CONFERINŢA DE LA MUNCHEN

Conferinţa de la Munchen din 23-24 martie a.c. s-a bucurat de o participare remarcabilă, fiind prezenţi atât oameni politici cu experienţă, cât şi cercetători şi analişti recunoscuţi.

Coprezidată de Mihail Gorbaciov şi de prof. Horst Mahr – preşedintele Asociaţiei de Politică Externă din Munchen, la dezbateri au luat parte foşti prim-miniştri (Michel Rocard – Franţa; Miloş Zeman – Cehia, Mesut Yilmaz – Turcia; Gunther Beckstein – Bavaria), foşti miniştri (Alexandr Bessmertnîh – Rusia; lord David Owen – Marea Britanie; Hubert Vedrine – Franţa; Hans Blix – Suedia; Hans Winkler – Germania; Alexander Konovalov – Rusia; prinţul Turki Al Faisal – Arabia Saudită; Khaled Al Attiyah – Quatar), ambasadori (Jack Matlock – fost ambasador SUA la Moscova în 1989; Jianmin Wu – fost ambasador al Chinei la Paris; O. Suleimanov – scriitor şi ambasador actual al Kazahstanului la Paris), Hans Winkler – directorul Academiei Diplomatice Viena; Ruslan Grinberg – directorul Institutului pentru Economia Mondială şi Studii Politice a Academiei de Ştiinţe a Rusiei; Anatoly Orel – fost consilier prezidenţial Ucraina; Martin Lees – fost secretar general al Clubului de la Paris (Londra); Armand Clesse – director Institutul de Studii Europene şi Internaţionale Luxemburg; Pascal Boniface – director IRIS Paris; Giulietto Chiesa – editorialist, fost parlamentar european (Roma); Bernard Guetta – jurnalist “Radio France”; Fedor Lukianov – jurnalist “Rusia şi afacerile globale”; Zaharia Zahariev – director Fundaţia “Slavyani” – Bulgaria.

Desfăşurată în cadrul a trei paneluri de dezbateri, discuţiile au vizat problemele securităţii globale, pe de o parte, abordând inclusiv ultimele evenimente din ţările arabe din nordul Africii şi Orientul Apropiat, ca şi preocupările privind  securitatea nucleară, legate de accidentul de la centrala nucleară Fukushima, dar, pe de altă parte, locul şi rolul Europei în lumea de azi şi problemele cu care se confruntă Uniunea Europeană.

Prezint esenţa intervenţiei mele, asupra celor două componente ale dezbaterilor:

1. În primul rând, aş dori să menţionez că, la 20 de ani după sfârşitul războiului rece, încă nu s-a stabilit o nouă balanţă în cooperarea internaţională, corespunzătoare noilor sfidări complexe cu care se confruntă omenirea.

Pe de o parte – globalizarea ca proces şi interdependenţele dintre state şi popoare au devenit tot mai profunde.

Pe de altă parte – sărăcia şi marile decalaje existente între ţările sărace şi cele bogate reprezintă surse permanente de tensiuni şi instabilitate.

În acest context, structurile internaţionale create după al doilea război mondial nu mai corespund marii complexităţi ale problemelor cu care se confruntă lumea de azi.

Însă, şi mai important este faptul că a devenit foarte dificil să se combine şi să se balanseze principiile de bază ale relaţiilor internaţionale: respectul suveranităţii şi independenţei statelor, pe de o parte, şi respectul drepturilor omului, solidaritatea cu popoarele confruntate cu agresiunile unor dictaturi primitive şi sprijinirea lor în eforturile pentru promovarea democraţiei şi a unei vieţi mai bune pentru toţi – pe de altă parte.

Mulţi vorbitori au subliniat aceste dificultăţi.

2. În al doilea rând, vorbind despre securitatea internaţională, nu ar trebui neglijate marile probleme generate de conflictul dintre activităţile umane, respectiv de efectele societăţii industriale asupra mediului înconjurător.

Problemele ridicate acum 40 de ani de Clubul de la Roma au devenit foarte actuale prin gravitatea lor.

Consumul actual de resurse naturale (de energie, materii prime şi de hrană) depăşeşte limitele sustenabile. Unii experţi consideră că actualele consumuri depăşesc cu 50% aceste limite. Cu alte cuvinte, ar fi nevoie în momentul actual de o planetă şi jumătate pentru a acoperi consumurile existente!

Luând în considerare creşterea demografică, care are loc mai ales în ţările slab dezvoltate, precum şi creşterea, an de an, a consumurilor pe cap de locuitor, aceste probleme au devenit o mare sfidare pentru stabilitatea mondială şi supravieţuirea civilizaţiei.

