NOTA

 

Constat, cu placere, interesul suscitat de intrarea in scena a “Clubului de la Bucuresti” .

 

Apreciez relatarea de la Reuniunea de constituire prezentata de Sorin Platon pe blogul sau

http://sorinplaton.wordpress.com/2009/04/29/adevarat-c-a-nviat-clubul-de-la-bucuresti/

Merita citita !

 

Alte detalii puteti afla urmarind emisiunea « Antenei 1 » din aceasta seara la ora 20:10 - Ştirea zilei cu Gabriela Vrânceanu Firea .

 

Voi dialoga pe aceasta tema cu Ion Cristoiu, jurnalist, scriitor şi analist politic.

DECLARAŢIA DE PRINCIPII

 

DECLARAŢIA DE PRINCIPII A CLUBULUI DE LA BUCUREŞTI 
 
 România se află astăzi într-o reală criză de proiect de viitor. Este o realitate pe care nu o mai putem ocoli sau ignora. După decembrie 1989 am urmărit, pe rând, transformarea de sistem politic, economic şi social, apoi integrarea europeană şi euro – atlantică. Cele două proiecte rămân esenţiale pentru efortul necesar de modernizare a societăţii româneşti, şi ele trebuie completate cu o strategie coerentă, având ca obiectiv fundamental reducerea decalajelor istorice care ne despart de ţările dezvoltate şi în jurul căreia să se realizeze o adevărată mobilizare a societăţii româneşti, pe baza unui consens politic şi social, inclusiv între generaţii.

Criza economică globală, pe care o simţim şi noi tot mai dramatic, accentuează actualitatea unei probleme de fond: prosperitatea unei naţiuni, stabilitatea economică şi socială depind de calitatea guvernării. Iar o guvernare de calitate nu poate fi imaginată fără idei şi proiecte de calitate, fără spirit inovator.

Într-o democraţie nimeni nu are monopolul ideilor. De aceea noi dorim să creăm  un cadru de dezbateri libere pe marginea marilor probleme cu care se confruntă civilizaţia contemporană, inclusiv societatea românească.   De la aceste realităţi am pornit atunci când am iniţiat organizarea Clubului de la Bucureşti. Dorim să construim în primul rând un think tank al ideilor progresiste, care să genereze proiecte şi elemente ale politicilor publice din perspectiva unei dezvoltări moderne, dinamice, pentru o Românie europeană, aflată în rapidă schimbare.

Clubul de la Bucureşti îşi propune promovarea valorilor fundamentale ale umanităţii; susţinerea dezvoltării durabile  a societăţii româneşti, în spiritul cooperării europene şi internaţionale; promovarea unor politici publice bazate pe solidaritate socială; susţinerea valorilor morale, politice, ştiinţifice şi culturale ale societăţii româneşti, ca parte a civilizaţiei europene şi universale; crearea de noi canale de comunicare, naţională şi internaţională; asigurarea cadrului intelectual necesar dialogului  dintre societatea civilă şi structuri instituţionale ale statului; promovarea unor politici publice şi a unor iniţiative private destinate susţinerii tinerei generaţii în toate domeniile de activitate.

Pornim demersul nostru de la problemele specifice României şi de la dezideratul fundamental, al asigurării unor condiţii de viaţă cât mai bune tuturor românilor. Nu putem atinge acest deziderat dacă nu ţinem cont, şi nu devenim parte activă a dezbaterii la nivel global privind sfidările cu care se confruntă omenirea la începutul secolului 21.

Ele privesc: găsirea căilor de ieşire din criza de sistem cu care se confruntă economia mondială şi a viitorului model de dezvoltare, care trebuie să îmbine progresul economic şi tehnologic cu echitatea socială, pentru a reduce şi elimina sărăcia şi marile decalaje din lumea de azi; punerea sub control a principalelor surse de tensiune din lume, a manifestărilor de fanatism şi de intoleranţă, care se află la originea tensiunilor internaţionale, promovarea cooperării internaţionale, în interesul comun al umanităţii şi al dezvoltării durabile; asigurarea necesarului echilibru dintre activităţile umane şi mediul ambiant; eliminarea surselor de poluare şi de deteriorare a factorilor de mediu, pentru încetinirea fenomenului încălzirii globale şi reducerii costurilor economice şi sociale ale schimbărilor climaterice şi fenomenelor meteorologice extreme.

Clubul de la Bucureşti îşi propune să fie un cadru de dezbateri libere şi de confruntare a ideilor, pe o bază consensuală, în vederea promovării de sugestii şi soluţii în sprijinul factorilor  de decizie. 

Suntem convinşi că iniţiativa noastră răspunde unei nevoi reale de consolidare a funcţionării democraţiei româneşti, de stimulare a dezbaterii publice şi a dialogului între toţi cei care  gândesc şi cărora le pasă de viitorul României.  
 
 
 Bucureşti, 28 aprilie 2009

28 aprilie 2009

 

Am intrerupt cateva zile contactul cu blogul din motive, mai mult sau mai putin obiective pentru partenerii de blog (afectiuni…de sezon legate de sanatatea mea… sau a computerului, un program supraincarcat legat de pregatirea unei reuniuni, despre care voi vorbi in continuare).

 Aceasta m-a impiedicat sa adresez cuvenitele urari colegilor din blogosfera ce si-au serbat aniversarea. Cu scuzele de rigoare, doresc sa adresez cele mai bune ganduri, urari de bine, fericire si impliniri atat Gabrielei Savitski, cat si lui Mihnea Georgescu .

 Din tot sufletul, un sincer LA MULTI ANI !

1.- Recunosc, in ultima vreme nu am mai avut timpul necesar pentru a lectura beletristica. Totusi, mi-a atras atentia, in aceste zile, volumul lui Mircea Eliade “Maitreyi”, aparut in colectia „Biblioteca pentru toti”, editata de „Jurnalul National”, in conditii grafice excelente.

Autorul, scriitor, filozof şi istoric al religiilor, a formulat atat de inspirat citatul : „A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi”.

 Opera de tinerete a lui Mircea Eliade, legata de periplul sau indian, “Maitrayi” este un roman de dragoste. Idila sa cu o frumoasa tanara indiana este descrisa cu mult patos, cu trairea specifica varstei, cu mult talent.

 Sunt interesante, atat comentariile publicate imediat dupa aparitie, de contemporani ( Eugen Ionescu, Cezar Petrescu, Eugen Lovinescu, George Calinescu), cat si prefata lui Eugen Simion, atat despre carte, cat si despre ecouri in timp, inclusiv despre vizita in Romania a eroinei romanului, dupa moartea autorului, cautand sa obtina drepturi de autor !

 In ciuda comentariilor contradictorii si contestarilor – intreprinderea lui Marius Tuca, de a revigora colectia „Biblioteca pentru toti” este laudabila.

