avertisment şi a fost obligat, în spiritul acelor vremuri, să-şi facă autocritica. Numai că faptele îi dădeau lui dreptate: bun cunoscător la mișcării studențești, Mircea Maliţa a înţeles că excluderea organizaţiei iugoslave înseamnă scindarea UIS, ceea ce s-a şi întâmplat, organizaţiile studenţeşti occidentale părăsind Uniunea.

        Nu a fost singura ciocnire a academicianului Mircea Maliţa  cu un sistem dogmatic şi rigid. Anul 1971 a fost cel al unei cotituri nefaste, după ce aproape un deceniu trăisem cu toţii speranţa unei liberalizări politice şi a unei renunţări la dogme, după plecarea trupelor sovietice şi mai ales după declaraţia din aprilie 1964,un veritabil act de independenţă faţă de URSS. Am avut parte de mica noastră „revoluţie culturală”, după un model mai degrabă nord-coreean.
Într-o plenară a activului ideologic, convocată de Nicolae Ceauşescu în iulie 1971, printre cei criticaţi se afla şi Mircea Maliţa, în acel moment ministru al învăţământului.

        Vreau să spun că atunci când crezi cu tărie în justeţea ideilor tale, când ai de spus ceva oamenilor, când ai să le oferi ceva, poţi face acest lucru chiar şi împotriva sistemului. Iar Mircea Maliţa a ştiut să treacă peste toate aceste episoade, pe care astăzi lumea nu le mai poate înţelege, pentru că sunt absurde într-o democraţie, pentru a putea spune ceea ce avea de spus, pentru a oferi societăţii ce avea şi are de oferit o minte cu adevărat creatoare. L-am urmărit pe profesorul Mircea Maliţa, pe diplomatul, pe academicianul, pe omul Mircea Maliţa. Ne-au apropiat câteva preocupări comune: problemele globale ale omenirii, spre exemplu, sau dinamica progresului ştiinţific, de care depinde prosperitatea naţiunilor. Îl citesc mereu cu plăcere şi atenţie. Îi apreciez contribuţiile la elaborarea unor rapoarte ale Clubului de la Roma, ca şi la efortul de organizare a filialei româneşti a Clubului. În calitate de profesor la Facultatea de Matematică, a fost, cred, primul care a introdus un curs de „Bazele inteligenţei artificiale” în învăţământul universitar românesc.

        Ca academician a promovat consecvent, în cadrul Academiei, nevoia elaborării unor proiecte care să susţină dezvoltarea durabilă a României, ca şi necesitatea unui proiect integrator naţional pentru perioada post-criză. Susţin ideea sa că aceasta necesită o re-profesionalizare a celor care generează şi aplică politici publice, dar şi a decidenţilor economici, fără de care relansarea nu va fi posibilă.

        Cuvântul său, prezentat nouă astăzi aici, la Institutul Naţional de Cercetări Economice, cu prilejul primirii titlului de membru de onoare al Institutului, intitulat semnificativ „România la întretăiere de drumuri” este o expresie a acestor preocupări.

        Aş sublinia câteva lucruri în legătură cu ideile prezentate de academicianul Maliţa, şi iau spusele sale ca pe un semnal
de alarmă privind situaţia prin care trece acum ţara, aflată într-un moment crucial al existenţei sale, fără cârmă în mijlocul furtunii. Iar această cârmă lipsă nu este doar proasta guvernare a ţării, ceea ce este o realitate. Proasta guvernare este însă una dintre consecinţele lipsei de proiect.

        România se află la voia întâmplării pentru că nu mai are un proiect de viitor, care să valorifice noile condiții favorabile oferite de statutul internațional al României, ca și cele tradiționale oferite – cum subliniază acad. Mircea Malița – de situarea sa geografică, în noul context dinamic al globalizării economiei mondiale. Mulţi dintre dumneavoastră, inclusiv cel pe care îl onorăm azi, aţi fost parte a efortului de definire a unui astfel de proiect, în anii care au urmat Revoluţiei din decembrie 1989. Ştiţi ce înseamnă o astfel de întreprindere, care sunt avantajele, dar şi limitele ei.

        Nu discut aici particularităţile tranziţiei de la totalitarism la democraţie şi de la economia de comandă, hiper-centralizată, la economia liberă de piaţă. Dar ea a dezvăluit, mai pregnant ca orice, decalajele de dezvoltare care ne separă de occident, şi ne-a spus că nu orice proces de modernizare este neapărat bun, că subdezvoltarea nu dispare peste noapte.

        Nu vreau să fiu greşit înţeles: modernizarea ţării a început după actul Marii Uniri de la 1918. În timpul totalitarismului comunist a avut loc o accelerare a procesului, care, dincolo de celelalte aspecte ale sale, de ordin politic şi social, a avut caracterul unei dictaturi de dezvoltare.

        Modernizarea României a avut drept motor şi conducător strategic statul, atât în comunism, cât şi în perioada interbelică – despre rolul căruia în istorie, în general,  s-a referit în expunerea sa , acad. Mircea Malița. Imediat după Revoluţie am fost obligaţi, din motive diferite, dar care ţin, ca şi în perioadele precedente, nu atât de realităţi, cât de dogme
ideologice, şi anume să lăsăm pe seama forţelor „pieţei” un proces extrem de important şi de critic pentru viitorul nostru: continuarea modernizării.

        Dincolo de alte explicaţii posibile, ceea ce vedem acum în România, la nivel economic şi social, este un imens eşec al pieţei, care a fost lipsită, în anii din urmă, de componenta strategică a unei viziuni de perspectivă, sarcina cea mai importantă care revine unui stat.

        Putem constata că economia României este împărţită în două. O parte a sa este pe deplin integrată în procesul de globalizare, prin intermediul multinaţionalelor, care o deţin, parte mai puţin afectată de proasta guvernare din interior, aproape singura care beneficiază de oportunităţile oferite de aderarea la Uniunea Europeană, o economie care este planificată strategic atât de entităţile care o deţin, cât şi de statele care adăpostesc aceste entităţi.

Cealaltă parte a sa este un amestec de regii ale statului, folosite de politicieni pentru a drena banii publici, de întreprinderi mici şi mijlocii care se zbat să supravieţuiască într-un mediu economic şi legislativ ostil, supuse abuzurilor unui aparat de stat care are un singur proiect economic: atingerea unei ţinte de deficit, impusă de creditorii externi, care, în paranteză fie spus, sunt printre cei care se află la originea actualei crize globale.

Dacă timp de aproape cincisprezece ani proiectul naţional a României a fost legat de integrarea europeană şi euro-atlantică, acum singurul nostru proiect este încadrarea cu orice preţ într-un deficit impus din exterior. De ce am ajuns aici? Nu este vorba de a căuta vinovaţi, ci de a încerca să înţelegem unde şi de ce am greşit, pentru a îndrepta lucrurile.

La începutul anilor 2000, când aderarea la UE devenea o certitudine, a apărut necesitatea elaborării unui nou proiect naţional, care să plece de la noul statut al României, de la creşterea gradului de complexitate a cadrului în care urma să evolueze economia naţională, ca şi de la limitele mijloacelor de intervenţie ale statului în caz de derapaje economice.

Strategia pe care am început s-o elaborăm, şi care era în curs de finalizare în toamna anului 2004, privind dezvoltarea durabilă pe termen mediu și lung ”România 2025”, a fost rodul unui efort de conceptualizare la care au participat actori instituţionali, precum Guvernul, BNR, Academia Română, respectiv INCE, cercetarea universitară, organizaţii ale societăţii civile, personalităţi ale lumii intelectuale.

Trebuie să recunoaştem că, deşi abandonată de noua putere politică instalată după alegerile din 2004, scenariile din Strategie s-au dovedit, până în momentul crizei, corecte.