Există propuneri pentru un PLAN B – în vederea salvării civilizaţiei şi a mediului natural. Există chiar propuneri de bugete anuale necesare pentru a susţine o campanie mondială de luptă împotriva sărăciei, a analfabetismului, pentru a promova asistenţa medicală şi sprijin  social, în special în favoarea celor mai sărace ţări ale lumii, ca şi pentru o campanie de protecţie a mediului, a pădurilor, a apelor, a terenurilor arabile, a pescuitului etc. Un asemenea buget, cu cele două componente ale sale, ar necesita cca 200 mld. dolari, ceea ce reprezintă doar cca. 12% din bugetele militare ale statelor.

Şi, cu toate acestea, asemenea propuneri rămân fără vreo reacţie din partea structurilor de decizie la nivel naţional, ca şi internaţional.

Aceasta este o adevărată provocare şi o platformă concretă pentru o necesară campanie mondială, în sprijinul securităţii internaţionale şi al viitorului civilizaţiei.

3. În ce privește tema panelului nostru privind Europa, locul și rolul ei în lumea de azi, permiteți-mi să încep cu o constatare: proiectul european este în pană, s-a împotmolit. Nu este un lucru de dată recentă, o consecinţă trecătoare a crizei economice şi financiare.

Este rezultatul unui proces desfăşurat pe o perioadă mai lungă de timp,pe care criza doar l-a adus în prim-plan.

A doua constatare: nu extinderea spre Est a Uniunii Europene este motivul pentru care proiectul european se află în dificultate. Schimbările radicale din 1989 au schimbat fața lumii și a relațiilor internaționale, influențând inevitabil dezvoltarea economiei mondiale.

Sunt tot mai multe voci care consideră că prăbuşirea comunismului a amânat cu două decenii această criză, prin mărirea pieţelor pentru ţările din Vest. Noi, în Est, am văzut în extinderea Uniunii Europene o oportunitate pentru a reduce decalajele de dezvoltare care ne separă, din varii motive, de Occident.

Politic, proiectul re-unificării continentului, după 1989, a fost, fără îndoială unul generos.

Însă, în sânul UE au apărut, de facto, membri de categoria a doua. Şi asta naşte frustrări. Nu ne-am aşteptat să ştergem discrepanţele de dezvoltare în câţiva ani. Dar aveam cu toţii în faţă experienţa Spaniei, Portugaliei, Greciei, care au făcut un adevărat salt de dezvoltare după aderare.

Nu este cazul multor țări din Est , unde influențele tranziției de la un sistem de state totalitare și economii centralizate spre democrație și economii de piață s-au împletit cu dificultățile generate de accesul în Uniunea Europeană.

Proiectul european a avut logica lui, şi aceasta era aceea a adâncirii integrării şi a evoluţiei către o formă specială de federalism.

Am crezut că Tratatul Constituţional de la Lisabona va rezolva o serie de probleme instituţionale. Nu le-a rezolvat. Acum apar idei cum să-l modificăm, pentru a include în el o viziune de moment sub presiunea efectelor crizei.

În fond, ceea ce numim „politică europeană” se rezumă, în ultimii ani, la o aspră bătălie pentru putere şi influenţă între instituţiile europene, între ele şi guvernele naţionale, între acestea din urmă şi regiunile europene.

Doamnelor şi domnilor,

Sărăcia şi subdezvoltarea rămân, oricât de şocant ar suna acest lucru în Europa, principalii adversari ai proiectului european, şi sursa primă a unui posibil eşec al lui. Nu am rezolvat aceste două probleme de o manieră durabilă. Mai mult, am luat decizii greşite, din dorinţa de a imita modele exterioare culturii economice şi sociale europene.

Tăria Europei a stat şi încă mai stă în economia sa socială de piaţă şi în modelul social asociat ei. Chiar şi faptul că Uniunea Europeană a reuşit să traverseze această criză gravă, în condiţii de stabilitate politică şi socială este consecinţa funcţionării, chiar şi parţiale, a modelului său social. Şi ce facem? Unii se grăbesc să-l demoleze, crezând că astfel crește „competitivitatea”. Mai mult, în România actualul guvern şi-a propus, nici mai mult, nici mai puţin, decât lichidarea statului social.

Ce este de făcut? În primul rând reducerea decalajelor de dezvoltare existente în sânul Uniunii europene, între ţări, şi în fiecare ţară membră, trebuie să devină principala politică europeană a următorului deceniu. Combaterea activă a sărăciei trebuie s-o urmeze. Libertatea de mişcare în sânul Uniunii a forţei de muncă este un lucru bun doar pentru unii. Ţările din Est nu mai pot fi doar un rezervor de forţă de muncă ieftină şi calificată.Ele trebuie ajutate să-şi formeze noi generaţii de muncitori calificaţi.

