SCURTE APRECIERI

Mihnea Georgescu, Gabriela Savitsky, disica, si Sibilla - realmente, reuniunea aniversara de la Iasi si manifestarile consacrate Universitatii Iesene la 150 de ani de existenta au avut o veritabila tinuta academica. Ele ne-au scos cumva, pentru cateva clipe, din mizeria morala care ne inconjoara la tot pasul si din primitivismul abordarii problemelor societatii noastre de catre actuala guvernare.

Marcus aprecierile dvs. reflecta perceptia publica despre modul nedemn in care s-au comportat parlamentarii care sustin guvernarea in fata motiunii de cenzura. Ca dealtfel si guvernantii. Incercarea penibila a premierului Boc de a-i atribui lui Victor Ponta ceea ce facuse chiar el – si anume “mituirea parlamentarilor” – a fost edificatoare.

La fel de inexplicabila a fost decizia guvernului de a-si asuma raspunderea pentru un proiect de Lege a Educatiei – aflat in plina dezbatere parlamentara (in faza finala la Senat), unde avea sansa sa capete o forma acceptabila.

Aceasta ignorarea a opiniilor provenite din randul celor ce lucreaza in invatamant este strigatoare la cer.

La Iasi, reprezentantii mediului universitar si-au exprimat deschis dezaprobarea fata de modificarile preconizate de noua lege, care anuleaza printre altele autonomia universitara – achizitie esentiala a schimbarilor produse dupa 1989. Dar, si modificarea structurii invatamantului preuniversitar – renuntarea la cele trei cicluri, de cate patru ani, consacrate invatamantului primar, gimnazial si liceal, este total nejustificata !

Aceasta superficialitate in abordarea unui domeniu esential al societatii noastre, acum la inceput de secol XXI, cand educatia, pregatirea stiintifica a tinerei generatii sunt vitale pentru progresul societatii – este de-a dreptul inacceptabila. Ca si aroganta si ignorarea opiniilor oamenilor avizati  cu care guvernantii se prezinta in fata opiniei publice.

Acest lucru va produce mari daune invatamantului care si asa se zbate in nevoi.

Fara indoiala ca aceasta lege nu va putea rezista. Se va impune, in mod obligatoriu, modificarea ei radicala, in concordanta cu realitatile si nevoile concrete ale acestui sector vital al societatii.

Theodora – Este corecta replica pe care i-ai dat-o d-nei Vass (ca si din partea celor ce au intervenit pe blogul d-tale) .

Este, intr-adevar, flagranta asertiunea d-nei Vass privind asa-zisa “compasiune pentru cei ce muncesc”- exprimata – prin ce?:

- prin desfintarea de locuri de munca ? ;

- prin reducerea arbitrara a salariilor ?

Curat politica de dreapta !!!

Mgabim (din Chicago)  - Observatii interesante, la emisiunea d-nei Firea, unde se incerca plasarea raspunderii pentru “insuccesul motiunii de cenzura” pe seama opozitiei. Ba, se mai “invocau” si reprosuri reciproce intre reprezentanti ai PNL si PSD – manevra abila dar vicioasa; incercare de folosire a vechiului procedeu : “DEZBINA SI STAPANESTE” !

In ce priveste utilizarea la astfel de emisiuni a acordarii de “note” – mi se pare de-a dreptul puerila !

 

COMENTARII

 

Gellini – Ceausescu NU a fost judecat gresit, in ciuda improvizatiei in care s-a desfasurat procesul – improvizatie impusa de conditiile binecunoscute, create de diversiunea armata care a provocat atatea victime umane, si care s-ar fi multiplicat daca nu exista procesul si sentinta din 25 decembrie 1989.

fragmentariumpolitic – aveti dreptate. Poporul este factorul determinant al unei tari . Si, deci, slujirea lui corecta – datoria esentiala  a STATULUI si a celor alesi vremelnic sa-l slujeasca.

“Motiunea de cenzura si protestul social nu sunt cauze perdute !”- apreciere corecta.

Ar comite o greseala grava guvernantii sa considere ca au castigat ceva prin masurile luate pentru a impiedica trecerea  motiunii de cenzura. Abtinerea de la vot, impusa de grupurile sustinatoare ale guvernului, este nedemocratica si, deci “o rusine” pentru acestia iar pentru respectivii parlamentari – NEDEMNA.

Pe de alta parte, masurile luate pentru a impiedica venirea demonstrantilor la Bucuresti si diversiunile vehiculate privind “intentii agresive” ale acestora reflecta acelasi spirit primitiv al guvernantilor, panica si nesiguranta lor in fata protestelor populatiei.

Marcus – apreciere corecta. “Cea mai sinistral farsa si cea mai mare bataie de joc la adresa poporului roman”. Aveti dreptate ca “generalul IARNA “ va deveni nu numai “cosmarul portocaliu” pentru cetateni ci si cea mai mare incercare pentru guvernanti, factor care va putea inlesni curmarea mai devreme a acestui cosmar.

 

“DIES ANNIVERSARIUS”

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, cea mai veche institutie de invatamint superior din tara, a marcat  150 de ani de la infiintarea sa, consemnata prin Decretul semnat de Domnitorul Unirii – Alexandru Ioan Cuza – in ziua de 26 octombrie 1860.

Momentul de varf al suitei de manifestari care au marcat aceasta aniversare, l-a constituit Adunarea Solemna din Aula Magna “Mihai Eminescu” a Universitatii , prezidata de rectorul  Vasile Isan, – in ziua de 26 octombrie a.c. Au fost prezenti profesori si studenti ai universitatii, 20 de rectori de la universitatile romanesti alaturi de peste 100 de alti reprezentanti ai mediului academic national, 40 de invitati din strainatate, rectori, reprezentanti ai rectorilor si profesori de la universitatile partenere din Paris, Liege, Poitiers, Lille, New York, Nebraska, Freiburg, Konstanz, Jena, Bari, Padova si Saint Petersburg, reprezentanti ai autoritatilor locale si centrale.

Au fost prezentate mesaje din partea fostilor sefi de stat, actualului presedinte, primariei si consiliului judetean Iasi precum si al acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Romane, a unor rectori ieseni si din alte centre universitare.

Prezint in continuare textul mesajului pe care l-am sustinut in cadrul Adunarii Solemne.

Domnule Rector,

 

Distinşi membri ai corpului profesoral,

 

Dragi studenţi,

 

Doamnelor şi domnilor,

Sunt onorat şi bucuros să pot participa la solemnităţile prilejuite de împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, un oraş atât de drag inimii mele. Permiteţi-mi să vă adresez cele mai sincere felicitări şi urări de noi succese şi împliniri în activitatea dumneavoastră didactică şi de cercetare.

Unirea Principatelor Române, în ianuarie 1859, a fost evenimentul cel mai important al procesului de modernizare a principatelor române, început, în opinia mea, în 1821, şi intrat pe un nou făgaş, ca urmare a evenimentelor din revoluţionarul an 1848. Ideile Revoluţiei Franceze, ale Iluminismului, prindeau tot mai mult în rândul elitelor române, se redescoperea şi se afirma latinitatea noastră, care constituia cel mai temeinic argument pentru o nouă construcţie identitară, care să faciliteze unirea românilor din cele trei principate.

Elitele care au fost implicate în Revoluţiile de la 1848 şi apoi în înfăptuirea unirii, pregătite în Apus, au înţeles rolul central jucat de educaţie în progresul societăţilor apusene, în succesul lor economic şi în bunăstarea lor. Proiectele lor nu puteau fi puse în aplicare fără o masă critică de oameni educaţi, care să propage valorile noii clase în afirmare, burghezia, care se va dovedi motorul schimbării şi modernizării în deceniile următoare.

Deşi nu descinde direct din ea, Universitatea din Iaşi este continuatoarea simbolică a vechii Academii domneşti din Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu, şi se trage direct din Academia Mihăileană, înfiinţată în 1843 de Mihail Sturza. Am amintit aceste lucruri pentru a sublinia faptul că Iaşii au devenit în timp un centru cultural-educaţional, la scara şi la mijloacele disponibile în epocă.