Poate că dacă ar fi fost pus ceva în locul ei, abandonul acelei Strategii de dezvoltare durabilă putea fi considerată o simplă
manifestare de orgoliu. Dar nu s-a pus nimic în loc. Şi acest lucru îl decontăm acum. Din 2005 până în 2008 am avut creştere economică fără dezvoltare. Este foarte bine că în acei ani au crescut salariile şi pensiile. Nici nu s-ar fi putut altfel, mai ales că după aderare procesul de convergenţă a preţurilor interne cu acelea din Uniunea Europeană s-a accelerat. 

Problema este că în acest timp s-au degradat serviciile publice de sănătate, de educaţie, de transport, că nu s-au construit
autostrăzi, că starea reţelelor de cale ferată a devenit dramatică. Politizarea dincolo de orice raţiune a actului administrativ şi a instituţiilor statului a determinat blocaje şi o absorbţie deficitară a fondurilor europene. Iar corupţia a devenit endemică.

Între 2005 şi 2008, ca urmare şi a introducerii cotei unice de impozitare sărăcia, în loc să scadă, a crescut în România. Un paradox? Nici de cum! O consecinţă firească a renunţării la rolul redistributiv al statului!  Iar acum demantelarea statului
social sub pretextul că nu ni-l putem permite, va duce în sărăcie alte milioane de români!

Da, există o criză a datoriilor publice! De fapt, nu datoriile sunt problema, ci capacitatea respectivelor state de a rambursa
datoria. Şi când ne uităm la Grecia, spre exemplu, la Spania, Portugalia şi la alte state cu probleme, nu atât la mărimea datoriilor lor trebuie să ne uităm, ci mai ales la felul în care lipsa de viziune strategică a respectivelor naţiuni a generat o structură economică defavorabilă. Care nu cu tăieri de salarii şi pensii, nu cu distrugerea serviciilor publice de educaţie şi de sănătate se rezolvă.

Germania, şi parţial Polonia, care au ieşit cel mai bine din criză, sunt ţările care au păstrat un aparat industrial productiv
semnificativ, care nu şi-au supra-dimensionat sectorul serviciilor, şi au o gândire strategică.

Dezechilibrele structurale interne ale României se accentuează, şi cu toate astea lipsesc reacţiile pe măsură. Auzim permanent aprecieri: că agricultura este o prioritate. Iar statisticile ne arată că importăm mai multe alimente, şi că pământul se degradează. Sau că turismul este o prioritate, şi aflăm despre investiţii care nu servesc la nimic, pentru că nu
se poate ajunge la ele, din cauza lipsei de şosele. Sau că educaţia este o prioritate, şi în acelaşi timp veniturile educatorilor se reduc la jumătate.

De fapt, cred că nu mai ştim ce vrem. Există această credinţă naivă că piaţa este mai deşteaptă decât oamenii. Deşi crizele
economice cu repetiţie ar trebui să ne dea de gândit, la fel şi gravele eşecuri ale pieţei.

Ce ar fi de făcut? În primul rând, să renunţăm la abordarea dogmatică, hiper-ideologizată, a problemelor economice. Esenţial este nu de a vorbi despre politici economice de stânga şi politici economice de dreapta. Există politici bune şi politici proaste. Iar cele aplicate acum sunt proaste. La fel de proaste precum acelea promovate de Ceauşescu în perioada
anilor 80, când se forţa plata datoriilor externe.

Atunci reducerea consumului s-a făcut prin organizarea penuriei de bunuri de consum. Acum reducerea consumului s-a făcut prin tăieri brutale de salarii, prin fiscalitate împovărătoare, inclusiv creşterea TVA, prin licenţieri din zona bugetară, care au atras şomaj în zona privată a economiei. Fluxurile de investiţii străine şi autohtone s-au redus dramatic, şi asta va avea acelaşi efect ca în anii 80: o gravă rămânere în urmă în plan tehnologic a aparatului productiv al ţării. Mai mult, emigraţia din motive economice a generat deja o criză a mâinii de lucru cu o bună calificare.

De unde începem schimbarea actualului curs periculos al lucrurilor? S-ar impune o schimbare de paradigmă, care să ţină cont de faptul că procesul de globalizare, şi modelul ei dominant, cel anglo-saxon, suferă schimbări de fond. În urmă cu două decenii, indiferent de voinţa noastră, ni s-a impus, în diferite forme, înlocuirea producţiei interne cu importurile, ceea ce a dus la o dezindustrializare dramatică.

 Acum suntem obligaţi să găsim un echilibru just între producţia internă şi importuri. Trebuie să fim atenţi, pentru că tot mai multe naţiuni, care se întâmplă să fie şi importante pieţe de export pentru unii agenţi economici autohtoni, intenţionează să apeleze la protecţionism, ca soluţie la criză. Trebuie să declanşăm un proces de re-industrializare a României.

Nu putem trece peste pericolul reprezentat de politicile voluntariste care, în numele „modernizării statului”, pun în discuţie întreg edificiul instituţional şi legislativ, organizarea administrativ-teritorială, încalcă principii constituţionale, precum cel al separaţiei puterilor în stat.

Avem nevoie deci de bună guvernare, de gândire şi de planificare strategice, de normalizarea vieţii politice, de stat, ca
organizator al solidarităţii sociale şi de gestionar colectiv al riscurilor.

De aici înainte poate începe orice discuţie, orice viziune poate fi supusă atenţiei şi aprobării cetăţenilor. Nu oamenii cu viziune ne lipsesc. Academicianul Mircea Maliţa este unul dintre ei, iar sugestiile sale din expunerea sa de azi – stimulate de o speranță și viziune optimistă – sunt edificatoare, în acest sens.
Ne lipsesc oamenii care să-i asculte şi să-i sprijine în efortul lor de a da României un proiect de viitor.

Închei cu o imagine care ne arată cât de mult resimt românii lipsa unui proiect de viitor: aceea a tinerilor, şi mai puţin tinerilor care, în ziua în care Pasajul Basarab a fost dat în folosinţă, sărbătoreau evenimentul cu steaguri tricolore. Era unul dintre prea puţinele proiecte finalizate în ultimele două decenii. Asta ar trebui să ne dea de gândit mai mult decât orice teorie seducătoare despre nimic.

REACŢIE LA ATACUL ÎMPOTRIVA REGELUI MIHAI

Am rămas surprins de violenţa atacului verbal al preşedintelui Traian Băsescu împotriva Regelui Mihai, atac de nimic justificat. Acest atac dovedeşte o crasă necunoaştere a realităţilor istorice, şi adaugă un nou factor de tensiuni interne, într-un moment extrem de delicat pentru România.

Domnul Traian Băsescu şi-a făcut un obicei penibil din a-i ataca pe foştii şefi de stat ai României, pe care îi tratează cu un dispreţ nedemn de poziţia pe care o ocupă în stat. Acest comportament este excesiv până şi pentru un preşedinte care se declară „jucător”. Este expresia incompetenţei şi iresponsabilităţii.

Da, mi s-a reproşat, şi mi-am reproşat, atitudinea pe care am avut-o faţă de Regele Mihai imediat după decembrie 1989. Contextul era altul, şi nu putem nega, nici eu, nici Regele Mihai, că sfătuitorii noştri mai mult au turnat gaz peste foc, în momente delicate. Am exprimat aceste lucruri Regelui Mihai, şi am făcut tot ce a depins de mine pentru a îndrepta acele erori.

Regele Mihai, familia regală şi-au asumat, alături de toţi cei angrenaţi în procesul de integrare europeană şi euro-atlantică, o serie de responsabilităţi, şi trebuie să apreciem contribuţia lor la adevărata sa valoare.