Trebuie să admitem , deasemeni, că Europa nu se poate integra fără a promova mari proiecte de infrastructuri. Infrastructurile, mai acut în est, mai puţin în Vest, trebuie să fie refăcute şi modernizate.

Înainte de orice, însă, Europa trebuie să rămână un spaţiu al democraţiei şi al libertăţii, în ciuda tuturor încercărilor care o aşteaptă. Emigraţia ilegală, care determină reacţii rasiste şi xenofobe este doar una dintre aceste încercări. Greutăţile economice sunt o altă încercare. Polarizarea economică şi socială, la fel. Dar cea mai importantă primejdie pentru proiectul european ar fi reducerea lui la dimensiunea economică, şi marginalizarea noilor veniţi.

Cuvintele lui Jean Monnet : „noi nu coalizăm state, noi unim oamenii!” își păstrează actualitatea. Asta este esenţa proiectului european: oameni uniţi de obiective şi valori comune, care lucrează pentru binele comun. Aceasta este condiția esențială pentru ca Uniunea Europeană să-și îndeplinească rolul propus.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

O vizita in “Spatiul Dunarean” – intre problematica majora la nivel european si preocupare “de suflet”

MUNCHEN

In zilele de 23 – 24 martie, se desfasoara la Munchen o Conferinta Internationala cu tema : “Securitate pentru lumea globala : un raspuns european “ organizata de Asociatia pentru Relatii Externe a Germaniei si Noul Forum Politic (Forumul Gorbaciov).

Dezbaterile au loc in trei sesiuni, vizand atat probleme ale securitatii globale, cat si locul si rolul Europei in acest context.

Voi prezenta o comunicare privind problemele cu care se confrunta Uniunea Europeana si efectele marilor decalaje, in plan economic si social, dintre tarile bogate si cele sarace ale continentului.

UPDATE – Relatare AGERPRES

 ION ILIESCU: PROBLEMELE MEDIULUI ŞI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE AU DEVENIT UN PERICOL ACUT

 Bucureşti, 23 mar /Agerpres/ – Problemele mediului şi schimbărilor climatice au devenit un pericol acut, a declarat miercuri, pentru AGERPRES, preşedintele de onoare al Partidului Social Democrat, Ion Iliescu.

Fostul şef al statului participă, în zilele de 23 şi 24 martie, la Munchen, la Conferinţa internaţională cu tema “Securitate pentru lumea globală: un răspuns european”, organizată de Asociaţia pentru Relaţii Externe a Germaniei şi Noul Forum Politic (Forumul Gorbaciov). Conferinţa este co-prezidată de fostul preşedinte Mihail Gorbaciov.

Potrivit lui Ion Iliescu, problemele legate de securitatea globală, cât şi rolul Europei în acest context, respectiv răspunsul european la problemele legate de aceasta a constituit una dintre temele centrale ale reuniunii.

În prima parte a reuniunii, dezbaterile, care au loc în trei sesiuni, s-au axat pe problematica generală a securităţii globale, în contextul evenimentelor din Libia, cu referire la modul de acţiune a comunităţii internaţionale.

“O altă parte a dezbaterilor s-au concentrat pe problematica, mai largă, referitoare la protecţia mediului şi la valorile societăţii, a mediului ambiant, dar şi a nivelurilor la care s-a ajuns cu risipa de resurse – care constituie una dintre problemele cele mai grave ale omenirii. Problemele mediului şi cele ale schimbărilor climatice au devenit un pericol acut”, a spus Ion Iliescu.

El a reamintit, în context, că volumul lansat recent la Bucureşti al lui Lester Brown “Lumea pe marginea prăpastiei” – constituie un avertisment sever în legătură cu agravarea dezechilibrelor provocate de evoluţia civilizaţiei actuale, prin presiunea crescândă asupra resurselor de bază – în special de hrană, apă şi energie, “în condiţiile unei inerţii păguboase şi insensibilităţi condamnabile din partea factorilor de decizie politică şi inadaptării legităţilor economiei de piaţă, în vederea stopării acestor evoluţii periculoase pentru existenţa civilizaţiei înseşi”.

Preşedintele de onoare al PSD va prezenta, la Munchen, o comunicare privind problemele cu care se confruntă Uniunea Europeană şi efectele marilor decalaje, în plan economic şi social, dintre ţările bogate şi cele sărace ale continentului.

La reuniune participă foşti premieri, miniştri din ţările europene, reprezentanţi din China, Arabia Saudită. AGERPRES/(AS – Cătălina Matei)

LANSARE DE CARTE

Recent a iesit de sub tipar editia în limba română a cartii lui Lester Brown, fondatorul “Earth Policy Institute” – “Lumea pe marginea prăpastiei”.