 2.- A incetat din viata, la Paris si a fost inmormantata in domeniul familiar de la „Florica”, langa Pitesti, - Ioana Bratianu descendenta a celebrei familii liberale.

 Am avut placerea sa o cunosc. Am participat impreuna la mai multe reuniuni.

 A luat parte , inclusiv, la unele dezbateri ale Forumurilor consacrate „dezvoltarii durabile”.

 Era o persoana cultivata, foarte agreabila,cu pareri ferme, o demna reprezentanta a familiei sale.

 Cei ce au cunoscut-o, ii pastreaza o amintire profunda, de respect si admiratie.

 3.- Astazi, la Casa Titulescu, in prezenta a cca.100 de persoane, a avut loc Reuniunea de Lucru a membrilor fondatori ai „Clubului de la Bucuresti” .

 A fost adoptata Declaratia de Principii, Statutul si Actul fondator al Clubului .

 Voi posta, in cel mai scurt timp, textele respective.

DIALOG DE SEARA

 

1.- Doresc in primul rand sa adresez multumiri tuturor celor care m-au felicitat cu ocazia Sarbatorilor de Pasti.

 2.- Mi-a facut placere sa asist la concertul organizat de Primaria Generala a Capitalei, in Piata Constitutiei, in seara primei zile de Pasti, unde in prim plan au fost Montserrat Caballe si Al Bano Carrisi.

 Desi a plouat, in prima ora, nimeni din cei 5000 de spectatori nu a parasit locul. A fost o atmosfera calda si destinsa.

 3.- Ii multumesc lui Ovidiu pentru fotografia pe care a publicat-o pe blogul sau.

 La intrebarea adresata, ii raspund: am realizat-o intr-adevar pe cand eram studenti, dupa anul II de facultate, proaspat casatoriti, la 21 de ani. E un efect de imagine – nu aveam parul cret, insa, pe vremea aceea, era ceva mai bogat !

Nina era, cu adevarat, draguta, si, mai ales, binefacuta; in scoala a facut sport, era in echipa de volei a Liceului „Iulia Hasdeu”.

 4.- emigrantul ui : reducerea decalajelor nu a fost si nu este un „obiectiv fals”, ci o realitate istorica. In timp ce occidentul pasise in era dezvoltarii industriale, noi ne aflam sub dominatia a trei imperii, ceea ce a intarziat si procesul formarii statelor nationale in zona noastra (practic, dupa primul razboi mondial). Aceasta s-a reflectat in ramanerea noastra in urma in procesul dezvoltarii economice si sociale. Alte interpretari sunt de neinteles si nu ne ajuta la nimic; din contra !

 5.- In legatura cu remarcile lui davidteodormarian ca si ale lui viski – este adevarat ca, dupa prabusirea sistemului comunist, a urmat o perioada de degradare a vietii economice, exprimata, mai ales, prin caderea dramatica a industriei si agriculturii. Lupta politica de dupa 1989, actiunea agresiva de revendicare a fostelor proprietati ne-a slabit. In comparatie cu alte tari, acest proces, la noi a fost mult mai pagubos. In alte tari, spre exemplu, nu au fost dizolvate cooperativele agricole de productie (Ungaria, Cehia, Slovacia, Germania) ceea ce se reflecta pozitiv astazi. Acestea s-au consolidat ca unitati economice competitive. La noi s-a venit cu o lozinca „primitiva” – „CAP-urile sunt structuri comuniste”(!!!). Desfintarea lor a condus la faramitarea exploatatiilor si saracirea satului romanesc.

Deasemenea, in ce priveste revendicarea vechilor proprietati, in Ungaria, inca din 1993, pe vremea guvernului Antal, de dreapta – toate fortele politice au convenit ca este dificil sa se restituie vechile proprietati si au hotarat sa nu se restituie nimic in natura, iar despagubirile sa nu depaseasca echivalentul a 75.000 de dolari. La noi, in 2005, guvernul aliantei DA a promovat in forta pachetul de legi privind restituirea integrala (fara niciun fel de restrictii) si acordarea de despagubiri in sume enorme, pe seama contribuabililor.

 Nedreptatile si inechitatile din lume sunt in logica acestei economii de piata capitaliste care a generat si genereaza polarizare sociala – acumularea bogatiei in mainile unei minoritati si saracirea celor multi (iar noi cunoastem o perioada similara a „acumularii primitive de capital”}.

 Actualul impact al crizei mondiale scoate puternic in evidenta aceste racile de fond ale sistemului capitalist ! De aceea, analisti seriosi apreciaza ca actuala criza este o criza de sistem care va duce, probabil, pe parcursul acestui secol, la schimbari radicale, de esenta post-capitalista! (ceea ce am reflectat si eu in comunicarea prezentata la Academie).

 6.- In legatura cu afirmatiile emigrantul ui si ale lui Ovidiu „daca Voronin este roman sau rus” – nu are importanta, probabil ca e un amestec; este originar din Transnistria. Important este ca se comporta ca un rusofon si un romanofob agresiv. Ceea ce este contrar intereselor tuturor cetatenilor din Republica Moldova, fie ei de origine romana sau rusa, ucrainiana, gagauza, etc.

 7.- Referitor la fragmentul citat de oana1cristina, in legatura cu posibila unire a Republicii Moldova cu Romania, atunci in 1990. Oana crede ca daca eu as fi spus „hai!” Mircea Snegur m-ar fi urmat. Nu era si nu este vorba de dorinte subiective ! Trebuie inteleasa conjunctura de situatia de atunci, la care m-am referit si in reflectiile mele. In memoriile sale, publicate recent sub titlul „Labirintul destinului” presedintele Snegur descrie conjunctura politica foarte complicata a anilor 1990-1991, miscarile secesioniste din Transnistria si Republica Gagauza, convulsiile sociale si framantarile politice – care au si dus la fragmentarea fortelor nationale, care actionasera unite in perioada anterioara. Acum situatia este si mai complicata! Singura cale pentru Republica Moldova va fi promovarea apropierii sale de Uniunea Europeana.

 8.- Am retinut de pe blogul lui Adrian Nastase stirea despre incetarea din viata a scriitorului si omului politic francez Maurice Druon, membru al Academiei Franceze. A fost un mare prieten al Romaniei. Avea o vorbire foarte limpede, – un timbru baritonal placut; pronunta cuvintele cu mare claritate. Era o delectare sa-l asculti. Am avut prilejul sa ne intalnim de mai multe ori, atat la Bucuresti cat si la Paris. De fiecare data intr-un climat de mare caldura emotionala .

Fie ca Sfanta Sarbatoare a Invierii Domnului sa aduca prinosul celor patru taine divine: incredere, lumina, iubire, speranta.

Fie ca aceasta Sarbatoare sa ne ajute sa fim mai buni,sa iertam si sa iubim neconditionat !