În august 2004, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la evenimentele de la 23 august 1944, în cadrul manifestărilor dedicate acelui moment, la care a participat şi Regele Mihai, spuneam: „Dacă vom judeca fără patimă şi cu obiectivitate faptele istorice, dacă nu vom mai folosi istoria ca instrument al luptei politice, vom putea cădea de acord asupra adevăratei semnificaţii a evenimentului de la 23 august 1944: aceea de act de salvare naţională.

Desprinzându-se de Puterile Axei, România a reuşit să evite transformarea teritoriului său naţional în teatru de război. Violenţa şi ferocitatea cu care s-au purtat luptele în cel de-al Doilea Război Mondial ne fac să credem că o mare parte a României ar fi devenit un uriaş câmp de ruine, că sute de mii de civili ar fi fost victime în plus ale confruntărilor armate.

Venirea la putere a generalului Antonescu, în septembrie 1940, a fost produsul unor eşecuri politico-militare, în plan intern şi extern, imputabile atât slăbiciunilor clasei politice şi fragilităţii democraţiei româneşti, cât şi neputinţei comunităţii internaţionale de a se opune revizionismului, militarismului şi agresivităţii unor puteri totalitare din Europa şi din Asia.

Destrămarea Ligii Naţiunilor, cedarea în faţa forţelor revizioniste au fost consecinţele directe ale modului în care Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite au reuşit să gestioneze pacea în Europa, după Trianon.

Prin participarea la război alături de puterile Axei, regimul Antonescu a pus România într-o situaţie extrem de dificilă, chiar dacă o parte dintre motivele intrării ţării noastre în conflict erau justificate şi legitime.

Decizia curajoasă de la 23 august 1944, de arestare a mareşalului Antonescu şi de întoarcere a armelor împotriva Axei, alături de Naţiunile Unite, s-a impus ca urmare a agravării situaţiei de pe front, unde Armata Roşie declanşase o amplă ofensivă pe direcţia Iaşi-Chişinău. Aceasta a fost singura decizie posibilă, în condiţiile date, pentru a asigura supravieţuirea Armatei Române şi continuitatea statului român.

În înfăptuirea actului de la 23 august, un rol decisiv i-a revenit Majestăţii Sale, Regele Mihai – a cărui prezenţă o salutăm cu gratitudine – sprijinit în acţiunea sa de cele patru partide care la 20 iunie 1944 formaseră Blocul Naţional Democrat şi de conducerea armatei.

În Proclamaţia Majestăţii Sale Regele Mihai către ţară şi armată din seara zilei de 23 august 1944, se spunea:

“În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse nedrept la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.
De curajul cu care ne vom apăra, cu armele în mână, independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta, depinde viitorul ţării noastre…”

Cei care văd în actul de demnitate naţională de la 23 august 1944 începutul “comunizării” României interpretează incorect şi abuziv faptele. Evoluţia postbelică a României a fost consecinţa raportului de forţă şi al acordurilor multiple dintre marile puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial. Politica “sferelor de influenţă” a făcut ca România să fie, alături de alte ţări central-europene, victima unui experiment politic tragic, care ne-a scos timp de peste patru decenii din cursul firesc al dezvoltării istorice.

Faptul că 23 august 1944 rămâne un eveniment controversat se datorează şi modului deformat în care a fost prezentat în perioada comunistă. Revine istoricilor datoria să analizeze faptele cu instrumentele omului de ştiinţă şi să elucideze acele controverse care ne împiedică să înţelegem momentul 23 august 1944 în toată complexitatea sa.”

Preşedintele Traian Băsescu a început să atace cu violenţă tot ceea ce am construit cu mare greutate în anii din urmă: reconcilierea naţională, asumarea trecutului, reconcilierea româno-maghiară, pacea socială, statul de drept, stabilitatea internă. Acest elan destructiv este pus în slujba unui singur ţel: exercitarea arbitrară şi autoritară a puterii, pentru atingerea unor obiective care nu au nimic în comun cu interesul naţional.

Ion Iliescu

Fost Preşedinte al României

REVOLUŢIILE ARABE ÎNTRE REALITĂŢI ŞI ILUZII

 

 

 

 

INTERVENTIE IN CADRUL REUNIUNII DE LA BRUXELLES A FORUMULUI “CRANS MONTANA”- 23 IUNIE 2011 -

 

 

Stimate domnule Carteron,

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

Permiteți-mi să exprim aprecierea mea pentru iniţiativa Forumului Crans Montana, de a dedica întâlnirea din acest an schimbărilor din lumea arabă, care deschid un nou capitol în viaţa naţiunilor din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. Această schimbare este cât se poate de logică, şi chiar necesară, pentru că societăţile respective ajunseseră într-un punct mort, în care schimbările consecutive procesului de decolonizare se epuizaseră, ajunseseră într-un punct mort, nu mai răspundeau nevoilor noilor generaţii rezultate dintr-o creștere demografică foarte rapidă.

Se pare că lumea nu a înţeles nici acum sensul revoluţiilor din Estul Europei, din urmă cu două decenii. De altminteri cred că apropierea dintre cele două procese de schimbare este puţin forţată, chiar dacă apropierea lor poate fi o licenţă jurnalistică, sau o retorică politică, de succes. Dincolo de orice, regimurile totalitare din Est au fost dictaturi de dezvoltare. Procesele sociale determinate de efortul de reducere a decalajelor de dezvoltare au ajuns treptat să genereze un alt tip de structuri sociale, cu alte nevoi şi aşteptări din partea cetăţenilor. Aceştia, pe măsură ce-şi satisfăceau nevoi elementare, precum educaţie, sănătate, locuire, un venit decent, aveau şi aspiraţii în plan politic, legate de drepturi şi libertăţi individuale.

Regimurile totalitare din Estul Europei nu au sesizat această schimbare şi nu şi-au pus probleme politică a ieşirii din dictatura de dezvoltare. Revolta populară a fost inevitabilă. Motorul revoltei a fost atracţia modelului democratic occidental.

Regimurile politice din Egipt, Tunisia, și din alte țări arabe, în general, au fost şi ele un soi de dictaturi de dezvoltare. Ca şi dictaturile de dezvoltare din Estul Europei, nici regimurile din aceste ţări nu şi-au pus problema ieşirii din această stare. Doar că modelul de schimbare, la care aspiră naţiunile din nordul Africii și Orientul Mijlociu nu este tocmai modelul occidental de democraţie.

Lucrurile sunt mult mai complicate. Țările din Estul Europei , sau mai precis din centrul Europei aveau în faţă un model de succes, cel occidental, aveau o memorie democratică, venită dintr-un trecut care, fără să fie absolutizat, a fost un punct de reper şi a rămas în memoria colectivă.

Naţiunile arabe trebuie să-şi inventeze un viitor, plecând de la un prezent şi de la un trecut care nu le oferă prea multe motive de speranţă. Ştim că democraţia nu se rezumă la alegeri libere. Democraţia cere cetăţeni conştienţi de drepturile, libertăţile şi obligaţiile lor. Aceasta cere timp, lucru pe care noi, în Estul Europei, îl ştim prea bine acum.

Democraţia reprezentativă se află într-o lungă criză, şi această criză ne-a afectat pe toţi. Iar criză economică nu face lucrurile mai uşoare, dimpotrivă. Schimbările politice se desfășoară, în zilele noastre cu rapiditate. Se confecționează rapid constituții noi. Se imită instituţii care la alții sunt chiar eficiente. Însă, să le impui în conştiinţa oamenilor, să le faci să funcţioneze, să fie partenerul cetăţenilor este mult mai greu.