Este meritul Editurii Tehnice de a publica începând inca din anul 1988, rapoartele Institutului World Watch si principalele lucrari ale lui Lester Brown inclusiv cele din ultimii ani : «Planurile B – variantele 1 – 4».

Am considerat utila informarea publicului din tara noastra asupra problemelor tratate de autor, implicandu-ma personal Incepand cu corespondenta din 1987, pentru obtinerea gratuita a copyright-ului in vederea traducerii lucrarilor sale in limba romana. am stabilit o relatie personala cu Lester Brown, intalnindu-ne dupa 1990 atat la Washington, cat si la Bucuresti si la Bruxelles. Am prefatat volumul acesta .
“Lumea pe marginea prăpastiei”, constituie un avertisment sever în legătură cu agravarea dezechilibrelor provocate de evoluţia civilizaţiei actuale, prin presiunea crescândă asupra resurselor de bază – în special de hrană, apă şi energie, în condiţiile unei inerţii păguboase şi insensibilităţi condamnabile din partea factorilor de decizie politică, şi inadaptării legităţilor economiei de piaţă – în vederea stopării acestor evoluţii periculoase pentru existenţa civilizaţiei înseşi.

Lansarea volumului o voi face vineri, 18 martie 2011, la Academia de Stiinte Agricole si Silvice „Gheorghe Ionescu Sisesti”- Bld. Marasti Nr. 61, Sector 1, Bucuresti cu incepere de la orele 10,00 .in cadrul Forumului “Dunarea – renaturare sau indiguire? Solutii optime de adoptat”, ocazionat de Ziua Mondiala a Apei.

x    x   x  x

CUVÂNT ÎNAINTE

Cartea lui Lester Brown, “Lumea pe marginea prăpastiei”, constituie un avertisment sever în legătură cu agravarea dezechilibrelor provocate de evoluţia civilizaţiei actuale, prin presiunea crescândă asupra resurselor de bază – în special de hrană, apă şi energie, în condiţiile unei inerţii păguboase şi insensibilităţi condamnabile din partea factorilor de decizie politică, şi inadaptării legităţilor economiei de piaţă – în vederea stopării acestor evoluţii periculoase pentru existenţa civilizaţiei înseşi.

Autorul îl citează pe un expert britanic (John Beddington) care, în 2009, vorbea despre un “asalt total” generat de lipsuri alimentare, deficite de apă şi petrol scump, în perspectiva anului 2030. Un alt expert britanic (Jonathan Porritt) împărtăşeşte analiza lui Beddington, dar face precizarea că momentul de criză, denumit de el “ultima recesiune”, s-ar putea să fie mai aproape de anul 2020, decât de 2030.

Obiectul cărţii lui Lester Brown este încercarea de a da răspuns la întrebarea Cât timp mai avem şi ce este de făcut pentru a salva civilizaţia?
Cartea este construită pe trei capitole:

- În primul sunt descrise fenomene grave, cu efecte profunde asupra societăţii, în ansamblu: în primul rând, secătuirea apelor subterane şi scăderea recoltelor; în al doilea rând, eroziunea solurilor şi expansiunea deşerturilor; şi, în al treilea rând, creşterea temperaturilor, topirea gheţarilor şi securitatea alimentară.

- În al doilea capitol – consecinţa acestor procese: emergenţa politicii deficitului alimentar; refugiaţii alimentari – creşterea fluxurilor migratorii; presiuni asupra stabilităţii generale şi apariţia de “state eşuate”.

- În al treilea capitol se creionează posibile răspunsuri, reluând propunerile enunţate de autor în volumele sale anterioare privind planul B: edificarea unei economii globale eficiente energetic; valorificarea energiei eoliene, solare şi geotermale; refacerea sistemelor naturale de susţinere a economiei, eradicarea sărăciei, stabilizarea populaţiei şi salvarea “statelor eşuate” şi, în fine, asigurarea hranei pentru opt miliarde de locuitori ai planetei.

În concluzie, intitulată sugestiv “Cu ochii pe ceas “, autorul vorbeşte despre importanţa şi emergenţa tuturor măsurilor propuse pentru salvarea civilizaţiei.

* * *
Pentru a ilustra efectele unor schimbări evidente în regimul climatic al planetei, autorul face trimitere la două fenomene petrecute în anul 2010.