Mulţi spun că înfiinţarea universităţii din Iaşi, în 26 octombrie 1860, prin decret al lui Alexandru Ioan Cuza, sfătuit de Mihail Kogălniceanu, a fost un fel de compensaţie pentru alegerea Bucureştilor drept capitală a Principatelor Unite. Personal cred că a fost un gest de recunoaştere a capacităţii acestui oraş de a susţine un important centru de învăţământ superior, un centru de radiere a ideilor modernităţii, de sprijinire a reformelor de care noul stat avea atâta nevoie pentru a se dezvolta şi pentru a reduce rămânerile în urmă.

Cei care au întemeiat Universitatea au făcut din ea un proiect deschis. Până la sfârşitul secolului 19 au apărut Facultăţi noi, cea de medicină, s-a dezvoltat cea de ştiinţe, s-a construit actualul sediu, după planurile arhitectului Louis Blanc. Universitatea din Iaşi a fost şi este un corp viu, evoluează odată cu societatea, se adaptează nevoilor ei, încearcă, şi nu de puţine ori reuşeşte să le anticipeze. S-a implicat şi se implică în viaţa cetăţii, răspunde nevoilor ei, nu s-a rupt niciodată de realitate, indiferent de vitregia vremurilor.

M-am intersectat, nu o dată, cu oamenii Universităţii, profesori şi studenţi. Am lucrat împreună pentru o serie de mari proiecte de infrastructuri. Am găsit aici parteneri avizaţi şi entuziaşti, creatori.

 

Doamnelor şi domnilor,

 

Învăţământul superior românesc traversează o criză profundă, pe care nu o putem nega, dar nici nu trebuie s-o dramatizăm peste măsură. Criza este atât de natură materială, pentru că economia românească traversează, la rândul ei, o gravă criză, şi asta de mai bine de două decenii, cât şi de natură identitară.

Societatea românească are mari probleme în a-şi defini un proiect de viitor. Lucru greu de înţeles, mai ales în condiţiile în care a dat dovadă de resurse pentru a duce la bun sfârşit proiectul integrării euro-atlantice. În lipsa acestui proiect, evoluţia noastră este haotică, lipsită de orizont şi, mai ales, consumă inutil resurse şi timp.

Cetăţenii sunt nemulţumiţi de performanţele sistemului public de educaţie, dar nici nu ştiu ce să-i ceară. Pe de altă parte în România între educaţie, statut social, performanţă economică, succes în politică şi în afaceri nu prea mai există legătură. Banul a luat locul valorizării prin merite. Nu suntem o meritocraţie, aşa cum ar trebui să fie orice democraţie cât de cât matură şi funcţională.

Nu spun că şcoala este după chipul şi asemănarea societăţii, pentru că ar fi o afirmaţie falsă. Oamenii din sistem fac eforturi uriaşe pentru a-l păstra funcţional, pentru a da produse de calitate. Din păcate efortul lor nu este nici înţeles la adevărata sa valoare, nici recompensat ca atare.

Dacă noi nu ştim ce vrem de la viitor, cum ar putea un sistem, al cărui ciclu de „producţie”(spun asta pentru că a ajuns un loc comun ca toate lucrurile să fie judecate cu instrumentele cu care se judecă  performanţele economice) este de minim 12 ani şi de maxim 20 de ani ce nevoi va avea societatea prin 2030, pentru a se adapta cerinţelor de pe piaţa muncii?

Cred că răspunsul este revenirea la un sistem educaţional care să  formeze o gândire critică, autonomă, care să ofere acele cunoştinţe necesare unei mai mari flexibilităţi a absolventului pe piaţa muncii. Nu mai există cariere pe viaţă, în viaţa profesională se petrec schimbări, adesea radicale. Absolvenţii trebuie să fie pregătiţi pentru asta.

În acelaşi timp România nu trebuie să repete greşeli din trecut şi să-şi distrugă continuitatea unor domenii educaţionale, mai ales în domeniul tehnic. Este o realitate faptul că peste 75% dintre elevii de acum sunt analfabeţi ştiinţific, într-o lume tot mai dependentă de tehnologie, iar jumătate din absolvenţii de studii superioare sunt şomeri. Nu orice reformă în educaţie este o reformă bună.

De aceea, fără a nega nevoia de schimbare, de adaptare a şcolii la cerinţele secolului 21, ea trebuie făcută împreună cu oamenii din sistem, cu societatea, nu împotriva lor. Rezistenţa la schimbare nu este neapărat semn de anacronism sau de instinct de conservare. Poate fi şi semn de înţelepciune.

România are o rămâne istorică în urmă, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială. Acum, ca membri ai Uniunii Europene, obiectivul reducerii acestor rămâneri în urmă este şi mai acut. Şi nu-l vom putea atinge fără a avea elite politice, economice, manageriale, de calitate, capabile să genereze politici publice adecvate scopului propus. Şi mai ales fără elite care să aibă conştiinţa servirii interesului public, indiferent de mediul în care se afirmă

Nu vom ieşi din sărăcie fără un efort naţional solidar, conştient, şi fără o educaţie adecvată, accesibilă tuturor românilor. Profesorii şi studenţii Universităţii pe care o sărbătorim azi au înţeles aceste lucruri, şi lucrează pentru a construi bazele unei noi  abordări a acestor probleme. Să aplaudăm efortul lor şi să le fim aproape în ceea ce fac.

Lumea care se profilează la orizont, şi căreia îi spunem fie post-capitalism, fie post-modernism, va avea nevoie, pentru a progresa, de personalităţi intelectuale complexe, care să deschidă noi drumuri în gândire, care să dezvolte noi discipline de graniţă, şi care să fie, într-un mod raţional, vizionare.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez noi succese în activitatea dumneavoastră.

La Mulţi Ani!

 

Foto http://www.uaic.ro

COMENTARII

 

Larisa – Bineînţeles că sunt de acord cu integrarea Republicii Moldova în UE şi am pledat pentru ca Republica Moldova să fie tratată în acelaşi cadru al lărgirii viitoare a UE, alături de ţările din spaţiul numit al “Balcanilor de Vest” (fosta Iugoslavie şi Albania). Pentru aceasta sunt de îndeplinit, însă, o suită de condiţii de natură politică şi economică – deloc simple. Una dintre problemele dificile, în perspectivă, rămâne problema Transnistriei. Aşa cum problemele de natură economică şi socială, dar şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept rămân, de asemenea, probleme nu uşoare. România poate şi e datoare să sprijine Republica Moldova în această direcţie, ţinând seama de experienţa proprie în negocierile cu UE, dar şi în celelalte aspecte, dezvoltând relaţiile multilaterale dintre cele două state.

Ovidiu - Domnul Teşu Solomovici este un gazetar foarte bun şi echilibrat; iar aprecierile sale privind holocaustul sunt bazate pe un studiu atent şi bine documentat, ca şi pe trăiri personale. Aşa încât sunt demne de toată consideraţia.

Theodora - Remarcile domnului Tăriceanu sunt pertinente. Manipularea în media a unor interceptări telefonice, dar şi a unor înregistrări de convorbiri particulare reflectă practicile antidemocratice şi abuzul la care apelează factorii de putere. Ne reîntoarcem, şi din acest punct de vedere, la mentalităţi şi practici dinainte de 1989. Fără îndoială, Parlamentul ar trebui să intervină mai energic în această direcţie.

Marcus - Votul mecanic din camera Deputaţilor asupra proiectului de lege şi mai ales reacţia întârziată a conducerii PDL la această “gafă” a propriilor parlamentari ca, de altfel, şi “numărarea voturilor” la o altă lege – în absenţa clară a cvorumului necesar – reflectă degringolada şi climatul nedemocratic care domnesc în această grupare. 

gicacontraeu – În legătură cu întrebarea dumneavoastră, vă pot spune următoarele:

- Relaţiile mele cu domnul Coposu au fost influienţate de climatul anilor ’90 – încordat şi cu note de exclusivism şi intoleranţă. Dar, cred că, în ciuda poziţiilor noastre diferite – în plan politic şi ideologic, fiind principalii adversari politici ai acelor ani – am manifestat, amândoi, atât responsabilitate pentru actele şi afirmaţiile noastre, cât şi respect reciproc.