Putem înțelege unii din factorii care au generat revolta cetăţenilor din aceste ţări. În anii 60, spre pildă, Egiptul avea circa 35 de milioane de locuitori. Acum are circa 80 de milioane. Această demografie explozivă nu a fost însoţită de măsuri sociale pe măsură. Serviciile publice de educaţie şi de sănătate erau la limită, economia egipteană nu poate genera suficiente locuri de muncă, mai ales pentru tineri, iar mult prea mulţi cetăţeni erau dependenţi de ajutoarele alimentare guvernamentale. Bizar este că în primele zile ale revoltelor de la Cairo FMI lăuda succesul reformelor economice din Egipt, deşi este evident că eşecul economic a fost factorul declanşator al schimbării politice.

În Tunisia lucrurile au fost oarecum asemănătoare, deşi societatea tunisiană era mai deschisă, mai tolerantă, mai aproape de valorile occidentale, iar economia se afla într-o stare mai bună. Aspiraţiile tinerilor se pare că au fost mai mari, şi capacitatea regimului politic de a răspunde lor, limitată sau chiar absentă.

Greul abia începe. Pentru a se transforma într-o veritabilă revoluţie, schimbările începute în primăvara acestui an trebuie să continue, să aibă un proiect clar. Deocamdată este greu de văzut care va fi continuarea. Se va ajunge la stabilitate politică, într-o formă de democraţie în acord cu nevoile şi aspiraţiile celor care au constituit motorul schimbării politice? Sau vom asista la instabilitate, la capturarea schimbării de către forţe care nu văd în democraţia de tip occidental un model dezirabil?

Ce se poate face pentru aceste societăţi în schimbare, dincolo de obişnuitele declaraţii de susţinere şi de ajutoare umanitare?  S-au promis multe lucruri. Dar, dacă ajutoarele vor veni la pachet cu politici agresive de privatizare, de demontare a unor scheme de ajutor social, în logica „statului minimal”, mă tem că sarcina celor care trebuie să continue schimbarea în aceste ţări va fi aproape imposibilă.

Societăţile arabe sunt pândite de multe pericole. Să nu uităm că la schimbare au contribuit foarte puţini oameni, că majoritatea a asistat pasivă. Dacă situaţia majorităţii se degradează, atunci forţele extremiste vor veni în prim-plan.

Pentru țările din centrul și estul Europei a existat un punct de reper – Uniunea Europeană. Imperativul aderării la Uniunea Europeană a funcţionat pe post de stabilizator politic şi social. Țările arabe implicate sunt, oarecum pe cont propriu. Şi deja primesc sfaturi contradictorii despre ce ar trebui să facă. Un laureat al premiului Nobel propune Egiptului întoarcerea la începutul secolului XIX, la începuturile capitalismului şi ale acumulării primitive de capital. Sigur, au fost şi opinii opuse, care cer un ajutor masiv pentru a ajuta economia egipteană să iasă din criză şi să favorizeze astfel tranziţia democratică.

Egiptul este un punct nodal al stabilităţii geo-politice în Orientul Mijlociu. Este imperios necesar ca tranziţia politică să fie un succes. Israelul priveşte cu cea mai mare nelinişte la schimbările din zonă. Un alt aliat al său, Iordania, dă semne de instabilitate internă. Siria este în plin război civil. Libanul, deşi şi-a rezolvat problema politică a formării unui nou guvern, nu are cum fi liniştit, atâta vreme cât situaţia din Siria este incertă. Iranul este gata să profite de aceste schimbări, pentru a-şi afirma rolul de putere regională.

Mulţi cred că, de fapt, modelul după care se va petrece tranziţia în aceste ţări va fi cel oferit de Turcia, model întărit şi de cea de-a treia victorie în alegeri a premierului Recep Erdogan. Numai că guvernul de la Ankara are acum relaţii cel puţin complicate cu Israelul, dar şi cu Uniunea Europeană.   

Nici Uniunea Europeană nu este la adăpost de consecinţele schimbărilor din nordul Africii. Ea a făcut eforturi consistente pentru a stabiliza regiunea nordului Africii, de unde vin fluxurile cele mai importante de emigranţi ilegali, investind în dezvoltarea acestor ţări, nu doar în economie, ci şi în educaţie, în construcţie instituţională. Tot spre ea se îndreaptă aşteptările acestor ţări şi după schimbările de regim. Doar că acum UE este ocupată să-şi gestioneze crizele interne, mai ales pe aceea legată de euro şi de salvarea economiilor unor ţări precum Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania).

Cred că nu trebuie să ne facem iluzii. O democraţie se construieşte greu, cere timp, şi mai ales un grad suficient de bunăstare materială pentru o majoritate. Ţările despre care vorbim trebuie să facă eforturi susţinute pentru a-şi depăşi starea de subdezvoltare. Însă accesul la resurse financiare le este drastic amputat. Succesul transformărilor democratice nu este garantat. Sunt multe incertitudini. Dacă ajutoarele promise vor veni la timp, şi donatorii se vor asigura că ele sunt cheltuite transparent şi în folosul celor mai mulţi, atunci putem spera la o schimbare în bine a ţărilor din regiune. Ultimele dezvoltări din țările arabe constituie obiect pentru reflecții profunde, în conexiune cu ecourile și efectele pe care le au în lume , în special în țările africane, dar și pe baza marilor și complexelor probleme existente la nivel global.

Vă mulţumesc pentru atenţie! 

FORUMUL CRANS-MONTANA

In perioada 22 – 25 iunie se desfășoară La Bruxelles a 22-a sesiune  anuală a Forumului Crans-Montana.

Tema dominantă a sesiunii se referă la “revoluțiile” care s-au declanșat în lumea arabă și influențele lor în lumea contemporană.

Pe agenda reuniunii mai figurează teme privind securitatea energetică  europeană și potențialul Europei de est.

Un oaspete special al Forumului Crans-Montana este președintele Azerbaidjanului – Ilham Aliyev, care va vorbi despre proiectele privind căile de promovare a transferului de gaze din Azerbaidjan spre Europa Centrală (inclusiv despre Nabucco și South-Stream, precum și despre transportul de gaze lichefiate).

Sunt programate, deasemeni, sesiuni de dezbateri asupra : agriculturii, industriei alimentare și securității alimentare; despre viitorul Mediteranei pe fondul extinderii cooperării Sud-Sud, precum si o sesiune specială ocazionată de întâlnirea miniștrilor de finanțe și a reprezentanților băncilor centrale , etc.

In cadrul sedintei din 23 iunie, voi prezenta o comunicare privind “revoluțiile arabe între realități și iluzii”.

ALTE RASPUNSURI

curent01 – sunt corecte toate observatiile dumneavoastra si  comentariile privind Piata Universitatii, care a fost principala tribuna electorala a opozitiei de atunci. Eu am si declarat  ca nota de agresivitate si injuriile proferate pe parcursul manifestarii din piata au adus mai mult prejudicii acelei opozitii, prejudicii exprimate prin voturile cetatenilor.

emigrantul  – sustinerea manifestarii din Piata Universitatii de catre National Endowment for Democracy au fost dezvaluite public.  NED-ul in raportul catre Congresul SUA  afirma ca au finantat in perioada respectiva partidele National-Taranesc si Liberal, Liga Studentilor, Sindicatul Fratia, GDS si Romania Libera.

Declaratia lui Corneliu Stoica despre Dan Iosif sunt discutabile si, din pacate, Dan Iosif nu mai traieste pentru a le comenta. Repet insa ca eu nu-l cunoscusem pe Dan Iosif inainte. Iar in 22 decembrie, ulterior am vazut pe casete ca aparea si el printre cei aflati in balcon cand am aparut si eu. Dar nu-l cunosteam. Si nu am discutat cu el, prima data, decat in ziua de 12 ianuarie, asa cum am precizat anterior.

mariusmioc – bineinteles ca acei mai interesati in gasirea unui raspuns plauzibil privind diversiunea militara din seara de 22 decembrie si fenomenul terorist – cine anume l-a declansat, eram noi cei care am constituit primul obiectiv al acestei diversiuni, diversiune care evident urmarea sa impiedice constituirea noii puteri.