Lumina Pascala sa insoteasca linistea, impacarea si clipele fericite.

Un Paste fericit alaturi de cei dragi!!

“ÎNVATAMINTE DIN ACTUALA CRIZA”

Marti, 14 aprilie, a avut loc in aula Academiei Romane, o dezbatere consacrata crizei economice mondiale (lectiile care se pot desprinde din aceasta criza).

Moderata de Presedintele Academiei, profesor Ionel Haiduc, in prima parte a sesiunii au luat cuvantul : Guvernatorul Bancii Nationale – Mugur Isarescu, dr. Aurelian Dochia si dr.Mircea Ciumara., precum si fostii presedinti ai Romaniei – Ion Iliescu si Emil Constantinescu.

In a doua parte, s-a desfasurat un panel moderat de academicianul Tudorel Postolache, in care au luat cuvantul, printre altii : acad.Mircea Malita, si prof. Ilie Badescu, sef al catedrei de Sociologie a Universitatii din Bucuresti, director al Institutului de Sociologie al Academiei Romane.

Prezint in continuare textul expunerii pe care am sustinut-o :

Expunere la Academia Româna, în cadrul dezbaterii: “Învataminte posibile din actuala criza“

Onorata asistenta,

Doresc, în primul rând, sa apreciez initiativa Academiei de a organiza aceasta dezbatere pe o tema de maxima actualitate care va domina, în perioada urmatoare, preocuparile cercurilor stiintifice si politice din întreaga lume.

Eu vorbesc din afara breslei economistilor, dar viata, indatoririle de stat si preocuparile de mai bine de patruzeci de ani în domenii precum: mecanismele globalizarii si problemele dezvoltarii durabile m-au apropiat de  fenomenele care formeaza tema dezbaterii noastre.

M-as rezuma la câteva remarci:

1. În primul rând, as dori sa subliniez un fapt care mi se pare semnificativ. Generatia noastra a avut sansa, pe parcursul a doua decenii, sa fie martora si partasa la doua momente si procese cruciale pentru istoria contemporana.

a) Acum douazeci de ani s-a prabusit un sistem, sistemul comunist din tarile est-europene, inclusiv URSS, care a fost, de fapt, un sistem sui-generis de capitalism de stat, cu un ambalaj politic pseudo-socialist.

Privind retrospectiv, cauza fundamentala a acestei prabusiri a fost ignorarea pietei si încercarea de substituire a ei cu actiunea arbitrara a birocratiei de stat, ca unic gestionar al economiei. Mai ales în conditiile dinamismului fara precedent al progresului tehnologic din a doua jumatate a secolului XX aceasta practica s-a dovedit catastrofala. Sistemele rigide, piramidale, se dovedesc ineficiente, incapabile de adaptare la conditiile aflate într-o continua schimbare si transformare.

b) Asistam acum, dupa 20 de ani de la prabusirea comunismului, la un alt proces, de mare complexitate, generat de criza financiara declansata în SUA anul trecut, criza care afecteaza tot mai puternic întreaga economie mondiala.

Aceasta criza releva esecul unei alte abordari extreme: piata este totul, în afara pietei nu exista nimic. Fetisul pietei, promovat de teoriile neoliberale ale scolii de la Chicago a lui Milton Friedman, teorii care au inspirat politicile economice conservatoare ai caror exponenti au fost presedintele Ronald Reagan si premierul Margaret Thatcher, este pus acum între paranteze de realitatile economiei globale, care sufera o contractie fara precedent, cu o viteza pe care nimeni nu o putea anticipa.

2. Cele 3 expuneri introductive: a domnului Mugur Isarescu, referitoare la cele 9 lectii sau repere privind evaluarea crizei si cai de abordare a ei, a domnului Aurelian Dochia, o sistematizare concludenta a istoriei crizelor de-a lungul timpului si sublinierile domnului Mircea Ciumara, privind experiente primei mari crize de sistem din 1929 si importanta teoriilor lui Keynes privind necesitatea interventiilor statului, au oferit repere importante de întelegere si prilej de reflectii necesare.

Din perspectiva unei abordari ingineresti, eu as spune ca, de-a lungul istoriei economiei capitaliste, crizele au aparut ca o componenta fireasca a economiei de piata, ele jucând rolul de supape de siguranta (factor de autoreglare) într-un sistem lipsit de reglementari. Acest mecanism, natural, sa-i spunem, si costisitor, pentru ca distrugator de valoare, a fost valabil pâna la declansarea marii crize din 1929-1933, care a zguduit puternic economia mondiala, fiind factorul decisiv al izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Acum multi situeaza finalul crizei din 1929-1933 în SUA în anul 1943. Spre exemplu, SUA, odata cu intrarea în razboi, a absorbit rapid cele 14 milioane de someri, pe care New Dealul nu reusise sa-i readuca pe piata muncii. În aceasta conjunctura, aparitia teoriilor lui Keynes privind necesitatea interventiei statului pentru a salva piata si economia zdruncinata de criza a constituit o cotitura radicala în gândirea si practica economica. De atunci s-a declansat si marea disputa teoretica între adeptii si adversarii implicarii statului, ai masurilor de reglementare – supraveghere sau ai liberului arbitru al pietei.

3. În legatura cu cauzele declansarii actualei crize financiare, la început în SUA, si extinderea ei la nivelul economiei  mondiale, as dori sa punctez aprecierile câtorva specialisti recunoscuti.

A. Joseph Stiglitz (premiat Nobel pentru economie, fost vicepresedinte al Bancii Mondiale, consilier al presedintelui Clinton si, acum, al presedintelui Obama) mentiona, de curând, patru motive fundamentale care au generat aceasta criza:

a) Masurile de relaxare a politicii monetare si eliminarea functiilor de reglementare-supraveghere din partea Rezervei Federale (FED – Banca Centrala a SUA) de catre Alan Greenspan, numit în 1987 director al FED de catre presedintele Reagan.

b) Promovarea filozofiei dereglementarii, concretizate prin masuri ca: eliminarea, în 1999, a unei legi promovate de administratia Roosevelt în 1933, care separa competentele bancilor de investitii de ale celor comerciale; contabilizarea activelor neperformante (toxice) în afara bilanturilor institutiilor de credite si asigurari, refuzul autoritatilor de a reglementa produsele financiare derivate etc.

c) Reducerea impozitelor pentru cei bogati – promovata de administratia Bush Jr., care a accentuat tendinta “traiului pe credite”.

d) Crearea artificiala de bani în circulatie, prin amplificarea necontrolata a instrumentelor financiare derivate, ceea ce a stimulat amplificarea creditelor catre campanii si populatie, supradimensionate fata de fundamentele economice.