 - Prima noastră întâlnire a avut loc la 10 ianuarie 1990, când am primit, împreună cu domnul Dumitru Mazilu – prim-vicepreşedinte al CFSN – delegaţia PNŢCD, condusă de domnul Corneliu Coposu, din care făceau parte domnii Ion Diaconescu, Ion Lup, Ion Puiu, Ion Alexandru şi Liviu Petrina. Eu nu îi cunoşteam decât pe cei mai tineri – poetul Ion Alexandru şi Liviu Petrina. Pe domnul Coposu nu îl cunoscusem şi nici nu auzisem nimic despre dânsul, înainte. În acea primă întâlnire, le-am prezentat misiunea CFSN, ca organism provizoriu al puterii de stat şi le-am sugerat să-şi desemneze reprezentanţi care să intre în componenţa CFSN (pe care l-am fi dorit un organism deschis, reprezentativ). Dezamăgirea noastră a fost că ne-au refuzat (ceea ce s-a repetat şi în discuţiile cu PNL şi cu PSDR). În schimb, în final, domnul Coposu mi-a propus mie să accept să candidez la viitoarele alegeri pe listele PNŢCD (chiar cap de listă!). I-am mulţumit pentru amabilitate, dar i-am explicat şi poziţia diferită în care ne aflăm. Dumnealor se gândeau deja la alegeri, aveau conturata şi o idee despre alegeri pe liste. Noi eram suprasolicitaţi de problemele enorme cu care ne confruntam în urma prăbuşirii vechilor structuri statale, mai ales degringolada din economie, probleme curente ale funcţionării administraţiei şi rezolvării problemelor care interesau cetăţenii – funcţionarea transporturilor, comerţului, aprovizionării populaţiei, alte servicii publice – învăţământ, sănătate etc., Cum vor fi organizate viitoarele alegeri, încă nu aveam o reprezentare; nici nu abordasem încă elaborarea unui proiect de lege electorală.   

Spre surprinderea noastră, ulterior, atât domnul Coposu, cât şi alţi adversari politici, au creditat ideea că eu aş fi afirmat că, atât eu, cât şi alţi membri ai CFSN, nu ne vom prezenta la alegeri – ceea ce era un non-sens, nu corespundea adevărului şi esenţei discuţiei noastre.

Un moment încordat l-am trăit la finele lunii ianuarie 1990. Ca urmare a Decretului-Lege din 31 decembrie 1989 privind constituirea de partide politice, care concretiza prevederea din programul CFSN expus în Comunicatul către ţară al CFSN, din noaptea de 22 decembrie, privind pluralismul politic, au apărut în cursul lunii ianuarie 30 de partide politice (la alegerile din mai 1990, 90 de partide şi-au prezentat candidaţii, iar în decembrie 1990 erau înscrise 200 de partide). În acest context, o mare parte a membrilor CFSN, reprezentanţi ai judeţelor, implicaţi în evenimentele din decembrie şi în structurarea noii puteri, au propus constituirea unui partid care să aibă drept program – programul Revoluţiei Române din decembrie. Adoptarea hotărârii ca denumirea acestui partid să fie cea adoptată la revoluţie – Frontul Salvării Naţionale – a creat, într-adevăr, confuzii cu denumirea structurii de stat – CFSN. Acest lucru a fost exploatat de adversarii politici, concretizat şi prin organizarea unei demonstraţii de protest în ziua de 28 ianuarie 1990, care risca să se transforme într-o încăierare stradală periculoasă. Atunci am invitat liderii demonstraţiei – reprezentând cele trei partide organizatoare (PNŢCD, PNL şi PSDR) – în clădirea guvernului, la o discuţie. Convorbirea s-a radiodifuzat şi stenograma ei a fost publicată, inclusiv în ultimul meu volum – “După 20 de ani”.

Ca urmare a acestei discuţii, s-a născut ideea reorganizării CFSN şi organizării CPUN – ca organ al puterii de stat (un fel de pre-parlament), în care au fost incluşi reprezentanţii celor 30 de partide existente atunci (de fapt 38, fiind incluse şi cele care au apărut până la deschiderea lucrărilor CPUN, în ziua de 8 februarie), precum şi reprezentanţii asociaţiilor minorităţilor naţionale.

Un al treilea moment semnificativ al relaţiilor noastre a fost acţiunea “de la Snagov” din 1995, pentru elaborarea strategiei pregătirii României pentru integrarea în Uniunea Europeană. Am considerat necesar ca la această acţiune de interes naţional să participe, pe lângă specialişti din cercetarea academică şi universitară, şi reprezentanţi ai societăţii civile (sindicate, patronate, asociaţii profesionale, studenţi, reprezentanţi ai bisericii) şi reprezentanţii partidelor parlamentare (atunci, în număr de 14). Opoziţia se grupase în Convenţia Democrată. Decisivă era, în legătură cu această participare, opinia domnului Coposu – liderul incontestabil al opoziţiei. Pe lângă solicitarea pe care i-o adresasem eu (în calitate de preşedinte al statului), domnul Coposu a dorit să se lămurească mai exact asupra conţinutului strategiei ce urma să se elaboreze. De aceea, a avut o întrevedere cu acad. Tudorel Postolache, care coordona colectivul de elaborare a strategiei. Ca urmare şi-a exprimat acordul şi în comisie au fost incluşi câte 3 reprezentanţi din partea celor 14 partide parlamentare. Rezultatul unei munci comune de aproape 4 luni a fost apreciat de toţi participanţii. În încheiere, la reuniunea finală din luna iunie 1995, pe lângă aprobarea schiţei strategiei, a fost adoptată şi o declaraţie politică de sprijin, semnată de liderii celor 14 partide, alături de şeful statului, şeful guvernului şi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. Aceste două documente, alături de cererea de aderare, au fost depuse la Summitul UE de la Cannes, de la sfârşitul lunii iunie, preşedinţiei franceze. Faptul a fost remarcat şi apreciat, întrucât România era singura ţară candidată  care realizase acest lucru.

Deci, în ciuda controverselor şi chiar a stărilor conflictuale prin care am trecut, atât eu, cât şi domnul Coposu, ştiam să găsim calea dialogului. domnul Coposu ştia că, ori de câte ori avea o problemă de discutat, avea “cale deschisă” la preşedintele ţării. Iar eu, de asemenea, găseam în dumnealui un interlocutor, deşi incomod.

Acesta este sensul democraţiei!

UNIVERSITATEA “DIMITRIE CANTEMIR”

Vineri, 22 octombrie, Universitatea “DIMITRIE CANTEMIR” a aniversat 20 de ani de existenta. Aceasta aniversare a coincis cu implinirea a 300 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a domnitorului Dimitrie Cantemir.

Fiind invitat, am participat la aceasta ceremonie, prezentand o alocutiune pe care o postez in cele ce urmeaza.

Sedinta solemna de aniversare a fost completata de o Sesiune Stiintifica dedicata personalitatii domnitorului moldovean, la care au luat parte personalitati din mai multe tari.

A fost constituita o comisie care sa coordoneze studiile pentru aprofundarea cunoasterii operei stiintifice a Domnitorului. Presedinte al Comisiei a fost desemnat academicianul Ieseanu din Republica Moldova. A fost deasemenea prezenta o delegatie importanta din Turcia, aceasta reprezentand o Asociatie de 54 de Universitati din spatiul euroasiatic.

Prezint in continuare textul expunerii pe care am sustinut-o :

Domnule Presedinte al Universitatii,

Doamna  Rector,

Distinşi membri ai corpului profesoral,

Dragi studenţi,

Doamnelor şi domnilor,

Sunt onorat să particip la festivităţile prilejuite de împlinirea a două decenii de la înfiinţarea Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” şi vă adresez cele mai sincere felicitări.

Înfiinţarea Universităţii dumneavoastră demonstrează caracterul radical al schimbărilor din decembrie 1989, schimbări care au făcut posibilă iniţiativa privată în domeniul educaţiei. Iar anii scurşi de la înfiinţarea Universităţii au demonstrat că un lucru făcut temeinic, în respectul strict al legii şi din dorinţa de a performa se va impune şi va obţine respectul şi aprecierea studenţilor şi mediului universitar. Toţi cei care sunt legaţi, într-un fel sau altul, de acest proiect, pot fi mândri de munca lor şi de rezultatele ei.

Succesul Universităţii dumneavoastră lasă fără argumente disputa- public versus privat- în domeniul educaţiei. Cele două sisteme nu sunt adversare, ci complementare, şi pot convieţui şi coopera, spre binele beneficiarilor. Importantă este calitatea educaţiei primite de studenţi, capacitatea lor de a intra pe piaţa muncii la terminarea studiilor, crearea unei baze solide de recrutare a viitoarelor cadre universitare.