Unul în Rusia – valul canicular din zona Moscovei, început la sfârşitul lunii iunie şi prelungit până la mijlocul lunii august. Temperatura atinsă în jurul Moscovei a depăşit cu cca. 8 grade Celsius temperaturile obişnuite pentru această regiune (ceea ce nu se mai înregistrase de-a lungul celor 130 de ani de observaţii meteorologice din Rusia). Efectele au fost dezastruoase: milioane de hectare de păduri au fost distruse; recolte pe suprafeţe enorme – pârjolite; oraşul Moscova a fost învăluit de trombe de fum, creând mari probleme de respiraţie, în special pentru bătrâni, bolnavi şi copii. Efectele economice au fost dintre cele mai grave, estimate la pierderi de cca. 300 miliarde dolari. Recolta de grâne a Rusiei a scăzut de la cca. 100 mil. tone la cca. 60 mil. tone. Rusia (al treilea exportator mondial de grâne) a fost nevoită să interzică exporturile. Efectul pe piaţa mondială a fost creşterea preţului mondial al grâului cu 60%.

Un efect pozitiv – remarcă Lester Brown – a fost declaraţia preşedintelui Medvedev, legată de acest fenomen: “Ceea ce se petrece chiar acum cu clima planetară trebuie să fie un semnal de alarmă pentru noi toţi”. Autorul consideră această declaraţie a preşedintelui Medvedev ca abandonare a poziţiilor oficiale anterioare ale Rusiei, care negau schimbările climatice şi se opuneau iniţiativelor de reducere a emisiilor de carbon.

Al doilea fenomen caracteristic s-a produs aproape concomitent, la sfârşitul lunii iulie, în nordul Pakistanului, când s-au declanşat ploi torenţiale neobişnuite. Acestea s-au suprapus peste topirile de zăpezi şi gheţari din munţii Himalaya, urmare a unui regim termic fără precedent (temperaturi de 53,3 grade Celsius, înregistrate la sfârşit de mai 2010 în zona central sudică a Pakistanului). Drept urmare, fluviul Indus (care străbate Pakistanul de la nord la sud) şi afluenţii săi au ieşit din matcă, inundând cca. o cincime din teritoriul Pakistanului. Au fost avariate şi distruse 2 milioane de case, afectând peste 20 milioane de oameni. Au murit 2000 pakistanezi. Recoltele de peste 2,4 milioane de hectare au fost distruse; reţeaua de canale a unuia dintre cele mai extinse şi vechi sisteme de irigaţii din lume a fost deteriorată; peste 1 milion de vite s-au înecat. A fost considerat cel mai mare dezastru natural din istoria Pakistanului. Aceasta a fost şi consecinţa defrişărilor masive de păduri (urmare a creşterii rapid a populaţiei, care a atins 185 milioane locuitori, faţă de 112 milioane în anul 1992). 90% din pădurile străvechi din bazinul Indusului au dispărut în timp, accentuând caracterul torenţial al scurgerilor pe versanţi, eroziunile şi alunecările de teren, colmatarea rapidă a acumulărilor construite pe râuri şi, respectiv, reducerea capacităţii lor de stocare şi de atenuare a viiturilor.

Deci, toate acţiunile nesăbuite ale oamenilor în timp se transformă în consecinţe catastrofale pentru comunităţile umane (din aceeaşi generaţie sau din generaţiile următoare).

Aceste două exemple ilustrează efectele fenomenului semnalat de comunitatea ştiinţifică, al încălzirii globale şi al schimbărilor climatice, cu efecte din ce în ce mai grave, şi urgenţa măsurilor necesare de contracarare a lor.

S-a semnalat, mai demult, efectul defrişărilor masive de păduri, care, la mijlocul secolului al XIX-lea, acopereau 2/3 din suprafaţa planetei, iar astăzi mai reprezintă doar 25%. Trebuie spus că acelaşi fenomen şi cam aceleaşi dimensiuni le-a cunoscut şi teritoriul României de astăzi (cu suprafeţe împădurite de cca.66% la mijlocul sec. al XIX-lea şi cca. 23% astăzi). Or, pădurile sunt un fel de plămâni ai planetei – ele sunt mari consumatoare de bioxid de carbon – factorul principal al aşa-numitului “fenomen de seră”, care provoacă încălzirea globală. În acelaşi timp, ele degajă mari cantităţi de oxigen în atmosferă. Prin defrişarea pădurilor, omenirea s-a privat singură de un factor de autoprotecţie.

Efectul defrişărilor nesăbuite care au avut loc în ţara noastră, după 1990, după privatizarea pădurilor, mai ales pe versanţii Carpaţilor Orientali, s-a concretizat prin amplificarea viiturilor în bazinul râului Siret. Dar, şi în zona de sud, inclusiv în zone de deal şi câmpie, dispariţia pădurilor, inclusiv a perdelelor de protecţie promovate de ICAR (Institutul de Cercetări Agricole al României, condus de acad. Ionescu-Siseşti) se resimte atât cu efecte asupra producţiei agricole, cât şi prin relansarea proceselor de deşertificare din sudul Dobrogei, al Olteniei şi chiar al Câmpiei Române.