B. Despre dimensiunea crizei financiare vorbeste si Jacques Attali, care considera ca sistemul bancar mondial este falit. El da câteva cifre semnificative:

- ansamblul activelor toxice în lume reprezinta 14000 miliarde de dolari, din care 3800 fara valoare (1/2 în SUA; ½ în Europa);

- totalul creditelor bancare la nivel mondial: 80000 miliarde de dolari (ceea ce ar aparea acoperitor);

- fondurile proprii ale bancilor însumeaza doar 2000 miliarde de dolari!

Aceasta amplificare a circulatiei unor valori virtuale, fara acoperire în economia reala si în suportul financiar al bancilor (si altor sisteme de credite) seamana cu mecanismul bine cunoscut al unor jocuri piramidale.

De aceea, bancile au sistat creditele si cauta sa-si refaca fondurile proprii. Rezultatul a fost declansarea unei spirale infernale

– lipsa creditelor bancare

– stoparea investitiilor

– reducerea activitatilor productive

– cresterea somajului

– reducerea puterii de cumparare si a activitatilor comerciale

Aceasta a facut ca procesul declansat ca o criza în sistemul financiar sa se transforme într-o depresiune mondiala, comparabila cu aceea din 1929-1933.

Jacques Attali subliniaza dificultatea reglarii acestei probleme, în conditiile actuale ale unei economii globalizate. El considera necesara, în perspectiva, reechilibrarea, la nivel mondial, a puterii pietelor cu cea a democratiei. Numai ca puterea politica este fragmentata la nivelul statelor, în timp ce pietele, prin natura lor, sunt planetare.

În plus, exista o disparitate între democratie si piete:

Prima este o inventie umana, creata pentru a pacifica relatiile dintre oameni.

A doua este expresia spontana a modului în care specia noastra îsi rezolva problemele în stare de salbaticie, când toti se razboiau împotriva tuturor.

De asemenea, slabiciunea democratiilor s-a manifestat prin incapacitatea de a extinde principiile democratice în domeniile economiei si finantelor.

Echilibrul în universul concurentei se asigura doar în conditiile unui control strict. Orice slabire a controlului duce la eliminarea celor slabi de catre cei puternici, care-si împart sferele de dominatie pentru a-si impune conditiile.

În legatura cu masurile luate pâna acum de guverne, Attali considera ca acestea au urmarit doar salvarea bancilor, eludând amploarea crizei si a consecintelor ei. Injectarea de resurse financiare în banci nu afecteaza cu nimic puterea si libertatea lor.

Concluzia sa? Acum este imposibil de a pune finantele în serviciul economiei reale, a industriei si a oamenilor. “Lumea noastra este lipsita de etica si toate planurile de salvare nu cauta decât sa salveze bancile vinovate, adaugând la datoria privata umflarea datoriei publice!”.

Attali abordeaza si perspectiva adoptarii unei monede unice mondiale, care, daca ar fi creata si adoptata, ar duce la slabirea influentei SUA în favoarea marilor tari asiatice. Numai ca el considera aceasta initiativa drept o utopie mondialista.

De asemenea, constata ca Europa sufera mai mult din cauza crizei decât SUA, întrucât “constructia europeana a urmarit slabirea puterii statelor în favoarea gestiunii autoreglate a pietelor financiare“.

O moneda unica nu poate functiona eficace, constata el, decât într-o zona economica omogena. Altminteri, rezultatele ei sunt chiar divergente în diferite tari. Este dificil acest lucru în Europa, relativ omogena, desi dupa primirea noilor state din Est omogenitatea a scazut. Cum ar putea sa se realizeze acest lucru într-un spatiu mai larg?

C. Sociologul american Immanuel Wallenstein considera ca actuala criza nu este una obisnuita ci, prin efectele ei, este chiar mai severa decât cea din 1929-1933. El o considera ca o criza de final al sistemului capitalist, care a dominat istoria civilizatiei, în ultimii 500 de ani. Probabil ca, în urma ei, se va contura (pe parcursul urmatoarelor 4-5 decenii) o noua structura, de esenta post-capitalista. Aceasta nu înseamna, însa, disparitia pietei care a precedat capitalismul si îi va supravietui. Nu poate fi vorba nici de substituirea ei de catre stat sau de structuri suprastatale; experienta economiilor etatizate le-a compromis definitiv.

Opiniile lui Wallenstein nu sunt singulare, ele îsi gasesc expresii similare si în aprecierile altor specialisti.

D. Lester Brown, cunoscut cercetator în domeniul problemelor globale si al dezvoltarii durabile, în lucrarea sa “Planul B 0/2 pentru salvarea unei planete sub presiune si a unei civilizatii în impas” (aparuta si în limba româna în 2006), mentionând  dezvoltarea spectaculoasa a Chinei si a Indiei ajungea la urmatoarea concluzie: “Modelul economic occidental nu poate functiona pentru China, nici pentru India, dar nici pentru celelalte 3 miliarde de oameni din tarile occidentale. Iar într-o economie mondiala din ce în ce mai integrata, modelul existent nu va mai functiona nici pentru tarile industriale.

E. Raportul anual pe 2008 al Institutului World Watch din Washington (aparut si în limba româna) contine, de asemenea, câteva concluzii interesante, printre care:

“Lumea este diferita, din punct de vedere fizic si filozofic, de cea cunoscuta de Adam Smith, David Ricardo si alti economisti din trecut, ceea ce face ca economia conventionala sa devina nefunctionala pentru secolul XXI. Toate dimensiunile activitatii economice s-au schimbat atât de mult în ultimii 20 de ani, încât ele semnaleaza finalul unei ere economice si nevoia adaptarii la noile conditii istorice“.

Autorii subliniaza, în acest context, nevoia reconsiderarii unor notiuni economice fundamentale si a promovarii unor idei privind reforma conceptuala în economia.

Printre altele, ei considera ca, pe lânga principiul cresterii economice, considerat ca principal scop al unei economii trebuie trecut spre obiectivul dezvoltarii, care nu se limiteaza la crestere. Dezvoltarea înseamna îmbunatatirea bunastarii oamenilor, iar aceasta presupune, înainte de toate, îmbunatatirea vietii celor saraci. “A promova bunastarea înseamna, mai ales, cresterea nivelului educational, reducerea saraciei concomitent cu prezervarea mediului ambiant al tarii si traditiile culturale”.

F. În 2004 a fost tradusa si în limba româna cartea lui J.F. Ricard, vicepresedinte al Bancii Mondiale, “Al doisprezecelea ceas. 20 de probleme globale si 20 de ani pentru a le rezolva”.