Cei ce au provocat-o au facut-o cu profesionalism. Ei doar au declansat fenomenul care s-a amplificat de la sine prin implicarea celor ce au intrat in posesia unor arme si prin implicarea armatei. S-au impuscat intre ei, militari, camarazi din aceeasi unitate.

Incetarea diversiunii, odata cu executarea lui Ceausescu, vorbeste de la sine despre natura si obiectivele diversiunii.

Lipsa dialogului cu cei din Piata Universitatii nu se datora absentei dorintei noastre de a o face. Grupul desemnat de Biroul CPUN de a intra in dialog cu cei din Piata ( Dinescu, Plesu, Caramitru, Haulica) timp de cateva zile nu a reusit sa gaseasca interlocutori.

Pentru prima data aud de la dumneavoastra ca ar fi fost cineva care sa solicite  scoaterea in afara legii a partidelor de opozitie sau interzicerea unor ziare. Este o pura inventie !

RASPUNSURI SI COMENTARII

1.- emigrantul - Citatele din “Romania Libera” au, toate o anumita orientare..binecunoscuta! Ca o precizare – in legatura cu unele  afirmatii : nu l-am cunoscut pe Dan Iosif, nici inainte, nici macar in ziua de 22 Decembrie (am aflat ulterior despre rolul sau activ in realizarea baricadei de la Intercontinental, in seara de 21 Decembrie). Precum se stie, el nu a fost inclus pe lista celor 39 membri ai CFSN, mentionati in Comunicatul catre Tara din seara de 22 Decembrie. Pentru prima oara m-am intalnit cu el in seara zilei de 12 ianuarie 1990, in sediul guvernului la reuniunea cu reprezentantii manifestantilor din Piata Victoriei.

Este total aberanta deci, afirmatia ca “ Iliescu a fost adus in C.C. din ordinul lui Dan Iosif” sau ca “Dan Iosif facea parte din “grupul” lui Iliescu”. Nu a existat un astfel de grup ! Grupul initial al CFSN s-a constituit spontan din cei prezenti in sediul CC si la Televiziune, la redactarea Comunicatului catre Tara – cei mai multi …necunoscuti intre ei….adaugandu-se cateva nume cunoscute, de dizidenti, vehiculate de “Europa Libera”.

2.- mariusmioc – Nu pot sa va dau vreun raspuns. Spre deosebire de altii, nu m-au interesat si nu ma intereseaza dosarele securitatii. Multi cad in capcana “dosarelor”…devenind “sclavii” ..interpretarilor si aprecierilor din aceste dosare! Nu asa trebuie scrisa istoria ! (chiar daca aceste dosare pot fi o sursa pentru istorici, dar preluata si interpretata cu toata scrupulozitatea ).

Desigur ca stangaciile si brutalitatile savarsite de politisti in dimineata zilei de 13 iunie au fost reprobabile (rezultat si al complexului lucratorilor fostei militii – slujitoare a vechiului regim). Dar, ele nu pot motiva actele de vandalism    savarsite de grupurile anarhice din seara si noaptea de 13 iunie ! Este o judecata stramba, care vrea sa motiveze o actiune pusa la cale si sprijinita de cercuri interesate, atat din tara, cat si din afara !

3.- popalumi – perceptie corecta a lucrurilor – fara violentele din 13 iunie, nu ar fi existat cele din 14 si 15 si nici venirea minerilor.

4.- Calin  - Ai dreptate, aceasta a fost perceptia generala a populatiei din momentul fugii cu helicopterul a lui Ceausescu – de entuziasm si descatusare ! Aceasta a fost si perceptia mea, cand am ajuns la Televiziune, in jurul orei 14,00, unde se adunase spontan un numar mare de cetateni, si mai ales, in jurul orei 17,00 cand am ajuns la sediul CC, unde am patruns cu mare greutate datorita aglomeratiei existente, atat in piata, cat si in sediu !

Diversiunea armata s-a declansat abia in jurul orei 18,30, cand se intunecase, si ne-a luat pe toti prin surprindere.

O sursa scrisa poate fi “Ziarul Libertatea” aparut chiar in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989

5.- cenacluldinbar  – sunt de inteles sentimentele pe care le-ati cunoscut si dvs.atat pe 21 si 22 decembrie, cat si in legatura cu dezamagirile pe care le genereaza, in randul populatiei, nenorocirile provocate de actuala guvernare – care adancesc deziluziile si spulbera sperantele stimulate de Revolutia Romana din Decembrie.

6.- Mihnea Georgescu – intrebarea nu este doar retorica, ce ar fi fost daca….

7.- a1a1a2 – observatie corecta

8.- maharajahuldekapurthala – ai dreptate, cei ce intretin aceste campanii sunt manipulati si platiti pentru a alimenta aceste diversiuni, pentru a distrage atentia oamenilor de la necazurile cu care se confrunta , datorate guvernarii actuale ! Acest lucru este valabil si pentru canalele media care le gazduiesc !

9.- Bibliotecaru – aveti dreptate. Reactia presedintelui C.J. Braila este total deplasata. Aceasta ii provoaca, in primul rand lui, efecte nedorite, dar afecteaza si credibilitatea structurilor pe care le reprezinta.Este regretabil.

10.- Marcu Gheorghe  – Eu nu as spune ca actuala criza care a afectat mai ales SUA si Europa ar fi rezultatul globalizarii. Globalizarea este un proces obiectiv, ireversibil si in esenta sa pozitiv, care ar trebui sa-i ajute pe cei mai putin dezvoltati (ca si Romania) sa recupereze ramanerile in urma provocate de o istorie nefavorabila lor (cum se intampla in China si in unele tari asiatice). Aceasta trebuie sa fie si obiectivul strategic al Romaniei. Pentru aceasta avem nevoie de o guvernare capabila, bazata pe profesionisti, pe competente, nu pe improvizatii si oameni lipsiti de cultura si de pregatire profesionala, ca si de politici si strategii care sa porneasca de la interesele generale, ale tuturor cetatenilor si nu de la interese inguste ale unor profitori.

Amintirile dumneavoastra, ca si ale altor participanti, sunt binevenite pentru imbogatirea surselor de informare ale istoricilor.

11.- Sibilla – Dincolo de observatiile tale critice realizarea unui asemenea targ – la Racajdia cu produse ale mestesugariloror si producatorilor agricoli – sunt utile si trebuiesc sprijinite.

12.- Theodora – Este binevenit apelul tau catre CNAS, Ministerul Sanatatii si medicii de familie. S-a creat o situatie inadmisibila in domeniul asistentei medicale.

13.- cenacluldinbar  – Asa cum am mai spus – “viziunea economica” prezentata de USL este doar o schita de opinii si orientari. Nu este inca, un program de guvernare, ci doar un punct de pornire – util si necesar.

14.- Bibliotecaru – Aveti dreptate; lipsa de incredere si de interes a cetatenilor fata de promisiuni este un handicap. Departamentele PSD lucreaza la ceea ce sugerati d-voastra – pregatirea unui proiect de initiative legislative, care sa fundamenteze viitoarea guvernare si masurile de redresare economica si sociala a tarii.