România are o rămânere în urmă, istorică, în ceea ce priveşte dezvoltarea sa economică şi socială. Acum, ca membri ai Uniunii Europene, obiectivul reducerii acestor decalaje fata de tarile dezvoltate este şi mai acut. Şi nu-l vom putea atinge fără a pregati elite politice, economice, manageriale, de calitate, capabile să genereze politici publice adecvate acestui scop. Şi mai ales fără elite care să aibă conştiinţa servirii interesului public, indiferent de mediul în care se afirmă. Faptul că lucrezi în mediul privat nu înseamnă că eşti rupt de societate, că întreprinderea privată nu are funcţii publice şi responsabilităţi în consecinţă.

Nu vom ieşi din sărăcie fără un efort naţional solidar, conştient, şi fără o educaţie adecvată, accesibilă tuturor românilor. Cei care au întemeiat Universitatea pe care o sărbătorim azi, au înţeles aceste lucruri, şi au lucrat pentru a construi bazele unei abordări responsabile a acestor probleme. Să apreciem efortul lor şi să le fim aproape în ceea ce fac.

Doamnelor şi domnilor,

Este semnificativa coincidenta celor doua aniversari – a Universităţii dumneavoastra si a domnitorului al carui nume îi purtati.

Dimitrie Cantemir a fost o personalitate multilaterala care are ceva şi din omul renascentist, şi din personalitatea gânditorilor „secolului Luminilor”. Este una dintre cele mai puternice personalităţi ale istoriei românilor, şi poate că ar merita mai multă atenţie decât i se acordă azi în România.

Domnitorul Moldovei datorează atât de mult istoricului, istoricul-filosofului, militarul – geografului, politicianul – scriitorului. Şi, sa nu uitam muzicologului. Anii petrecuţi la Constantinopol l-au făcut să înţeleagă, până în cele mai mici amănunte, mecanismele intime ale puterii, în general, şi ale puterii otomane, în special. El ne-a lăsat prima analiză demnă de acest nume, a naşterii şi morţii unui imperiu, care este valabilă şi acum, pentru că are un mare grad de generalitate si a fost, ca atare receptata de lumea stiintifica.

Ca domn al Moldovei, a făcut o alianţă secretă cu Rusia, alegând în locul unei puteri în declin una în ascensiune. Deşi alegerea l-a costat tronul, ea i-a deschis noi oportunităţi de a-şi continua opera intelectuală şi diplomatică. A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin, în 1714. Numele său figurează între învăţaţii lumii ale căror portrete sunt pe pereţii Bibliotecii “Saint-Genevieve” din Paris. A făcut cunoscută lumii intelectuale a veacului său istoria românilor, obiceiurile lor. Despre el, Voltaire spunea ca “unea talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor”.

Lumea care se profilează la orizont, şi căreia îi spunem fie post-capitalism, fie post-modernism, va avea nevoie, pentru a progresa, de astfel de personalităţi intelectuale complexe, care să deschidă noi drumuri în gândire, care să dezvolte noi discipline de graniţă, şi care să fie, într-un mod raţional, vizionare.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez noi succese în activitatea dumneavoastră.

La Mulţi Ani!

 

ANIVERSARE

Joi, 21 octombrie, a.c.am avut placerea sa particip la o manifestare de suflet, organizata de AGIR (Asociatia Generala a Inginerilor din Romania), la sediul sau din Calea Victoriei, consacrata profesorului, academician Gleb Drăgan cu ocazia împlinirii a 90 de ani de viaţă şi 65 de ani de activitate neîntreruptă în domeniul energeticii.

Sărbătorirea academicianului,  sub presedintia domnului inginer Mihai Mihăiţă, preşedinte AGIR, a reunit personalităţi ale mediului ştiinţific,  economic, politic,  foşti studenţi, care au avut în domnul academician un exemplu de mentorat. Numerosi participanti si-au exprimat aprecierea şi recunoştinţa faţă de ceea ce a însemnat şi înseamnă Gleb Dragan pentru comunitatea energetică nu numai din România, dar şi pentru comunitatea energetică mondială .

Profesorul Gleb Dragan este cel mai cunoscut specialist in domeniul tehnicii tensiunilor inalte, legat de transportul energiei electrice. Este recunoscut de toti, ca seful si fondatorul scolii romanesti in acest domeniu.

Domnia Sa a realizat laboratorul de tensiuni inalte de pe platforma Institutului Politehnic din Bucuresti, cel mai mare din tara si din aceasta parte a Europei.

Viata tanarului Gleb Dragan nu a fost usoara. Originar din Basarabia, a cunoscut urmarile dureroase ale ocuparii de catre Armata Rosie, in urma tratatului Ribentrop – Molotov, a teritoriilor romanesti de peste Prut.
Familia i-a fost dispersata. Parintii au fost deportati in Siberia . El si fratele geaman au reusit sa ramana in Romania si sa urmeze cursurile universitare la Institutul Politehnic din Timisoara.

Fratele sau se afla acum la Kiev, fiind un specialist recunoscut in domeniul termoenergeticii. Tanarul absolvent Gleb Dragan a lucrat un numar de ani la ISPE (Institutul de Studii si Proiectari Energetice), apoi a devenit cadru didactic la Institutul Politehnic din Bucuresti, unde a format generatii numeroase de specialisti intr-un domeniu complicat al tehnicii. A publicat numeroase studii, cursuri universitare,  indrumare tehnice – apreciate de specialisti.

Membru al Academiei Romane si al Academiei Tehnice, academicianul Gleb Dragan conduce comisii de specialitate, inclusiv o Comisie a Academiei pentru sistematizarea terminologiei tehnico-stiintifice , opera migaloasa si de mare anvengura , dar de mare utilitate, publicand deja un numar mare de dictionare explicative, la Editura Academiei si la Editura AGIR. Este un fel de continuare a operei unui alt erudit al domeniului ingineresc – profesorul-academician Remus Radulet , care a coordonat in anii 1960-70  colectivul care a elaborat LEXICONUL TEHNIC ROMAN, aparut in Editura Tehnica – lucrare de referinta din literatura tehnico-stiintifica romaneasca.

Participantii au putut aprecia prospetimea intelectuala si limpezimea gandirii profesorului Gleb Dragan la venerabila varsta de 90 de ani, in ciuda fragilitatii fizice inevitabile.

Sa ne traiti domnule Profesor! La multi ani, si multa sanatate!

CERNAVODĂ

Miercuri, 20 octombrie a.c., am luat parte la dezbaterea organizata de „Grupul de Iniţiativă Ecologică şi Dezvoltare Durabilă”-GIEDD impreuna cu Primaria oraşului Cernavodă, pe tema : „Cernavodă-oraş nuclear la Dunăre. Parte a strategiilor Uniunii Europene de dezvoltare durabilă”.

Strategia europeană pentru Regiunea Dunării, magistrala transeuropeană Canalul Rin – Main – Dunăre, relansarea economică a judeţelor din bazinul Dunării şi construcţia la Cernavodă a unităţilor U3 şi U4 au fost câteva dintre subiectele dezbătute în cadrul conferinţei.

Au luat parte reprezentanti ai autoritatilor locale si judetene, ai Centralei Nucleare si Administratiei Canalelor Navigabile, ai Administratiei Nationale de Meteorologie – director Ion Sandu si Administratiei de Hidrologie si Gospodarire a Apelor, senatorii Serban Valeca, specialist in domeniul nuclear si Nicolae Moga – ales in Colegiul 2- jud.Constanta,

precum şi seful Euratom, din cadrul Comisiei Europene, Michael Kuske impreuna cu ambasadori ai tarilor europene. Au asistat deasemeni si profesori universitari, studenţi şi elevi din Cernavoda si Constanta.

Orasul Cernavoda a devenit celebru odata cu  construirea Podului de peste Dunare, proiectat de inginerul Saligny – constructie metalica reprezentativa pentru vremea aceea, prin dimensiunile sale si originalitatea constructiei. Acum, podul lui Saligny, pod de cale ferata, este dublat de un pod de sosea si de de cale ferata – construit din beton armat, realizat in anii 1960.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, debuteaza tot la Cernavoda, fiind alimentat cu apa din Dunare cu ajutorul unei statii de pompare, proiectata pentru un debit de 300 mc/sec. Canalul a avut doua functiuni:

- navigatie,  si

- sursa de apa pentru sistemele de irigatii din Dobrogea.