Autorul evidentiaza trei factori care se interconditioneaza si constituie sursa marilor sfidari, la început de secol XXI (surse de tensiuni si de oportunitati):

- Primul factor îl constituie presiunea demografica, continuarea cresterii populatiei pâna spre 9 miliarde de persoane, la nivel planetar, ceea ce accentueaza penuria resurselor naturale si deteriorarea lor calitativa;

- Al doilea factor, noua economie mondiala, determinata de revolutia economica (în ultimii 20 de ani, numarul celor ce traiesc în economia de piata a crescut de la 1,5 miliarde, la circa 6 miliarde, ceea ce accentueaza nevoia îmbinarii rolului pietei cu modalitati de reglementare si protectie sociala) si de cea tehnologica, care plaseaza cunostintele si creativitatea în fruntea factorilor de productie, înainte de capital, munca si materii prime;

- Al treilea factor, cel institutional, este cel mai inertial. Institutiile umane (statale, nationale sau internationale) sunt tot mai putin adecvate pentru gestionarea unor procese transnationale si cu orizonturi temporale de decenii”. Nici stiinta economica nu a progresat suficient.

J. F. Richard propune proiectarea unor retele de tratare a problemelor globale , cu caracter reticular si cu o componenta tripartita, incluzând sectorul public, sectorul privat si societatea civila.

4. În conditiile actuale, capata din nou o tot mai mare importanta abordarea teoretica si practica a problemelor raporturilor dintre piata si stat, dintre sectorul public si sectorul privat, dintre eficienta economica si echitatea sociala.

În orice caz, în conditiile extinderii relatiilor democratice în lume, nu vor mai putea fi acceptate marile decalaje din societate dintre  bogati si saraci, dintre tarile dezvoltate si cele subdezvoltate, polarizarea sociala, ca efect derivat al economiei de piata.

Conceptul de economie sociala de piata, care s-a nascut în Europa (întâi în Suedia, extins, dupa razboi, în tarile occidentale) si modelul social european (devenit un acquis comunitar), care urmareste tocmai reducerea decalajelor sociale, pot fi surse de inspiratie pentru promovarea viitoarelor cai de evolutie a economiei mondiale.

În legatura cu aceste probleme si cu inexistenta unor structuri la nivel mondial care sa intervina ca factori corectori ai efectelor pietei (rol jucat pe plan national de stat), la Summitul de la Monterrey din 2002, consacrat problemelor finantarii actiunilor de combatere a saraciei în lume, presedintele francez Jacques Chirac a propus constituirea, în contextul reformei ONU, a unei noi structuri, a unui Consiliu de Securitate Economico – Sociala. Tinând seama de dificultatile promovarii unor asemenea modificari ale Chartei ONU, eu am sugerat folosirea structurilor existente: spre exemplu, extinderea rolului si atributiilor ECOSOC care, din organ consultativ, urma sa devina coordonatorul organismelor economico-financiare ale ONU (FMI, Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a comertului, eventual cea a muncii) care sa îndeplineasca functiile unui forum unitar cu functii de corectare a efectelor pietei mondiale, în favoarea tarilor în curs de dezvoltare, pentru reducerea marilor decalaje economico-sociale din lume.

În contextul actualei crize, grupul de state G 20 a apelat la FMI pentru dirijarea unor fonduri în vederea reducerii efectelor crizei. Tinând seama de functiile statutare si misiunea ce-i revine, FMI nu poate îndeplini sarcinile de care vorbeam înainte.

În orice caz, în anii urmatori, acestea vor deveni probleme de tot mai mare acuitate. Devine tot mai presanta nevoia introducerii unor instrumente de control si corectare a efectelor pietei la nivel mondial, precum si cea de definire a cadrului institutional: cine si cum sa exercite asemenea functii, atât pentru asigurarea unui mai mare echilibru economic si social în lume, cât si pentru reducerea efectelor negative ale civilizatiei asupra mediului, prin epuizarea resurselor naturale sau deteriorarea calitativa a factorilor de mediu: apa, aer, sol si mai ales încalzirea globala si schimbarile climatice.

5. Pentru noi, ca tara, sunt esentiale solutiile atât pentru problemele pe termen scurt, privind iesirea din criza si relansarea economica, cât si cele pe termen mediu si lung, privind dezvoltarea durabila a tarii, folosirea cadrului oferit de integrarea europeana, asigurarea compatibilizarii si competitivitatii economiei românesti, convergenta cu UE, inclusiv pregatirea temeinica pentru adoptarea euro si reducerea decalajelor istorice fata de tarile dezvoltate – obiectiv strategic major pentru câteva generatii.

Pentru aceasta sunt necesare convergenta eforturilor fortelor politice, factorilor de decizie din stat, agentilor economici, cercetarii economice si nu numai, dezvoltarea creativitatii si abordarea calificata, profesionista, a tuturor deciziilor si a actiunilor practice. Este nevoie acuta de promovare a unor dialoguri active între toti factorii interesati. Este pacat ca dialogul a fost tot mai putin folosit în ultimii ani. În conditii mai dificile, din anii ’90, am realizat un cadru mai activ, atât de dialog al fortelor politice, cât si de conlucrare a factorilor de decizie si a cercetarii academice si universitare, ca si a reprezentantilor societatii civile în abordarea si elaborarea unor proiecte cu caracter strategic (strategia tranzitiei spre economia de piata; strategia integrarii în UE – etapa Snagov; strategia dezvoltarii durabile – România 2025).

Academia Româna a jucat un rol activ în toate aceste actiuni. Ea constituie cadrul propice pentru a coagula si pe viitor toti factorii interesati în actiuni similare.

SCURTE APRECIERI

Fara indoiala, evenimentul cel mai grav la care am asistat in ultima saptamana, a fost deznodamantul alegerilor din Republica Moldova care au provocat revolta tinerilor din Chisinau, urmata de masurile de reprimare luate de regimul comunist al lui Voronin, care-si permite chiar sa acuze Romania pentru actele de violenta si devastarile de cladiri oficiale, pe care, se pare, tot ei le-au pus la cale.

Reactia moderata, dar explicita a autoritatilor romane a fost motivata, tocmai pentru a nu da “apa la moara” domnului Voronin. Este, in schimb, semnificativa lipsa de reactie sau tonul  moderat din partea cercurilor occidentale, interesate in menajarea relatiilor cu Rusia. In schimb, Jirinovski a facut o apreciere corecta.

Au aparut, la noi, tot felul de reactii; unele cam naive. Sa credem, spre exemplu, ca problema spatiului dintre Prut si Nistru ar putea fi abordata si solutionata prin dialog intre Romania si Rusia, este de-a dreptul naiv. La o asemenea propunere, rusii ne-ar trimite, pur si simplu, la plimbare! Ne-ar si acuza de nerespectarea suveranitatii unor state suverane, ca si a deciziilor politice, la nivel international, privind respectarea frontierelor!

Pe aceasta tema, au aparut, de asemenea, inca din anii ’90 si se repeta si acum, unele “reprosuri”, ca n-am fi stiut “sa profitam” de situatia din anii ’90 – ’91 pentru a realiza unirea Basarabiei, sau a Rep.Moldova cu Romania.

Cum sa fi abordat aceasta problema? Si cu cine?