Lester Brown semnalează că, pe parcursul celor 6000 de ani de când a început civilizaţia, omenirea a trăit pe baza productivităţii sustenabile a sistemelor naturale ale pământului. Dar, în ultimele decenii, societatea umană a depăşit nivelul consumului de resurse pe care aceste sisteme îl pot susţine (adică a devenit nesustenabil”!).

Pe lângă efectele defrişărilor de păduri, autorul semnalează faptul că jumătate din populaţia planetei trăieşte în ţări în care apele subterane se împuţinează şi puţurile seacă (multe sisteme de irigaţii se bazează pe pomparea apei din pânza freatică sau din straturi de adâncime); eroziunea solului depăşeşte formarea de noi soluri pe o treime din suprafaţa arabilă a lumii; cirezile şi turmele tot mai numeroase de vite, oi şi capre transformă vaste întinderi de păşuni în deşert. Patru cincimi din resursele piscicole oceanice sunt pescuite la limita capacităţii de reproducere sau în exces. Cererea depăşeşte, deci, oferta în mai toate sistemele naturale!

Totodată, continuarea arderii masive de combustibili fosili supraîncarcă atmosfera cu bioxid de carbon, împingând temperatura Pământului tot mai sus. Aceasta generează tot mai frecvent fenomene climatice extreme, ca valurile de căldură, furtuni tot mai violente sau inundaţii distrugătoare.

Lester Brown semnalează un studiu din 2002 al unui colectiv de savanţi coordonat de Mathis Wackerwegel (de la Academia Naţională de Ştiinţe a SUA), care a introdus conceptul de “amprentă ecologică”, exprimând sintetic efectele însumate ale tuturor proceselor care duc la uzura bogăţiilor naturale ale pământului, inclusiv suprasarcina de bioxid de carbon din atmosferă. Ei au ajuns la concluzia că solicitările colective ale omenirii au depăşit pentru prima oară capacitatea de regenerare a pământului în jurul anului 1980. În 1999, solicitările globale au depăşit productivitatea sustenabilă a sistemelor naturale cu 20%; iar calculele în curs vorbesc de faptul că, în 2007, acest indicator a ajuns la 50%. Adică, acum, ne aflăm în situaţia de avarie, când ar fi nevoie de o planetă şi jumătate pentru a susţine consumul actual al omenirii!

De unde, concluzia autorului că declinul global al sistemelor naturale de susţinere a economiei, declinul, deci, ecologic care va conduce la declin economic şi social este deja în plină desfăşurare. Şi că managementul actual al economiei globale, bazată pe mecanismele pieţei, este la ananghie. Şi asta pentru că gândirea economică şi politică modernă acordă puţină atenţie pragurilor sustenabile de productivitate ale sistemelor naturale ale pământului, fiind puţin sincronizată cu ecosistemul de care depinde şi care se apropie de colaps.

El constată că, desigur, piaţa face bine multe lucruri. Ea alocă resursele cu o eficienţă inimaginabilă, cu atât mai mut irealizabilă pentru orice planificator central (ceea ce noi, în această parte de lume, am resimţit pe deplin, ignorarea pieţei şi încercarea de substituire a ei cu un factor subiectiv – birocraţia de stat – fiind cauza esenţială a falimentului şi prăbuşirii aşa-numitului “socialism de stat”). Dar, pe măsură ce economia mondială s-a amplificat de douăzeci de ori în ultimul secol (creşterea produsului global mondial) – piaţa şi-a dezvăluit un defect – unul atât de serios încât, dacă nu este corectat, va consemna sfârşitul civilizaţiei aşa cum o cunoaştem, deocamdată.

Piaţa, care determină preţurile, nu ne spune adevărul. Ea omite costurile indirecte (deteriorarea factorilor de mediu) care, în unele cazuri, “micşorează” increct costurile directe.

Dezvoltarea unui sistem economic care duce la reducerea suprafeţelor de păduri ale planetei, la extindere eroziunilor de sol, la epuizarea pânzelor freatice, la exterminarea bancurilor de peşte, la creşterea temperaturilor planetei, la topirea calotelor polare şi a gheţarilor (toate, reprezentând “costuri indirecte”) devine sursa propriului colaps al economiei.

Autorul face o paralelă cu dispariţia unor civilizaţii din trecut. Arheologii demonstrează că prăbuşirea unei civilizaţii nu survine brusc. Colapsul economic şi social a fost întotdeauna precedat de o perioadă de declin al mediului înconjurător (în cazul civilizaţiei sumeriene – sărăturarea solurilor irigate; în cazul civilizaţiei maya – defrişarea pădurilor de pe versanţii munţilor). Avem acum o economie care îşi distruge sistemele naturale de susţinere şi care ne-a dus pe calea declinului şi a colapsului. Ne aflăm periculos de aproape de marginea prăpastiei!