In anii ’80 a inceput constructia Centralei Nucleare, amplasata la Cernavoda pentru a folosi apa de racire din Dunare, pompata pentru Canal, amenajandu-se o derivatie in acest scop. Dispunand de un debit suficient de mare, s-a evitat construirea de turnuri de racire, care ar fi scumpit investitia. Acest argument a si contat in amplasarea centralei nucleare. Pentru racirea unui agregat al CNE este necesar un debit de 60 mc/s (reprezentand debitul mediu al Argesului); pentru patru grupuri vor fi necesari 240 mc/s (debit mediu al Siretului) iar pentru 5 grupuri ,avandu-se in vedere proiectul initial (pentru care s-au si realizat fundatiile si “anvelopele de protejare a reactoarelor”) – 300 mc/s, debit la care s-a proiectat capacitatea statiei de pompare si respectiv a Canalului.

Dupa cum se stie acum sunt in functiune primele doua grupuri ale Centralei  Nucleare Cernavoda, primul dat in functiune in 1996, al doilea in 2006. Se afla in faza avansata negocierile cu mai multe firme de specialitate din SUA si Europa pentru inceperea constructiei grupurilor 3 si 4 , care ar mari eficienta Centralei Nucleare si ponderea energiei nucleare in cadrul sistemului energetic national.

Discutiile s-au referit deasemeni la caile de dezvoltare economica a localitatilor situate dealungul Dunarii, care au cunoscut un puternic declin dupa 1989 si dezvoltarea cooperarii dintre statele dunarene in acest scop; a fost subliniata totodata importanta urmaririi fenomenelor meteorologice si hidrologice din bazinul dunarean si conlucrarea pentru preantampinarea si limitarea efectelor fenomenelor hidrologice extreme (inundatiile…dar nu numai) din amonte spre aval, ca si in protectia calitatii apelor Dunarii.

La Catedrala Romano-Catolica din Cernavoda a avut loc un superb concert de orga si voce.

Participarea la Cernavoda s-a incheiat cu prezentarea volumului “Romania si lumea la confluenta secolelor XX si XXI”, in prezenta unui public interesat si a jurnalistilor din presa centrala si locala.

COMENTARII

Larisa - E corectă remarca privind România şi Spaţiul Balcanic. Numai că această sintagmă a căpătat o anumită extensiune deşi, în fapt, doar Bulgaria poate fi considerată ţară balcanică. Pentru spatiul  Iugoslav, spre exemplu, predominanţi sunt munţii Alpii Dinarici. Şi, totuşi, se vorbeşte despre “Balcanii de Vest”.

De altfel, nici definirea zonei noastre ca sud-est europeană nu este corectă. Ea a apărut într-un anumit context politic, când Europa era limitată la graniţele URSS. În fapt, noi suntem o ţară central-europeană (la distanţa egala, circa 2000 km, atât faţă de Atlantic, cât şi de Urali). De aceea, eu am vorbit despre zona noastră ca reprezentând centrul sud-european. Adevăratul sud-est european se află în Caucaz, cuprinzând inclusiv state ca Georgia, Armenia şi Azerbaidjan.

Despre acordarea Premiului Nobel unui disident chinez, gestul trebuie privit ca unul politic. Aşa cum a fost acordarea aceluiaşi premiu, la vremea sa, lui Boris Pasternak.

Victor – Ai dreptate în privinţa creşterii frecventei actelor de violenţă. Este vorba despre  efectele unei veritabile crize morale, alimentată de criza economică, socială şi politică prin care trece ţara. Nu cred că sunt, însă, motivate aprecierile exagerate, considerând “răutatea” ca o trăsătură generală a românilor. Nu aceasta este trăsătura caracteristică a românilor. Eu cred, din contra, că, în ciuda fenomenelor negative la care asistăm, trăsătura de bază a românilor a fost şi rămâne omenia şi bunătatea. Dar, este adevărat că, în asemenea momente dificile, care afectează viaţa oamenilor, ies la suprafaţă şi “ticăloşii” şi “ticăloşiile”. Dar, nu aceştia şi nu acestea sunt comportamentele care au caracterizat trăsăturile de caracter ale românilor.

Altminteri, nu prea înţeleg criticile tale, mult prea severe, la adresa PSD şi a reprezentanţilor săi. Totuşi, de şase ani, PSD se află în opoziţie, iar degradarea climatului politic şi social din ţară a avut loc TOCMAI în aceşti ani şi nu din cauza PSD!

fragmentariumpolitic – Refuzul PSD de a participa la intalnirea de la Cotroceni trebuie înţeles în contextul creat. După modul incorect de impunere în Parlament a constituirii grupului parlamentar al UNPR – formaţiune fără legitimitate electorală – preşedintele doreşte să consacre recunoaşterea unei formaţiuni constituită artificial, nelegal. PSD nu se putea alătura acestui act cu caracter absolut formal al consultării de la Cotroceni.

Octavian Radu – China este, într-adevăr, a doua putere economică mondială.

Mihnea Georgescu – Ceremonia de la “Tinerimea Română” a avut o semnificaţie aparte. Alexandru Şafran a devenit rabin al comunităţii evreilor din România la 29 de ani, în 1939. A fost o personalitate remarcabilă. El s-a luptat pentru limitarea efectelor holocaustului în România. A apreciat, la rândul său, sprijinul şi omenia multor români. Spre deosebire de Ardealul de nord, aflat sub dominaţie horthystă, de unde toţi evreii au fost predaţi nemţilor şi trimişi în lagăre de exterminare, în România, spre finalul războiului a fost împiedicată această “soluţie finală”. Mulţi evrei din Ardealul de nord au fost salvaţi, fiind ajutaţi să treacă în România. Cu toate acestea, rabinul Şafran a fost obligat să părăsească România, în 1947, plecând în Elveţia, unde a devenit rabin şef al Genevei. Revenit, în 1995, la invitaţia autorităţilor, rabinul Şafran a susţinut în faţa Senatului României o expunere într-o curată limbă română, cu aprecieri calde la adresa românilor şi a României. Am avut mai multe întâlniri cu domnia sa, atât în ţară, cât şi la Geneva, (inclusiv în ultimul an al vieţii sale – 2004).

fragmentariumpolitic – Expunerea prezentata de fostul cancelar, Gerhard Schroeder invitat de PSD la reuniunea Institutului de Studii Social-Democrate “Ovidiu Şincai” sub titlul “Europa, încotro?” a constituit o analiză foarte serioasă a evoluţiilor şi problemelor actuale cu care se confruntă Europa şi economia mondială ca şi problemele specifice stângii europene.

Textul (in limba engleza) este publicat in Pagini.

Nu numai premiantii Nobel in economie considera măsurile penalizatoare, de austeritate, precum cele promovate de actualul guvern roman, contraproductive, adâncind efectele negative ale crizei, ci toţi cei ce privesc cu realism economia şi căile de ieşire din criză. Iar măsurile anti-sociale se dovedesc la fel de nocive, atât în perioada de criză, cât şi in perioadele normale.

George Serban – Nu de superstiţii poate fi vorba acum. Întâlnirea de la Sofia, spre exemplu, organizată de Fundaţia prezidată de Gorbaciov, în prezenţa unor foşti şefi de stat şi guverne, oameni politici, analişti, universitari, gazetari – a prilejuit o dezbatere foarte vie  asupra unor probleme actuale ale vietii politice.

Asemenea reuniuni, in prezenta unor personalitati cu experienta politica sunt totdeauna apreciate si binevenite. Ele ridica stacheta înţelegerii unor probleme de interes actual.

Despre Congresul PSD

Sper că toţi cei interesaţi au avut prilejul să urmărească intervenţia mea, transmisă în direct de posturile radio şi tv.

Voi încerca să postez pe blog acest text.

“EUROPA PRIVEŞTE SPRE EST”

La Sofia s-au deschis lucrările conferinţei internaţionale organizate de FORUMUL PENTRU O NOUÁ POLITICÁ (NEW POLICY FORUM) – FORUMUL GORBACIOV şi de Fundaţia Slaviani din Bulgaria – cu tema generală “Europa priveşte spre est”.

Participă foşti şefi de stat, foşti miniştri şi alţi lideri politici precum şi cercetători din mediul academic şi universitar, reprezentanţi ai societăţii civile .