15.- maharajahuldekapurthala -  Probabil ca nu va fi nevoie de nationalizari. Dar reglementari legle.  mai ferme, privind protectia si valorificarea resurselor naturale, indiferent de proprietate (solul, pamanturile, subsolul) se vor impune! Este vitala necesitatea unor forme de asociere a micilor proprietari – pentru a redresa agricultura Romaniei si a scoate din saracie satul romanesc.

16.- Sibilla – cele semnalate privind traficul cu eleve din case de copii si unitati scolare (inclusiv prin internet) merita sa fie tratate cu toata raspunderea de institutiile statului si organele de ordine publica.

17.- Theodora – Ai dreptate . Trebuie chiar incurajati si sprijiniti tinerii care imbina studiul cu o activitate practica, pentru a-si asigura surse de existenta.

18.- fragmentariumpolitic – Este clar ca unele initiative ale presedintelui Basescu urmaresc, precum corect ati remarcat “sa recastige initiativa strategica”. Numai ca “a cam dat-o in bara” cu ultimele doua initiative, intrand din nou in contradictie cu Constitutia !

Conform prevederilor exprese ale Constitutiei, dreptul la initiativa legislativa revine, dupa caz “Guvernului, deputatilor, senatorilor sau unui numar de cel putin 100.000 de cetateni cu drept de vot”(art.74). Presedintele nu are acest drept !

In ce priveste revizuirea Constitutiei, art.150 prevede ca “poate fi initiata de Presedintele Romaniei la propunerea Guvernului “. Deci, in cazul acesta – presedintele a ignorat aceasta prevedere. De aceea Curtea Constitutionala nici nu trebuia  sa primeasca spre analiza propunerile inaintate, ci sa i le trimita inapoi !  El putea sa solicite Guvernului asemenea propuneri !

Iar, in ceea ce priveste propunerea de restructurare teritoriala – aceasta necesita o elaborare foarte minutioasa, tinand seama de consecintele ample si pe termen lung – si nu pot fi promovate cu atata superficialitate si graba, cum a facut traian Basescu.

19.- fragmentariumpolitic  – Aveti dreptate ca in zilele noastre si in conditiile unei vieti democratice, se impune ca masurile esentiale de natura economica si sociala sa fie rezultatul unor mixuri de politica de stanga si de dreapta – pentru a asigura armonizarea cat mai ampla a intereselor diferitelor categorii de cetateni – asigurand astfel stabilitatea si continuitatea politicilor guvernamentale. Europa prezinta, din acest punct de vedere, repere elocvente : socialistii suedezi au pus bazele conceptului de “economie sociala de piata”, cautand sa imbine eficienta economica cu efectele sociale realizand un model social , care i-a inspirat si pe altii. Crestin-democratii germani, pe vremea lui Adenauer si Erhart – au preluat aceste idei si au inclus conceptul de economie sociala de piata in programul politic al C.D.U.

Acest concept si ideea de model social european , care sa reduca efectele spontane ale pietii de adancire a polarizarii sociale – au devenit obiective ale Uniunii Europene (“aquis comunitar”). Este adevarat ca fortele conservatoare incearca, acum, sa atace fundamentele acestei orientari, pe care le considera vinovate de “sacrificarea” eficientei economice – ceea ce este un fals. Economistul american, Paul Krugman (premiant Nobel) considera, din contra, ca exemplul Europei demonstreaza ca este posibila imbinarea eficientei economice si a politicilor sociale, in folosul intregii societati.

CALOMNIA CA DIVERSIUNE

În ultimele zile s-au activat , din nou, tot felul de impostori și propagandiști mercenari care repetă cu obstinație neadevăruri, fapte inventate și calomnii la adresa Revoluției  Române și a celor ce și-au asumat, în Decembrie 1989, atât riscuri cât și răspunderi . Deasemeni, se reiau tot felul de neadevăruri și afirmații gratuite privind așa-zisele “mineriade”, deformându-se faptele istorice.

Este de-a dreptul aberantă și ticăloasă afirmația unora că responsabili de acțiunea teroristă declanșată în seara de 22 decembrie (și deci de victimele acesteia) ar fi cei ce s-au constituit în noaptea de 22 decembrie în nucleul Consiliului Frontului Salvării Naționale – noua structură provizorie de putere, constituită după răsturnarea regimului și fuga lui Ceaușescu.

Eu mă aflam de mai mulți ani, sub o supraveghere strictă din partea Securității , fiind urmărit zi și noapte, la vedere, de trei echipaje de filaj. Până și în dimineața zilei de 22 decembrie, m-au ´însoțit´, ca de obicei, până la Casa Scânteii, unde se afla și Editura Tehnică, la care lucram atunci. La ora 11.00, au dispărut din parcare.

În jurul orei 14.00 am ajuns la Televiziune, de unde m-am adresat populației, din Studioul 4, devenit un fel de tribuna a Revoluției.

După o vizită scurtă la Ministerul Apărării, unde l-am întâlnit pe gen. Stănculescu, am ajuns la sediul Comitetului central, în jur de ora 17.00.

Atât sediul cât și piața din față erau înțesate de lume. Cu greu mi-am croit drum până în balconul biroului lui Ceaușescu (devenit a doua tribună activă a Revoluției).

După ora 17.30, am găsit un birou mai liber, la etajul III, unde ne-am reunit circa 15 persoane, pentru a redacta un fel de proclamație (devenita Comunicatul către țară al CFSN, cu cele 10 puncte programatice ale Revoluției Române). Nu am reușit să-l terminăm , pentru că , în jurul orei 18.30, s-a declanșat diversiunea armată, o rafală ajungând și spre biroul nostru. Ne-am împrăștiat .

Atunci i-am cunoscut pe Gelu Voican-Voiculescu și pe Mihai Ispas, cu care am ieșit spre B-dul. Magheru. Un șofer amabil ne-a dus până la sediul MApN. Nimeni nu a putut să ne ofere vreo explicație privind diversiunea armată.

Am decis să ne deplasăm, cei ce ne aflam acolo, spre Televiziune, unde, împreună și cu alte persoane prezente, în biroul de la etajul XI, am finalizat Comunicatul către Țară, pe care l-am prezentat, spre miezul nopții , din Studioul 4.

În timp ce ne deplasam din blocul turn spre zona studiourilor, prin pasarela de la etajul I, s-a tras asupra noastră.

După prezentarea Comunicatului, ne-am reîntors la etajul XI, unde am petrecut toată noaptea în stare de asediu, trăgându-se asupra etajelor superioare, unde ne aflam noi, atât dinspre str. Pangratti, Calea Dorobanți, cât și dinspre Piața Aviatorilor; la un moment dat, a apărut un elicopter care a deschis foc asupra Televiziunii (s-a afirmat apoi, că au crezut că Televiziunea ar fi fost ocupată de “teroriști” ). Confuzia era totală !

De aceea , afirmația că “teroriștii” ar fi fost “inventați” de cei ce s-au constituit în CFSN – este o curată ticăloșie ! Practic, datorită acestei diversiuni militare, noi nu ne-am putut reuni cu cei 39 membri menționați în Comunicatul CFSN, decât în ziua de 27 decembrie, când au încetat aceste acțiuni armate.

Este evident că diversiunea teroristă urmărea să împiedice construirea noii structuri de putere și că ea a încetat odată cu dispariția dictatorului, în urma executării sentinței de la Târgoviște.

Doar susținători ai vechiului regim și oameni lipsiți de conștiință, frustrați, nemulțumiți din varii motive, pot manifesta atâta ură și încrâncenare și după trecerea atâtor ani, împotriva celor ce au constituit obiectul acțiunii teroriste din decembrie 1989.

La fel și în legătură cu evenimentele din 13 iunie 1990 și venirea minerilor.