Pana in 1991, Rep.Moldova era parte a URSS.

In Transnistria se aflau bazele si efectivele Armatei a 14-a (cu generalul Lebed).

Dupa proclamarea independentei Republicii, in 1991, conducerea acesteia s-a confruntat cu probleme complicate, mai ales sciziunea Transnistriei si provocarea conflictului armat.

Atunci, Romania a initiat, in vara anului 1992, la Istanbul, cu prilejul Summitului Tarilor din zona Marii Negre – intalnirea celor patru presedinti – din Rusia, Ucraina, Moldova si Romania , care a dus la incetarea ostilitatilor din Transnistria. S-a creat o Comisie de lucru, a reprezentantilor celor patru state. Ulterior, prin manevre abile ale Rusiei, componenta Comisiei a suferit modificari, care au dus la inlaturarea Romaniei.

Dupa 1989, si mai ales dupa proclamarea Republicii Moldova – in ciuda dificultatilor prin care treceau ambele state – relatiile bilaterale au cunoscut o dezvoltare benefica. Atat presedintele Snegur, cat si Lucinski, au fost deschisi si au sustinut activ dezvoltarea cooperarii dintre cele doua tari, iar relatiile interumane au avut o dezvoltare fireasca.

Din pacate, fortele active din Rep.Moldova, care reusisera sa creeze, inca din anii 1987 – ’1988 o atmosfera entuziasta in jurul actiunii unitare pentru impunerea limbii romane si a scrierii latine, a cunoscut o continua slabire, ca urmare a divizarii fortelor politice si a luptei pentru putere. Fortele conservatoare au folosit aceasta slabiciune, grupandu-se in jurul Partidului Comunistilor, atragand sustinerea activa a populatiei rusofone (peste 35% din populatia tarii). Plecarea la munca, in Europa, a peste un milion de romani din Rep.Moldova a slabit si mai mult pozitia partidelor romanesti.

In aceasta conjunctura, Voronin si partidul sau, au reusit sa preia puterea si sa instituie un regim autoritar, pseudo-democrat, cu puternice accente de sorginte stalinista. Starea grava din economie, saracia accentuata a populatiei, dependenta de livrarile de gaze din Rusia si de piata rusa pentru produsele destul de limitate la export (vin, fructe, tutun, etc) accentueaza aceasta situatie dificila.

Solutia va fi in organizarea pe o baza noua si solida a fortelor politice democratice din Rep.Moldova, interesate sa asigure, inclusiv prin dialog multietnic, dezvoltarea tarii in spiritul vremii si integrarea ei, in perspectiva, in Europa.

 

* * *

Felicitari lui Ovidiu pentru inregistrarea Nataliei Barbu – o basarabeanca frumoasa si talentata !

 

* * *

Despre dezamagirile exprimate de Viski, cirlovacristian si Cezar Pesclevei ar fi multe de spus. Dar nimic nu motiveaza aprecierile lui Viski despe “romanism” !

Comportamentul oamenilor are totdeauna o conditionare istorica, economica, sociala.

Romanii au dovedit si dovedesc o mare capacitate de adaptare si sunt capabili de performante. Nu ei sunt de vina pentru vitregia vremurilor !

E ZI DE SARBATOARE!

Pentru ortodocsi si greco-catolici este DUMINICA FLORIILOR – leagan de flori si lumina curata – sarbatoarea tuturor celor ce poarta nume de floare.

Pentru catolicii si protestantii de pretutindeni e Sarbatoarea Pastelui.

La ceas sarbatoresc urez din tot sufletul numai impliniri, satisfactii si multa sanatate!

“La multi ani!”

EXPUNERE – FUNDAŢIA TITULESCU

Joi, 2 aprilie 2009, am prezentat la « Fundatia Titulescu”, prezidata de domnul Adrian Nastase, o expunere pe care am intitulat-o:

“După 20 de ani” 

 

 

Prezint ideile de baza ale axpunerii :

Titlul nu se referă doar la trecerea a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie (pentru noi) – de la evenimentul major al sfârşitului de secol XX – prăbuşirea sistemului comunist (de fapt, al unui sistem de capitalism de stat – cu ambalaj politic fals socialist) în ţările din centrul Europei şi destrămarea URSS.

- Nu se referă nici la previziunea lui Brucan – privind ce s-a petrecut în România în aceşti 20 de ani;

- Îmi propun, mai ales, o paralelă privind două procese majore petrecute la distanţă de 20 de ani  – cu implicaţii generale, de fond, în istoria lumii contemporane. 

1. Prăbuşirea de sistem – care s-a declanşat în cursul anului 1989 – a avut mai multe cauze.

În esenţă, în plan politic, sistemul s-a compromis, pentru că, în locul promisiunilor pentru o democraţie de tip superior, de esenţă populară, participativă, în care suprastructura politică a statului să se afle sub control popular, am asistat la instaurarea unor regimuri totalitare, în care suprastructura politică, reprezentata de partide unice, deţinând monopolul asupra puterii politice în stat, şi-a asigurat controlul total asupra societăţii, recurgând la măsuri extreme de coerciţie, mergând până la crime de stat.

În al doilea rând, în plan economic, cea mai mare eroare a fost ignorarea pieţei şi substituirea ei cu acţiunea arbitrară, subiectivă, a statului ca unic gestionar al economiei, cu un sistem greoi, birocratic, de planificare unică şi de administrare a economiei, ceea ce a dus la rezultate catastrofale în ce priveşte eficienţa, mai ales în condiţiile unei dinamici fără precedent a progresului tehnologic care a dominat şi a determinat dezvoltarea economică în a doua jumătate a secolului XX.

În aceste condiţii, s-a dovedit că sistemele rigide, ierarhice, piramidale, sunt ineficiente, incapabile să se adapteze la schimbările radicale, rapide, din mediul economic şi social. Asemenea sisteme au fost viabile în stadii incipiente ale civilizaţiei, când ritmul dezvoltării şi al schimbării era lent. Ele sunt, de asemenea, valabile pentru anumite subsisteme (spre exemplu, în Armată). Dar, în condiţiile unei economii dinamice a sfârşitului de secol XX, aceste sisteme de tip mecanic s-au dovedit blocante. În schimb, sistemul economiei de piaţă constituie un sistem cibernetic, de relaţii tip reţea, cu o mai mare flexibilitate şi capacitate de adaptare la schimbările rapide, accelerate de dinamica dezvoltării tehnologice.

Aceasta a fost cauza de fond a prăbuşirii de sistem din 1989. Încercările lui Gorbaciov – prin lansarea, în 1985, a programului său privind “perestroica şi glasnosti” – erau paliative, bazate pe iluzia posibilităţii reformării sistemului şi adaptării sale la realităţile dinamice pe care le cunoştea societatea. El nu concepea nici renunţarea la formula de partid unic şi nici la dizolvarea URSS.