După cuvântările introductive ale preşedintelui Gorbaciov şi prof. Zahari Zahariev (preşedintele Fundaţiei “Slaviani”) au urmat discuţii organizate pe panele tematice .

La primul panel , moderat de FEDOR LUKIANOV , consacrat temei – “BALCANII – UN TEST PENTRU EUROPA. EUROPENIZARE SAU BALCANIZARE” – au participat cu interventii :ION ILIESCU (România), PETAR STOIANOV (fost preşedinte al Bulgariei, BUDIMIR LONCAR (Croaţia – ultimul ministru de externe al Iugoslaviei), prof. PASCAL BONIFACE (Franţa), SLAVI BINEV (Bulgaria – parlamentar European), S.TOMOV (Bulgaria – fost ministru ), prof. ROBERTO SAVIO (Italia).

La al doilea panel , moderat de Kalfin Ivalo (Bulgaria – fost vice-prim-ministru) , cu tema “BALCANII – UN CAŞTIG SAU O SURSÁ DE PROBLEME ?” au participat cu expuneri şi intervenţii : prof. JEAN-BENARD RAIMOND (Franţa) , dna. AGNES KORONCZ (Ungaria), LEONIDAS CHRYSANTHOPOULOS (Grecia , secr.gen. Black Sea Economic Cooperation – BSEC),  prof. PIERRE CHEVALLET (Franţa – Universitatea Montpellier).

Public in continuare textul interventiei mele :

7 octombrie 2010 -

Domnule Preşedinte al Conferintei,

Stimate Mihail Sergheevici,

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

Permiteţi-mi să încep prin a exprima aprecierea pentru eforturile organizatorilor acestei Conferinţe, „New Policy Forum” şi Fundaţia „Slavyany”, dedicată evoluţiilor politice de pe continentul nostru, din zona Balcanilor, zonă din care provin cei mai mulţi dintre participanţi, şi căreia îi acordăm o atenţie specială. Mulţumesc pentru invitaţie şi pentru condiţiile oferite de gazdele noastre bulgare. Doresc, de asemenea, să apreciez consecvenţa preocupărilor preşedintelui Gorbaciov faţă de problematica europeană şi a reunificării continentului nostru.

În legătură cu tema supusă dezbaterii noastre astăzi, cu cele două aspecte principale ale ei: evoluţia generală a relaţiilor Est – Vest, pe de o parte, şi situaţia particulară din Balcani, pe de altă parte, plec de la constatarea că realitatea ultimelor două decenii ne-a arătat că proiectul reunificării continentului-proiect generos şi necesar-este departe de a-şi fi atins obiectivele. Fractura Est – Vest, cu antecedente istorice şi motivaţii politico-economice mai vechi şi mai noi, amplificată de Războiul Rece, este departe de a se fi resorbit în ultimii ani.

Acum, din păcate, Europa nu mai inspiră oamenilor aceleaşi speranţe ca în urmă cu douăzeci de ani. Astfel de percepţii sunt comune ţărilor din Estul european, traumatizate de efectele sistemului totalitar comunist, care s-a prăbuşit în 1989, indiferent dacă ele sunt acum membre ale UE sau nu. Există două mari clase de probleme care explică această situaţie: una priveşte decalajele istorice de dezvoltare faţă de ţările din Vestul continentului, cealaltă priveşte costurile sociale ale tranziţiei, nivelul de trai scăzut, pentru largi categorii chiar mai scăzut decât în comunism, sărăcia, efectele adesea devastatoare ale corupţiei la toate eşaloanele puterii politice şi ale administraţiei statului, birocraţia sufocantă şi inutilă.

Aceste probleme au fost accentuate, începând din 2007-2008, de efectele crizei economice globale-criză de sistem, generată de o abordare inadecvată a problemelor economice şi financiare, abordare dominată de fetişismul pieţei. Tot un tip unilateral de abordare a dus la prăbuşirea sistemului comunist din 1989, datorită ignorării pieţei şi absolutizării rolului statului în economie, prin înlocuirea pieţei, factor obiectiv, cu deciziile subiective şi arbitrare ale birocraţiei de stat. Aşa se face că în mai puţin de două decenii umanitatea a asistat la falimentul ambelor abordări extreme, subiective, în esenţa lor, ignorarea pieţei, într-un caz, şi absolutizarea ei, în cel de-al doilea. Aceste falimente nu pot rămâne fără urmări, atât în prezent, cât şi, sau mai ales, pe termen mediu şi lung.

În acest context se impun abordări realiste şi moderate din partea tuturor ţărilor europene, atât din Est, cât şi din Vest, ţinând cont de învăţămintele care se impun din evoluţiile care ne-au adus în acest impas, pentru ieşirea din criză şi asigurarea în perspectivă a unui proces de dezvoltare durabilă. Capitalismul are în codul său genetic crizele. Depinde de decidenţii politici şi economici să le reducă amploarea şi frecvenţa sau, dimpotrivă, să le facă mai dese şi mai grave.

Cu toţii avem temerile noastre. Noi, cei din centrul şi din estul continentului, ne întrebăm în legătură cu capacitatea economiilor noastre de a fi competitive cu acelea dezvoltate din vest. Cei din vest se întreabă dacă nu cumva migrarea forţei de muncă din est nu va amplifica şomajul în rândul cetăţenilor lor şi va solicita suplimentar sistemele lor de protecţie socială. În ultima vreme s-au exacerbat, în tot mai multe ţări, problemele generate de libera circulaţie şi de dificultăţile integrării minorităţii rome, a ţiganilor veniţi din ţările estice, care se confruntă cu această problemă socială reală, în forme mult mai grave, de multă vreme. Reunificarea continentului, chiar şi parţială, a făcut din ea o problemă europeană, şi ea trebuie rezolvată cu mijloace democratice, în spirit de solidaritate, la nivel continental. Şi, în pofida credinţelor unor politicieni populişti, cetăţenia europeană este o realitate, care aşteaptă doar să fie formalizată.

Ceea ce ar fi trebuit să fie o oportunitate, reducerea decalajelor de dezvoltare din spaţiul european, dintre naţiuni, state şi regiuni, dintre comunităţi, cât şi pentru afirmarea Europei ca un model de soluţionare a problemelor, în contextul globalizării economiei şi a societăţii contemporane, a devenit sursă de anxietăţi, atât în Est, cât şi în Vest.

În ceea ce priveşte Zona Balcanilor şi cea central-sudic europeană, ele sunt marcate de structuri de subdezvoltare, care vin din timp şi care s-u resorbit extrem de lent în timp, chiar dacă unele ţări au avut o conjunctură mai bună, cum este cazul Greciei. Subdezvoltarea ţărilor din această zonă este atât o consecinţă a dominaţiei lor de către vechile imperii, unele dintre ele nu cu mult mai dezvoltate decât cvasi-coloniile pe care le administrau, cât şi a întârzierii formării statelor naţionale, în raport cu procesul similar din Vestul Europei. Această întârziere s-a reflectat în întârzierea proceselor de modernizare instituţională şi de dezvoltare economică şi socială. La acestea se adaugă perioada regimurilor totalitare, prăbuşite în 1989, care, deşi au contribuit la reducerea unora dintre decalajele de dezvoltare, au generat, la rândul lor, în multe domenii, alte decalaje, mai ales în plan politic şi instituţional, dar şi tehnologic.

Interesele comune ale Europei cer, în acest moment, conjugarea eforturilor tuturor statelor europene pentru reducerea decalajelor existente, inclusiv prin susţinerea în continuare a procesului de consolidare instituţională a Uniunii Europene şi de extindere în continuare a ei spre Est.

Securitatea în Balcani depinde în mod esenţial de succesul şi eşecul eforturilor statelor din zonă de a avea o bună guvernare, care să genereze politici economice şi sociale capabile să accelereze procesul de recuperare a diferenţelor de dezvoltare care le separă de Vest, pentru a asigura cetăţenilor lor o viaţă demnă. Sărăcia, polarizarea socială, accentuată în ultimii ani, lipsa perspectivelor de dezvoltare, şomajul de durată, creează medii de cultură pentru corupţie, crimă organizată, trafic de fiinţe umane, de arme şi de droguri, pentru afirmarea extremiştilor de tot felul, inclusiv a adepţilor terorismului.

Noi, cei din zonă, nu putem rezolva singuri aceste probleme. De aceea, ţările din Balcani au văzut în Uniunea Europeană atât un partener pentru dezvoltare, cât şi un catalizator al eforturilor proprii.