Confruntarea electorală era firesc să se încheie odată cu alegerile din 20 mai. Piața Universității, ocupată samavolnic în urma mitingului electoral al PNȚCD (în ciuda prevederilor Decretului-Lege adoptat de CPUN privind interdicția de a ocupa piețe și artere de circulație , pe timpul campaniei electorale) – a devenit o veritabilă tribună electorală a opoziției.

După alegerile din 20 mai, principalii protagoniști din piață s-au retras (lucru anunțat public prin comunicatele Ligii Studenților , PNȚ-cd și al “Solidarității Universitare”).

A rămas un grup de “greviști ai foamei”, cazați în corturi, susținuți de “Asociația 21 Decembrie” și “Partidul Poporului”(partidul lui Dumitru Dinca), care au continuat să blocheze circulația din centrul orașului. După mai multe încercări nereușite de dialog, în ziua de 11 iunie, o delegație a greviștilor foamei a fost primită de vice-prim-ministrul Anton Vătășescu. Singura lor revendicare era realizarea unui “post independent” de televiziune. După explicațiile oferite, s-au angajat să se retragă din Piață. Acest lucru era important și pentru pregătirea deschiderii lucrărilor Parlamentului ales la 20 mai (Senatul, în fostul Sediu CC, Camera Deputaților-în localul din Dealul Mitropoliei).

Cei ce și-au arătat nemulțumirea față de decizia de retragere din Piață au fost reprezentanții Asociației 21 Decembrie și ai Partidului Poporului (partidul lui Dumitru Dinca) , care s-au lansat în declarații agresive la adresa Guvernului și a conducerii Televiziunii.

Pe baza înțelegerii cu reprezentanții „greviștilor”, guvernul a aprobat propunerile Ministerului de Interne pentru redeschiderea circulației publice în zona Pieței Universității.

Sunt criticate stângăciile Poliției în acțiunea de evacuarea a corturilor, din dimineața zile de 13 iunie (din care cei mai mulți ocupanți plecaseră). Dar, acestea nu pot motiva acțiunile agresive și actele de vandalism săvârșite de grupuri violente în după-amiaza și seara zilei de 13 iunie – incendierile de autovehicule, devastarea unor clădiri publice – a Poliției Capitalei, SRI, Televiziunii, asediul prelungit al Ministerului de Interne. Actele de vandalism , coloanele de fum ce se ridicau din centrul Capitalei, dispariția – practic a poliției de pe străzi, ezitările Armatei de a interveni (motivată de acuzele legate de implicarea în acțiunile de reprimare a manifestațiilor din decembrie 1989) – au stârnit o mare îngrijorare în rândul cetățenilor Capitalei și din țară, oamenii care votaseră masiv și liber în 20 mai neînțelegând cum de sunt posibile și care sunt motivațiile acestor acte anarhice. Aceasta a motivat declarația mea (în calitate de președinte recent ales) adresată, în special populație Capitalei pentru a sprijini organele de stat în restabilirea ordinii în București .

În spirit de solidaritate, au sosit , mai ales a doua zi, în sprijinul populației Capitalei, grupuri de cetățeni din județe vecine, precum și grupuri de mineri din 5 bazine carbonifere (nu doar din Valea Jiului). Desigur, la rândul lor, unele grupuri de mineri au săvârșit acte reprobabile de violență, care au fost la fel de dăunătoare pentru imaginea țării ca și cele săvârșite în seara zilei de 13 iunie.

Este , însă, nedrept să se pună pe seama minerilor actele de violență (cei 6 morți din seara de 13 iunie, între care și un muncitor din Ploiești, nu au fost victimele minerilor). Nu minerii au introdus violența în viața noastră publică. Ei nu au fost în București la devastarea clădirii Guvernului din ziua de 18 februarie ; nici în acțiunile violente de la Târgu-Mureș din martie; nici la ocuparea samavolnică a Pieței Universității și blocarea circulației în centrul Capitalei timp de o lună și jumătate; nici la săvârșirea actelor de vandalism din 13 iunie. Instigatorii au fost printre cei care și astăzi fac „scandal”.

Se fac tot felul de speculații privind „chemarea” minerilor.

Dacă nu erau actele violente din 13 iunie, nu existau nici cele din 14 și 15 iunie, legate de prezența minerilor. Deci, se poate spune, că pe „mineri” i-au „chemat” de fapt, cei ce au inițiat actele violente din 13 iunie. Dealfel, nu întâmplător, liderii minerilor, reveniți în București în septembrie 1991, când au provocat din nou, confruntări violente – de astă dată cu forțele de ordine, soldate cu demisia guvernului Petre Roman, au fost primiți în triumf la Teatrul Național, la Congresul PNȚcd.

Orice răstălmăciri, pe această temă, au caracter propagandistic !

Încercările de a plasa răspunderea pe seama guvernanților sunt, în mod vădit partizane. Ce interes puteau să aibă cei ce au câștigat, de o manieră clară, alegerile din mai ( și care se pregăteau de schimbarea echipei guvernamentale) să tulbure climatul din țară ? Este absurd ! Alții erau interesați să o facă, tocmai pentru a compromite rezultatele alegerilor și a împiedica structurarea noilor instituții de stat. Ei sunt la originea și a acțiunilor provocatoare din aceste zile , cu scop eminamente propagandistic și bineînțeles ca o formă de diversiune, pentru a abate atenția de la problemele reale, de viață cu care se confruntă acum populația țării.

IN ITALIA

      Cu prilejul prezenței la Roma, ocazionată de participarea la sesiunea anuală a Academiei Europene de Relații Economice și Culturale (AEREC), despre care am relatat anterior, m-am intâlnit la sediul Partidului Radical Italian, cu președintele acestuia – Marco Pannella (cunoștință veche, din anii tinereții noastre, din 1956, când el era președintele organizației naționale a studenților italieni, calitate în care ne-am întâlnit la Congresul Uniunii Naționale a Studenților Francezi, de la Strasbourg).

Marco Pannella este o figură cunoscută, interesantă a lumii politice italiene, prin spiritul său activ si nonconformist în sprijinul democrației, al libertății de exprimare și manifestare a tuturor opțiunilor politice si ideologice, împotriva tendințelor antidemocratice și totalitare.

Am avut, deasemeni, prilejul să ma reîntâlnesc cu fostul ministru de externe al Italiei, Gianni de Michelis, prima personalitate politică pe care am întâlnit-o in cursul primei mele vizite în Italia, în calitate de șef al statului în 1991. Întâlnirile cu Gianni de Michelis sunt întotdeauna plăcute și interesante, el rămânând ancorat în realitatea politică și preocupat de urmărirea vieții internaționale .

PSD Italia

În zilele de 11 și 12 iunie am avut prilejul să ma intâlnesc cu reprezentanți ai comunităților de români care trăiesc și muncesc în Italia. Interesantă a fost, mai ales întâlnirea de duminică, 12 iunie, cu peste 200 de români, membri ai organizației PSD, constituită nu de mult, reunind reprezentanți ai românilor din Roma, Torino, Milano, Florența și alte localitați .

Au participat la aceasta întâlnire și reprezentanți ai Partidului Democrat Italian (un vicepreședinte al partidului), ca și președintele AEREC – prof. Carpintieri. Acestia au salutat adunarea și și-au exprimat sprijinul lor structurilor organizate ale comunităților de români, pentru integrarea în viața societății italiene și depășirea unor greutăți cu care se confruntă. Au luat cuvântul mai mulți reprezentanți ai organizațiilor din Roma și Milano, ca și singura româncă aleasă membră a Consiliului Local din Tivoli, o româncă angajată în administrația primăriei din Roma, bună cunoscătoare a problemelor diverselor categorii de români, reprezentanții organizației de studenți, doi gazetari ce redactează și publicația în limba română. A fost o dezbatere vie,  apreciată de toți cei prezenți. Cele câteva exemplare din volumul “După 20 de ani” – pe care le-am oferit celor prezenti, precum și unele volume din lucrarea scrisă în anul 2000 – “ Încotro societatea românească?” – varianta tradusă în limba italiană – au fost primite cu interes; participanții au solicitat detalii  și despre volumul aflat în curs de apariție – “Fragmente de viață și de istorie trăită” – fiind dornici să intre în posesia acestuia.