De aceea, poetul Evtuşenko, în cursul unei dezbateri de la Torino din 2005, constata că perestroika lui Gorbaciov nu a putut salva URSS, dar a avut meritul de a pune capăt “războiului rece” şi de a salva pacea lumii.

 

2. După 20 de ani ne aflăm în faţa unui nou proces de mare amplitudine – criza declanşată anul trecut în SUA şi care afectează tot mai puternic întreaga economie mondială. Această criză evidenţiază eşecul unei alte abordări extreme: fetişul pieţei (esenţa teoriilor neo-liberale promovate de şcoala de la Chicago a lui Milton Friedman şi care au inspirat politicile economice promovate de Reagan şi M. Thatcher).

 

S-au făcut numeroase aprecieri privind esenţa acestei crize şi cauzele ei. Prima reacţie, atât în SUA, cât şi în statele europene, a fost apelul la ajutorul statului (statul atât de mult hulit de exponenţii neoliberalismului şi ai dreptei politice).

 

- Primul a fost chiar preşedintele Bush, adept al liberalismului economic şi al dereglementărilor, care a propus un prim ajutor masiv din partea statului – măsură consolidată de Obama;

 

-  Măsuri similare au luat statele europene (Marea Britanie, Germania, Franţa);

 

- Se cunosc aprecierile radicale ale lui Sarkozy – om de dreapta – care a vorbit de falimentul „mâinii invizibile” a pieţei şi nevoia de intervenţie a statului.

           

Acum, Reuniunea de la Londra a celor mai bogate douăzeci de ţări din lume – G 20 – caută punerea de acord a unor măsuri la scară globală care să atenueze efectele crizei şi să asigure depăşirea ei în viitorul apropiat.

 

3. Aş puncta câteva aprecieri şi constatări din partea unor experţi recunoscuţi.

 

A) Joseph Stiglitz (Premiul Nobel pentru economie, fost consilier economic al preşedintelui Clinton, apoi vicepreşedinte al Băncii Mondiale, acum consilier al preşedintelui Obama) constata, de curând, patru motive fundamentale care au generat criza economico-financiară:

 

a. Numirea, în 1987, a lui Alan Greenspan în funcţia de preşedinte al Rezervei Federale (Banca Centrală a SUA) şi care, la solicitarea preşedintelui R. Reagan, a deschis “robinetul” politicii monetare, fără a pune în mişcare cea de a doua funcţie a Băncii Centrale – cea de reglementare-supraveghere.

 

Aceasta a generat două bule financiare: cea din domeniul IT, în anii ’90, şi cea imobiliară, care a explodat după 2007.

 

b. Promovarea filozofiei dereglementării (fetişul pieţei!), concretizată prin:

 

- Abrogarea, în 1999, a unei legi promovate din 1933 (sub administraţia preşedintelui Roosevelt), care separa competenţele băncilor de investiţii de ale celor comerciale; drept urmare, s-a permis băncilor comerciale să facă investiţii cu grad ridicat de risc, periclitând stabilitatea lor şi a depozitelor persoanelor fizice şi juridice;

 

- Acordarea posibilităţii contabilizării activelor neperformante (toxice) în afara bilanţurilor instituţiilor de credit şi asigurări, având ca efect final decapitalizarea acestora;

 

- Refuzul autorităţilor americane de a reglementa produsele financiare derivate;

 

- Promovarea autoreglementării în sistemul financiar, permiţând băncilor de investiţii să-şi calculeze singure cerinţele de capital. A fost dat exemplul băncii Goldman Sachs (condusă de Henry Paulson, viitor secretar al Trezoreriei SUA) care a trecut la datoria publică cca. 1000 mld dolari, costul activelor neperformante, ca şi stabilirea unor niveluri subevaluate ale capitalului propriu şi contractarea unor împrumuturi peste limitele prudenţei financiare. Un raport recent sublinia că industria financiară din SUA a promovat consecvent dereglementarea şi o slabă supraveghere a instituţiilor financiare.

 

c. Administraţia Bush jr. a efectuat celebra “reducere a impozitelor pentru cei bogaţi” care, coroborată cu deschiderea robinetului cu bani de către FED, a accentuat tendinţa “traiului pe credit”.  (de aceea Bush era încântat de exemplul cotei unice adoptate de România – măsură de dreapta care i-a favorizat pe cei cu venituri mari şi a contribuit la adâncirea polarizării sociale din ţară).

 

d.  Practicile incomplete ale agenţiilor de rating şi ale societăţilor de audit au permis amplificarea riscurilor în sectorul financiar şi ale companiilor, îngreunând  “nota de plată” pentru contribuabili (un exemplu: pierderi de cca 25% ale participanţilor la sistemul privat de pensii).

           

Practic, crearea artificială de bani în circulaţie prin amplificarea necontrolată a instrumentelor financiare derivate (menţionate) a oferit suportul pentru acordarea de credite către companii şi populaţie, supradimensionate faţă de fundamentele economice! (stimularea necontrolată a  creditelor a condus la crearea bulei imobiliare; în prezent se formează altă bulă, în domeniul cărţilor de credit).

           

În concluzie: lăcomia investitorilor, în dorinţa obţinerii de profituri tot mai mari cu capitaluri constituite din bani proprii tot mai puţini a creat criza financiară şi apoi economică în SUA, care s-a extins, datorită globalizării, în întreaga lume.

 

B) Sociologul american, Immanuel Wallenstein, consideră că actuala criză nu este una obişnuită. Prin efectele ei, el consideră că e chiar mai severă decât cea din anii 1929-1933 (care a dus, în ultimă instanţă, la al doilea război mondial). El consideră că este criza de final al sistemului capitalist, care a dominat istoria civilizaţiei umane în ultimii 500 de ani şi care va duce, în final, s pre o nouă etapă în evoluţia societăţii – de esenţă post-capitalistă (care se va contura, probabil, în următoarele 4-5 decenii).

           

Aceasta nu înseamnă însă dispariţia pieţei. Piaţa a existat cu mult înainte de apariţia capitalismului şi îi va supravieţui. De asemenea, nu poate fi vorba de substituirea ei de către stat (experimentul “socialismului de stat” s-a compromis definitiv).

 

*   *   *

 

 

- Adevărul este, undeva, la mijloc (între cele două extreme);

 

- Capătă, de aceea, actualitate abordarea teoretică şi practică a raportului: dintre piaţă şi stat; dintre sectorul public şi cel privat; dintre eficienţa economică şi echilibrul şi echitatea socială.

 

*   *   *

 

4. În Europa s-a născut conceptul de “economie socială de piaţă” promovat de socialiştii suedezi – veniţi la putere în anii ’30 – stând la guvernare 40 de ani. Ei au realizat modelul social suedez – căutând să diminueze polarizarea socială, discrepanţele uriaşe dintre cei cu venituri mari şi cei mai săraci.