Starea infrastructurilor, spre exemplu, în lipsa unor investiţii masive în domeniu, rămâne un factor penalizator al creşterii economice în regiune. Nicio ţară de aici nu dispune de resursele necesare unor proiecte de modernizare a infrastructurilor, fie că este vorba de şosele şi autostrăzi, căi ferate şi porturi, aeroporturi, alimentări cu apă, modernizarea sistemelor energetice sau gestionarea reciclării deşeurilor şi protecţia mediului.

Din păcate, în afara podului de la Calafat-Vidin, pe Dunăre(între România şi Bulgaria) şi acesta cu o poziţie marginală, a cărui construcţie trenează de mai mulţi ani, alte proiecte trans-frontaliere semnificative, cu finanţare europeană, nu există în zonă. Doar asemenea mari proiecte pot avea un impact economic şi social determinat şi ar putea atrage investiţii importante, inclusiv din domeniul privat.

Personal, cred că relansarea economiei europene ar trebui să vizeze mari proiecte de infrastructuri, care să antreneze ţări membre şi pe cele din vecinătatea Uniunii Europene, proiecte care să contribuie la transformarea ideii reunificării continentului într-o realitate palpabilă.

Doamnelor şi domnilor,

Aşa cum a fost imaginat de întemeietorii săi, modelul Europei unite este unul al coeziunii sociale şi al solidarităţii împărtăşite. Obiectivele esenţiale ale acestui model social sunt, printre altele, asigurarea unui minim de protecţie socială universal garantată şi adoptarea de către ţările membre a unui minim de standarde sociale.

Nu cred că este în interesul Uniunii Europene extinse să  cedeze presiunii unor factori conjuncturali şi să pună în discuţie continuitatea şi coerenţa modelului social european. Personal, cred că cei care atribuie existenţei acestui model eşecurile Europei în materie de competitivitate economică greşesc, simplificând lucrurile în mod nepermis. Ţările din UE au dovedit că pot fi mai productive în diverse domenii, inclusiv în cele legate de noile tehnologii, decât ţări considerate lideri în materie, în contextul existenţei şi poate chiar graţie modelului său social. Altele sunt slăbiciunile sale: demografia, integrarea imigranţilor, libera circulaţie a forţei de muncă, birocraţia structurilor europene şi, de ce nu, problemele calităţii sistemului său educaţional şi ale nivelului activităţilor de cercetare dezvoltare.

Desigur, revenind la problemele regiunii noastre, la fel de importante pentru succesul efortului de reducere a decalajelor de dezvoltare sunt promovarea şi extinderea cooperării bi şi multilaterale ale ţărilor din Balcani, ţări legate prin tradiţii îndelungate şi multiple interese comune, cooperare menită să transforme spaţiul balcanic, dunărean şi adiacent Mării Negre, care nu mai este o zonă marginală a Europei, într-un spaţiu atrăgător, armonios, fără stări conflictuale ireconciliabile, un spaţiu dinamic, de dezvoltare economică şi socială, în conexiune activă cu ţările comunităţii europene şi cu acelea din zonele adiacente acestui spaţiu.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

REUNIUNEA CLUBULUI DE LA BUCUREŞTI

Marţi , 5 octombrie a avut loc în marele amfiteatru al Universităţii Româno –   Americane, reuniunea Clubului de la Bucureşti cu tema:

“România, încotro?”.

Tema a fost susţinută de trei intervenţii :

1. Vladimir Pasti – despre paradoxurile tranziţiei româneşti .
2. Alexandru Athanasiu – despre modelul social European .
3. Octavian Ştireanu – despre căile de ieşire din actual criză şi de redresare economic-socială.

In ceeace priveşte prima temă – marele paradox deriva din faptul că Revoluţia Română din Decembrie 1989 a avut caracterul cel mai radical . Noi nu am avut şansa unei “Revoluţii de catifea”. Revoluţia Română a fost declanşată de o explozie social. Suportul social decisiv al revoltei populare, atât la Timişoara cât şi la Bucureşti , l-a constituit muncitorimea industriala, care a ocupat centrul Timişoarei în 20 decembrie, a obligat armata sa se retragă în cazărmi şi a fost proclamat “oraşul liber Timişoara”. La fel , la Bucureşti – după reprimarea sângeroasă a manifestaţiei tinerilor, inclusiv la “baricada” din dreptul hotelului Intercontinental , ieşirea masivă a muncitorimii, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, l-a obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul. Noua putere instaurată, legitimată prin alegerile generale din mai 1990 a avut o orientare de centru-stânga.

Constituţia elaborată de Adunarea Constituantă – şi adoptată prin referendum naţional, la 8 decembrie 1991 – consacră idea de stat social .

In ciuda acestei orientări generale, susţinuta de electoratul roman, alternanţele succesive la putere a forţelor politice a dat câştig de cauză dreptei politice în câteva direcţii ale tranziţiei, în construirea noii economii de piaţă. Aceasta s-a reflectat cel puţin două domenii – restituirea proprietăţilor şi destrămarea cooperativelor agricole de producţie.

In ţării în care la putere s-au instalat preponderent forţe politice de dreapta ( Ungaria, Cehoslovacia şi Germania) în ambele probleme s-a impus o abordare raţională, benefică pentru evoluţia economico-socială.

In Ungaria , în 1993, în prezenţa unui guvern de dreapta (al premierului Antal) toate forţele politice au ajuns la un consens că este dificil să se repare unele abuzuri din trecut fără a perturba viaţa economic-socială. De aceea au decis să nu se returneze nimic în natură ( clădiri , suprafeţe de teren sau păduri) , iar despăgubirile au fost limitate la o sumă suportabilă de maximum 75000 USD.  Şi e remarcabil că nimeni nu a obiectat ; nu au existat niciun fel de reclamaţii la CEDO !! Lucrurile s-au petrecut într-un mod similar în Cehoslovacia şi în Germania ( guvernul de la Bonn a tratat cu atenţie această problemă).

In ceeace privesc cooperativele agricole de producţie, la fel , în toate cele trei ţări ele au fost sprijinite şi încurajate. Astăzi , cooperativele din landurile estice ale Germaniei (fostul RDG) sunt entităţi economice puternice, competitive, mult mai puternice decât fermele familiale din vest.

La noi , în ambele probleme, lupta politică a căpătat accente stridente , exercitându-se o presiune puternică – internă şi externă – în privinţa restituirilor de proprietăţi.  Dacă în anii ’90 , se ajunsese la o oarecare înţelegere – în ceeace priveşte terenurile agricole , spre exemplu – că trebuie luat ca reper- limită , în timp , reforma agrară din 1945 – (aprobată la vremea respectivă de toate partidele) şi când , pentru a asigura suprafeţele necesare pentru împroprietărirea ţăranilor – ostaşi de pe front  – s-a luat măsura limitării marilor proprietăţi la 50 ha.

In aceste condiţii nimeni nu ar fi avut dreptul să revendice mai mult de 50 ha. Ori, Alianţa DA, venită la putere la sfârşitul anului 2004, a trecut în forţă prin parlament (primind şi sprijinul UDMR şi PC) pachetul de legi privind justiţia şi proprietatea prin care au impus principiul “restitutio in integrum” !

Drept rezultat, au apărut revendicări pentru zeci de mii de hectare – terenuri agricole şi păduri. Iar restituirea unor clădiri (obţinute deseori prin falsuri) a provocat mari bulversări – evacuări brutale ale unor oameni în vârstă, lipsiţi de mijloace!

In ceeace priveşte problema CAP-urilor, s-a declanşat o campanie turbată , sub lozinca demolării unor ”structuri comuniste”- ceeace era o aberaţie. Denumirea de “cooperative agricole de producţie” îi aparţinea liderului ţărănist Ion Mihalache care în anii ’20 se adresa ţăranilor cu chemarea: “Fraţi ţărani, întovărăşiţi-vă în cooperative agricole de producţie” – ca mijloc de ieşire din sărăcie, pentru lucrarea eficientă a pământului (el se referea la exemplul Olandei , a cărei agricultură prosperase în constituirea de cooperative – ca asociaţii libere ale micilor proprietari ! Din păcate , a izbucnit Campania deşănţată, iraţională a unor forţe interesate. Rezultatul a fost , aruncarea agriculturii şi satului românesc în înapoiere şi sărăcie, prin fărâmiţarea exploataţiilor , incapabile să lucreze pământul cu mijloace moderne. S-a făcut un pas înapoi spre formele înapoiate, precapitaliste. Suferă ţăranii , agricultura, satul românesc şi economia naţională !