Luni, 13 iunie, am efectuat o vizită la Napoli, unde am fost primiți, împreună cu grupul de persoane reprezentând diverse structuri economice – participanți la sesiunea AEREC – la Consiliul Regional Campania, unde am purtat convorbiri cu vicepreședintele Consiliului și alți reprezentanți – interesați în dezvoltarea relațiilor cu România, ținând seama și de creșterea numărului de români, care lucrează în regiune și în sudul Italiei

ROMA – SESIUNEA ANUALĂ A.E.R.E.C

Incepand cu 10 iunie a.c. particip la Roma la  Reuniunea anuala a  Academiei Europene de Relaţii Economice şi Culturale.

In prezenta domnului dr.Ernesto Carpintieri , presedinte al A.E.R.E.C. (membru al Clubului de la Bucuresti) , in cursul diminetii am prezentat o Expunere, al carui text il public in continuare :

EXPUNERE LA SESIUNEA ANUALĂ AEREC

10 iunie 2011

Domnule preşedinte al AEREC,

Doamnelor şi domnilor,

Îmi face o deosebită plăcere revederea cu dumneavoastră, cu amabilele noastre gazde, care, ca de obicei, ne supun atenţiei şi dezbaterii subiecte importante, cu impact asupra societăţilor noastre. Societăţi supuse unor forţe divergente, pe fondul gravei crize economice pe care o traversăm, prima criză a globalizării.   Consecinţele politice şi sociale ale crizei abia acum încep să se contureze, în complexitatea şi în profunzimea lor.

Această criză redistribuie puterea economică şi raporturile de putere la nivel global. Viziunea despre globalizare, ca proces care are numai câştigători, s-a dovedit a fi falsă. Acum vedem că până şi cei care au furnizat modelul de globalizare, naţiunile occidentale de extracţie anglo-saxonă, se află pe lista perdanţilor, deşi aparenţele sugerează altceva.

Grav este faptul că, în principal, costurile sociale nu sunt repartizate echitabil. Este un adevăr pe care îl cunoaştem din istorie, nu este o noutate a globalizării. Globalizarea doar măreşte scara, amplitudinea polarizării economice şi sociale, şi odată cu asta, amplitudinea fenomenelor de discriminare şi de excludere economică, politică şi socială.

Politicile publice de tip redistributiv, specifice statului-providenţă, au fost date uitării, sau marginalizate, sub pretextul că fac oamenii dependenţi de stat, sau că statele nu-şi mai pot permite luxul de a fi „sociale”. Asta a făcut ca anumite categorii sociale să fie mai afectate decât altele de consecinţele crizei, dar şi de cele ale unui fenomen complementar globalizării: destructurarea socială şi slăbirea mecanismelor de solidaritate.

Ne-aţi propus spre dezbatere situaţia femeilor.  Şi pe bună dreptate. Femeile fac parte din categoriile sociale cele mai afectate, şi discriminate, deşi în mod formal, legal, acest lucru nu ar trebui să se întâmple.

Situaţia femeilor a cunoscut o constantă îmbunătăţire pe parcursul întregului secol douăzeci, ele având acum inclusiv dreptul de a alege şi de a fi alese în structurile politice reprezentative. Schimbarea cea mai dramatică, în bine, a fost determinată de două evenimente tragice: cele două războaie mondiale, în care femeile au jucat un rol esenţial, atât în economia de război, cât şi pe câmpul de luptă.

Ca un semn de emancipare femeile au ajuns să fie practic egalele bărbaţilor în mai toate domeniile, s-au afirmat în viaţa publică şi în afaceri. Asta în Occident. Sub presiunea evoluţiilor societăţii contemporane şi alte societăţi, conservatoare, care au o lungă tradiţie a discriminării femeilor, au fost nevoite să se deschidă şi să facă o serie de gesturi în favoarea lor.

După un maxim al prezenţei femeilor în economie şi în politică, în viaţa publică, în societatea civilă, de ceva vreme se observă un reflux. Pe fondul creşterii şomajului, femeile sunt cele mai discriminate pe piaţa muncii, fiind primele licenţiate, iar la muncă egală veniturile lor sunt constant mai mici decât cele ale bărbaţilor, chiar şi în cazul poziţiilor aşa zise de „top management”.

Ca om politic, sunt interesat şi de aspectul prezenţei femeilor în viaţa politică. Este absurd, şi contra-productiv, ca în ţările noastre, în care de obicei femeile întrec, ca număr, demografic vorbind, bărbaţii, numărul femeilor din politică şi administraţie să fie atât de mic. Întrebarea este: care sunt cauzele acestei stări de lucruri?

Cred că două secole de afirmare a principiilor Revoluţiei Franceze, în care indivizii sunt consideraţi cetăţeni cu drepturi şi obligaţii egale, nu au fost suficiente pentru a schimba un model cultural care face din femeie o persoană inferioară bărbatului. Modul în care este tratată femeia în mediile de informare, în cinematografie şi în producţiile de televiziune nu îmbunătăţeşte lucrurile. Iar impactul acestora asupra opiniei publice nu poate fi neglijat.

Mai mult, femeile însele au renunţat la lupta pentru afirmarea egalităţii în drepturi cu bărbaţii. Puţine sunt cele care mai protestează împotriva discriminării. Cât priveşte politica, partidele au eşuat în misiunea lor de a recruta, de a pregăti şi de a promova lideri din rândul femeilor. Excepţiile nu fac decât să întărească regula, şi când spun „excepţii” mă gândesc la ţările nordice. Doar că acolo există un anume model cultural care acceptă de multă vreme ideea egalităţii dintre bărbaţi şi femei. Dar refluxul începe să se vadă şi în ţările nordice europene.

În România lucrurile s-au degradat după 1989, şi una dintre cauze a fost un stereotip legat de prezenţa nefastă a Elenei Ceauşescu în procesul de decizie politică până la căderea comunismului. Asistăm la situaţii în care femeile nu votează un candidat femeie, fie că e vorba de alegeri locale sau parlamentare.

Prezenţa femeilor în Parlament a scăzut permanent. Ideea cotelor de reprezentare este respinsă vehement, şi oricum ea n-ar rezolva problema de fond: modelul cultural discriminatoriu în ceea ce le priveşte pe femei, ca urmare a ne-asimilării pe fond a principiului democratic al egalităţii în drepturi şi obligaţii. Câtă vreme exacerbăm individualismul, ducem la absurd concurenţa între indivizi în orice domeniu al vieţii, facem din orice valoare morală şi politică o valoare de piaţă, discriminarea femeilor va fi ceva firesc în ochii celor mai mulţi. De fapt, deteriorarea statutului femeilor este un indicator clar al stării de sănătate a unui sistem democratic.

Evident, problemele discriminărilor care le privesc pe femei nu pot fi separate de problemele economice. Fără o rezolvare de durată a problemelor economice, fără o revenire la creşterea economică durabilă şi susţinută, şi fără creşterea rolului redistributiv al statului nu se pot imagina soluţii durabile pentru aceasta categorie sociala.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

STIREA ZILEI

Astazi, miercuri 8 iunie particip la emisiunea Gabrielei Vranceanu Firea :”ŞTIREA ZILEI”, difuzata de postul TV Antena3 incepand cu ora 20:00.