Una din verigile slabe ale civilizaţiei actuale, consideră Lester Brown, este problema alimentaţiei. Răspândirea foametei (într-o societate care a acumulat, mai ales în ultima jumătate de secol, o tot mai mare bogăţie) – este tendinţa cea mai tulburătoare pentru acest început de secol. Dacă în 1996 se înregistrase un minim al numărului de oameni cronic înfometaţi şi subnutriţi, însumând 788 milioane, în anul 2009, numărul acestora a depăşit cifra de 1 miliard.

Autorul menţionează că răspândirea foametei a precedat şi prăbuşirea altor civilizaţii din trecut. Dacă răspândirea foametei poate fi considerată un indicator al declinului care precede colapsul social al civilizaţiei actuale globale, atunci acesta a început acum peste un deceniu! Or, acest fenomen a apărut în contextul în care ritmul de creştere a populaţiei planetei se menţine ridicat. De la 6 miliarde locuitori ai planetei în anul 2000, omenirea înregistrează acum aproape 7 miliarde şi se fac prognoze că se va ajunge la 8 şi, poate chiar 9 miliarde.

De aceea, Lester Brown reia în această lucrare propunerile enunţate deja în volumele sale anterioare privind Planul B – pentru salvarea civilizaţiei.

Ideea Planului B este de a determina inversarea actualelor tendinţe ale economiei mondiale care împing omenirea spre distrugerea suporturilor naturale ale economiei şi dezagregarea sistemului climatic, până la marginea prăpastiei. El comportă 4 componente:

1. O masivă reducere a emisiilor de carbon cu 80% până în anul 2020;
2. Stabilizarea populaţiei la maximum 8 miliarde, până în anul 2040;
3. Eradicarea sărăciei;
4. Refacerea pădurilor, a solurilor, apelor freatice şi a bancurilor piscicole.

Lester Brown actualizează, în acest scop, propunerile sale din Planul B, privind un buget anual necesar pentru stoparea actualilor factori distructivi din activitatea economică şi promovarea unui set de măsuri pentru salvarea civilizaţiei.

Un astfel de buget ar însuma sub 200 miliarde dolari, din care 75-80 miliarde ar trebui destinate unor măsuri de ordin social:
- extinderea educaţiei primare universale;
- eradicarea analfabetismului;
- asigurarea unei mese gratuite tuturor şcolarilor;
- sprijinirea familiilor şi copiilor preşcolari;
- sănătatea reproductivă şi planningul familial;
- sistem universal de asistenţă medicală.
Iar cca. 110-120 mld. ar trebui destinaţi restaurării factorilor naturali:
- plantare de copaci (reîmpădurirea planetei);
- protecţia solului arabil;
- restaurarea păşunilor;
- restaurarea pescuitului;
- stabilizarea pânzei freatice;
- protecţia biodiversităţii.

Lester Brown consideră că există şi resursele financiare necesare pentru a susţine un asemenea proiect. Spre comparare, bugetele militare ale statelor însumează 1522 miliarde dolari, din care SUA, 661 miliarde. Deci, bugetul planului B nu reprezintă decât 12% din bugetul militar mondial! Ar suferi oare securitatea mondială dacă s-ar face acest transfer? Nu cred!

Se impune, de altfel, să se schimbe optica asupra conceptului de securitate pentru secolul al XXI-lea.

Pe bună dreptate, Lester Brown consideră că principala ameninţare pentru securitatea mondială, astăzi, nu mai e atât agresiunea militară, ci mai ales schimbările climatice, creşterea populaţiei (predominant în ţările sărace), criza apei, sărăcia, creşterea preţurilor la alimente şi falimentul statelor!

Pentru salvarea civilizaţiei este necesară, deci, o schimbare radicală a înţelegerii pericolelor reale cu care se confruntă omenirea, la acest început de secol, şi adaptarea la nivelul factorilor de decizie politică atât în plan naţional, cât şi al organismelor mondiale (şi, fără îndoială, şi al marilor companii multinaţionale) a măsurilor necesare pentru evitarea colapsului şi a prăbuşirii civilizaţiei – sugerate şi în PLANUL B – propus de Lester Brown.

Un altfel de interviu !

on Vimeo.

LA ANIVERSARE

Am fost placut impresionat de numarul mare de felicitari pe care le-am primit cu ocazia zilei mele de nastere.

Cele mai sincere multumiri celor ce  si-au indreptat gandurile spre mine :prieteni, colegi, blogeri si jurnalisti.

Tuturor le transmit LA MULTI ANI ! IMPLINIREA SPERANTELOR SI MULTE BUCURII !