Ca un corolar – principalii perdanţi ai tranziţiei sunt – muncitorii industriali  , care şi-au pierdut locurile de muncă, ţăranii, salariaţii în general şi pensionarii. Profitori – o minoritate de îmbogăţiţi. Acesta este marele paradox al revoluţiei şi tranziţiei româneşti.

1.- Vladimir Pasti şi-a început prezentarea cu o constatare : ce am dorit şi ce a ieşit ?

• Ne-am dorit construirea unei economii capitaliste modern , eficiente ; a ieşit o societate precapitalistă (cu caracteristici specific unor societăţi subdezvoltate)
• Cheia problemelor constă în sistemul de distribuţie (am importat modele din ţări capitaliste dezvoltate, dar neadaptate la condiţiile specific nouă)
• Capitalismul modern este o societate a ocupării forţei de muncă. La noi , ocuparea forţei de muncă reprezintă circa 57% în mediul urban şi 62% în rural (înregistrându-i şi pe cei ocupaţi temporar câteva ore pe săptămână)
• Capitalismul este societatea muncii salariate (la noi salariaţii reprezintă doar 4,5 milioane; predomina deci – nu salariaţii, ci micii proprietari)
• Capitalismul este o societate de piaţă. In România , a crescut ponderea autoconsumului.
• Necesitatea funcţionării economiei capitaliste dezvoltate impune creşterea capacităţii de consum , inclusiv a celor săraci; aceasta determină tendinţa general spre ieftinirea produselor şi creşterea salariilor. La noi se acţionează în sens contrar – prin reducerea continuă a consumului ( situaţie specifică ţărilor slab dezvoltate).
• Distribuţia resurselor în ţările dezvoltate se face în funcţie de productivitate ; în ţările slab dezvoltate – în funcţie de proprietate (ceeace se întâmplă şi în România)
• In România suportăm consecinţele modului în care s-a desfăşurat procesul de privatizare , de transfer a proprietăţii publice în proprietate privată – rezultat al luptei între grupuri interesate pentru însuşire de averi
• Ne aflăm într-un stadiu în care distribuţia avuţiei s-a terminat ! Trebuie să se treacă spre distribuţia veniturilor  create în economie.  Se semnalează deja tendinţe de influenţare politică a deciziilor de distribuţie a produselor (energie electric, gaze, etc.)
• Se impune, deci, schimbarea sistemului de distribuţie, în funcţie de eficienţa producţiei şi nu de avere !
• Este misiunea factorilor de decizie politica, a forţelor conducătoare, a unei administraţii capabile să o facă în mod raţional şi eficient – în interesul societăţii şi nu a unor grupuri.

2.Alexandru Athanasiu s-a referit la modelul social european , care presupune trei obiective majore:

• creştere economică
• şomaj scăzut
• protecţie socială universal

Conceptul de “economie social de piaţă” şi realizarea unui model social care să determine reducerea decalajelor dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci din societate – s-a născut în anii ’30 în Suedia, s-a extins în ţările scandinave şi apoi în ţările Europei Occidentale, după război – devenind astăzi “modelul social european” aquis comunitar.

Există trei variante ale modelului social European :

cel nordic (scandinav) – cu cote mai mari de impozitare progresivă, dar şi cu mai multe locuri de muncă în sectorul public, care oferă servicii publice de calitate.

cel britanic – cu impozitări mai reduse, dar şi cu servicii neuniversale

cel german (intermediar)

Tratatul de la Maastricht a prevăzut ca un reper pentru Uniunea Europeană – un grad cât mai ridicat de ocupare a forţei de muncă.

In contextul globalizării economiei, extinderii pieţei mondiale unice, Europa se confruntă cu probleme noi – efect al modelului său social , care determină un cost mai ridicat al forţei de muncă (efect al măsurilor de protecţie social); totodată componentă demografică (existenţa unei ponderi mai ridicate a bătrânilor) – are efecte economice.

Caracteristic pentru evoluţia economic-socială postbelică a ţărilor dezvoltate este schimbarea ponderii forţei de muncă ocupate în sectoarele primar , secundar şi terţiar : în UE ocuparea forţei de munca a marcat o continuă reducere a celor ocupaţi în industrie şi agricultură şu creşterea celor ocupaţi în servicii (terţiar)

- industrie  23%

- agricultură  10%

- restul în servicii

Totodată , se manifestă o mare mobilitate a forţei de muncă, a profesiilor. Aceasta impune un proces continuu de învăţare permanent, de calificare şi recalificare , de adaptare a oamenilor la schimbările continue din piaţa muncii.

La nivelul UE , ponderea micilor întreprinzători este de 10%. Toate acestea ridică probleme complexe pentru asigurarea funcţionarii sistemului de protecţie social, pentru securitate şi viaţă demnă tuturor.

Este , deasemeni , o mare mobilitate în structura şi ierarhizarea societăţii – reordonarea ierarhiilor.

Pornind de la aceste elemente, pentru România se impun câteva direcţii de acţiune :

- reformarea sistemului fiscal , cu măsuri care să

stopeze reducerea locurilor de muncă

încurajeze angajarea tinerilor

încurajeze consolidarea familiilor şi creşterea demografică

- reformarea sistemului educaţional, cu consolidarea sistemului de burse şi subvenţii pentru stimularea excelenţei.

3.Octavian Ştireanu s-a oprit asupra câtorva probleme privind căi de ieşire din situaţia actuala de blocaj .

El a subliniat nevoia unei viziuni asupra căilor de urmat , ca şi soluţiile concrete :

- se impune, înainte de toate, elaborarea unui nou model de dezvoltare durabilă pe termen mediu şi lung (2020 este şi termenul adoptat de UE)

- trebuie actualizat conceptul de “dezvoltare durabilă” (definit încă de la elaborarea strategiei naţionale , în anii 2003-2004)

- trebuie introdusă practica elaborării bugetelor multianuale , (cum se practică şi în UE)

- cota unică s-a dovedit falimentară (ea nu a reuşit nici să asigure o mai bună colectare a impozitelor , nici să scoată la suprafaţă economia subterană ;în schimb a adâncit polarizarea social şi a amplificat deficitele comerciale ale ţării)

- se impun “paşi înapoi”- pentru a ridica valoarea muncii în societate şi promovarea solidarităţii sociale şi comunitare

- promovarea de măsuri pentru eliminarea sărăciei şi “umanizarea” bogăţiei (impozitarea diferenţiată este una din căi, în această direcţie, ca şi sisteme de deduceri, care să încurajeze iniţiativele întreprinzătorilor în crearea de locuri de muncă şi stimularea inovaţiei

reconsiderarea raportului dintre muncă şi capital

reconsiderarea raportului dintre stat şi piaţă

(conceptele de “stat liberal” şi “stat asistenţial” ar trebui înlocuite cu conceptul de “stat optimal” )

- se impun măsuri pentru refacerea sistemului energetic naţional – care a fost fărâmiţat în componente, reducându-i eficienţa (inclusiv jocul pe criterii neobiective al preţului energiei electrice). Poate ar fi utilă crearea unui Departament al Energiei.

- se impune promovarea unor criterii europene pentru politicile sociale din România. Sănătatea , educaţia, cultura – nu pot fi tratate ca marfă !

- trebuie reaşezate raporturile dintre administraţia publica şi cetăţean . Respectul faţă de cetăţean trebuie să fie criteriul fundamental în activitatea administraţiei şi a funcţionarului public.

Octavian Ştireanu a prezentat o serie de grafice ilustrative care au completat expunerea cu elemente concrete.

4.Profesor Ilie Gilbert a avut o intervenţie cu privire la locul şi rolul liderului în societate.

- Este importanta însuşirea calităţilor necesare pentru a fi lider . Dar , în ultimă instanţă, trebuie câştigată încrederea alegătorilor. Pentru că doar cel ce este ales poate fi lider.

- Direcţia generală a evoluţiei societăţii impune soluţii de stânga. Totul e cum să se promoveze asemenea direcţii.

5. Victor Surdu – (deputat ) a propus ca o viitoare întrunire a Clubului de la Bucureşti să fie consacrată temei “Încotro agricultura românească ?”.