 

MULTUMESC, “JURNALUL NATIONAL”

Articol publicat la 3 martie 2011 in “Jurnalul National”

 

ASTAZI E ZIUA TA : Ion Iliescu

 

Ion Iliescu, omul care a marcat istoria României în ultimii 20 de ani, îm­pli­neşte astăzi 81 de ani. La mulţi ani!

“Nu voi înceta să mă bat pentru dreptate în societatea românească”

“Am fost mereu, se ştie, un om activ. Continuu să scriu, să citesc, să mă întâlnesc cu oamenii, să stau de vorbă cu cei care îmi cer sfatul. Nu sunt în vacanţă, deşi am decis să mă implic mai puţin în activitatea politică directă, de zi cu zi. Nu pentru că mă îndepărtez de politică, ci pentru că întotdeauna am fost şi altceva, nu doar om politic. Şi vine o vreme când acel altceva trece înaintea politicii.

Văd că mulţi români, mai ales cei tineri şi foarte tineri, trăiesc ca pe o dramă faptul că s-au născut aici. Este o criză identitară, care poate ar trece repede, dacă nu ar exista un factor agravant: îngustarea orizontului de aşteptare. Eu, şi cei din generaţia mea, n-am considerat niciodată că a fost o neşansă că ne-am născut aici. Ba, mai mult, imediat după război fiind, credeam sincer că misiunea noastră este să reconstruim ţara, să schimbăm în bine viaţa oamenilor, să facem ceva pentru România.

Revolta tinerilor (şi eu am fost un revoltat în tinereţe) e întotdeauna de înţeles, chiar şi atunci când manifestările pot şoca. Important este să înţelegem ce vor să ne spună şi să le oferim o şansă. Ideea că se descurcă singuri, că aşa e în capitalism sau în societăţile post-industriale, e falsă. Progresul este operă colectivă, doar supravieţuirea e pe cont propriu.

Revolta asta împotriva “Ro­mâ­niei”, şi a tinerilor, şi a mai puţin ti­nerilor, este şi rodul unei neîn­ţelegeri. Facem mereu confuzia între România, ca stat, şi clasa ei politică, care ar trebui să gestioneze statul. O clasă politică poate fi schimbată, cu pu­terea votului, statul este peren. Sau ar trebui să fie. România este o ţară frumoasă, care are suficiente resurse, inclusiv de inteligenţă, pentru a putea oferi cetăţenilor ei un trai decent.

Cu toţii ne-am dori să trăim mai bine, şi nu peste cinci sau zece ani, ci acum. Din păcate, condiţiile obiective ne îndeamnă la prudenţă. Pagubele făcute de modul în care a fost gestionată economia în ultimii doi ani vor fi greu de recuperat. Tocmai de aceea sunt de apreciat aceia care, în loc să aştepte ca actuala putere să se prăbuşească definitiv sub povara incompetenţei ei dovedite, se strădu­iesc să determine o schimbare, astfel încât dorita relansare să înceapă mai devreme. De aceea ezit, când sunt întrebat cum aş caracteriza actuala guvernare, între diletantism şi ires­ponsabilitate.

Optzeci şi unu de ani sunt o viaţă de om, trăită din plin. O viaţă cu bune şi mai puţin bune, cu împliniri şi deza­mă­giri. Îmi doresc mai puţine pentru mine, pe măsură ce avansez în vârs­tă. Sănătatea şi puterea de muncă sunt principalele dorinţe, căci mai am proiecte încă nefinalizate pe masa de lucru.

Cea mai mare satisfacţie pentru mine vine din sentimentul datoriei împlinite. Vreau să le spun asta acelor români care au început să mă privească altfel de când au înţeles că mi-am îndeplinit mandatele politice cu o responsabilitate care azi, din nefericire, lipseşte. Îmi pare rău că nu am reuşit, în anii în care am fost la putere, să comunic mai bine cu dumneavoastră, cei care nu aţi fost de acord cu mine pe chestiuni de deta­liu, iar acum realizăm cu toţii că eram de acord asupra chestiunilor cu adevărat importante. Este un lucru pe care mi-l reproşez: poate că dacă am fi comunicat mai bine, prezentul ar fi arătat altfel, iar anumite persoane n-ar fi ajuns niciodată să îşi bată joc de valorile democratice şi de elitele naţiunii.

Celor care au fost mereu alături de mine le transmit că nu voi înceta să mă bat pentru drepturile lor şi pentru dreptate în societatea românească.”

EUROPA FM

Duminica, 27 februarie 2011, am participat la Radio Europa FM in cadrul emisiunii “Catedra de Politica” realizata de domnul profesor Daniel Barbu impreuna cu jurnalistii Marian Sultanoiu – GANDUL si Ion M.Ionita – ADEVARUL la o analiza a evenimentelor ce marcheaza actualitatea politica a Romaniei.