           

Ei au apelat la două pârghii:

-   pârghia fiscală (impozitarea progresivă)

- pârghia socială – programe sociale (inclusiv introducerea modelului de şcoală cu program  prelungit, pentru promovarea de şanse egale pentru copii).

 

Nu au făcut naţionalizări, nu au stingherit funcţionarea liberă a pieţei, din contră.

 

Modelul suedez s-a extins în întreaga Europă Occidentală (după război, s-a născut ”modelul social european“).

 

Problemele se complică, în condiţiile globalizării.

 

Nu există echivalentul factorului stat (de la nivel naţional, sau chiar la nivel regional – în cazul Uniunii Europene) – la nivel global. ONU şi instituţiile sale specializate nu dispun de pârghii şi nu au atribuţiuni în acest sens.  Aceste probleme au fost dezbătute şi la summiturile organizate de ONU la Monterrey (Mexic, consacrat combaterii sărăciei) şi la Johannesburg, (consacrat dezvoltării durabile) în 2002. Cu acel prilej, preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a propus, spre exemplu, în cadrul reformei ONU, constituirea unui Consiliu de Securitate Economico-Socială. Eu am sugerat creşterea atribuţiunilor ECOSOC, în acelaşi scop.

 

Aceasta este marea problemă pe care o abordează şi Summitul G20 şi care va rămâne pe agenda anilor următori: Ce înseamnă reglementări şi corective necesare ale funcţionării pieţelor la nivel global şi cine să le promoveze?

 

În orice caz: într-o lume tot mai bogată şi în condiţiile extinderii democraţiei devine insuportabilă prăpastia uriaşă care, în loc să se reducă, se adânceşte – între bogaţi şi săraci (noi trăim o experienţă similară perioadei acumulării primitive de capital, prin polarizarea stridentă apărută în aceşti ani de tranziţie), ca şi între statele dezvoltate şi cele slab dezvoltate (sau în curs de dezvoltare). Piaţa nu este capabilă să rezolve această problemă; ea a generat-o şi a exacerbat-o. Se impun, deci, măsuri de corectare a efectelor pieţei, mai ales a celor sociale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

 

De aceea, la nivel mondial, s-a dezvoltat conceptul de dezvoltare durabilă – definit la Summitul ONU – de la Johannesburg, din 2002, vizând 3 componente:

           

- raportul societăţii cu mediul (exploatarea raţională a resurselor naturale; eliminarea risipei, reciclarea, recircularea şi eliminarea surselor de poluare a apei, aerului şi solului. Cea mai gravă problemă actuală – încălzirea globală şi schimbările climaterice);

 

-  dezvoltarea economică echilibrată; măsuri în sprijinul ţărilor slab dezvoltate;

- dezvoltarea socială echilibrată; asigurarea de şanse egale pentru toţi şi a conceptului de echitate socială;

 

- UNESCO a adăugat a 4-a componentă a conceptului: protejarea diversităţii culturale (inclusiv a “culturilor minore” sau ale ţărilor sărace), componente ale patrimoniului comun al umanităţii.

 

5. Avertismente în legătură cu efectele acţiunii oarbe a pieţei libere şi cu pericolul privind perspectivele civilizaţiei au apărut continuu! Mă rezum doar la câteva:

 

A. Lester Brown, cercetător cunoscut în abordarea problemelor globale şi ale dezvoltării globale, creatorul Institutelor “World Watch” şi “Earth Policy” din Washington, a abordat asemenea probleme, în lucrarea sa “Planul B2″ (2006) – “Salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în impas”

 

Vorbind despre dezvoltarea spectaculoasă a Chinei şi a Indiei, ajungea la următoarea concluzie:

 

- Modelul economic vestic nu va funcţiona pentru China. Nu va funcţiona nici pentru India, care, până în 2031, se estimează că va depăşi populaţia Chinei, nici pentru celelalte 3 miliarde de oameni din ţările în curs de dezvoltare. Şi într-o economie mondială din ce în ce mai integrată, modelul existent nu va funcţiona nici pentru ţările industriale.

 

El propunea în planul său şi un buget anual, cu două componente:

 

- obiective sociale de bază (generalizarea educaţiei primare; eradicarea analfabetismului pentru adulţi; asigurarea mesei de prânz pentru şcolari în 44 cele mai sărace ţări, ca şi asistenţa pentru copii preşcolari şi mame însărcinate; sănătatea reproducerii şi planificarea familială; generalizarea serviciilor medicale de bază – însumând 68 mld. dolari;

           

- obiective pentru refacerea Pământului – (reîmpăduriri, protejarea humusului; refacerea terenurilor de păşunat; regenerarea resurselor naturale de peşte, protejarea biodiversităţii;  stabilizarea nivelului pânzei freatice) – însumând 93 mld. dolari.

 

Deci, împreună, cca. 160 mld dolari, în timp ce bugetele de înarmare ale statelor însumau, în 2006, 975 mld dolari (din care SUA – 50%). Deci, ar exista şi resursele necesare pentru un asemenea efort, în vederea stopării degradării planetei şi reducerii sărăciei în lume!

 

B. Raportul anual al World Watch Institut pe 2008 include, de asemenea, câteva concluzii interesante.

 

“Lumea este diferită, din punct de vedere fizic şi filozofic, de cea cunoscută de Adam Smith, David Ricardo şi alţi economişti din trecut – ceea ce face ca economia convenţională să devină nefuncţională pentru secolul XXI. Toate dimensiunile activităţii economice s–au schimbat atât de mult, în ultimii 20 de ani, încât ele semnalează finalul unei ere economice şi nevoia adaptarii la noile conditii istorice (se poate constata similitudinea abordarii cu cea a lui Wallenstein).

 

Aceste circumstanţe impun reconsiderarea unor noţiuni economice fundamentale:

 

1. Odată cu Revoluţia Industrială – fabricile, maşinile, capitalul financiar şi alte forme de capital creat au înlocuit pământul, ca principal factor al producerii de bogăţie. Fabricile şi capitalul financiar rămân importante, dar sărăcia de resurse a modificat viziunea asupra importanţei “capitalului natural” în viaţa economică.

 

2. Un principiu consacrat considera creşterea ca fiind principalul scop al unei economii. Fără a contesta importanţa ei, însă, creşterea nu este întotdeauna concordanţă cu dezvoltarea. Creşterea de cca 5 ori a produsului mondial global per capita, în perioada 1900-2000, a fost însoţită de mari degradări ale mediului şi a coincis cu o stridentă persistenţă a sărăciei de masă.

 

3. A treia axiomă a gândirii economice convenţionale este că piaţa este totdeauna superioară cheltuielilor şi politicilor guvernamentale ca instrument economic. Piaţa stimulează producţia de bunuri în cantităţi tot mai mari. Dar nu întotdeauna ele au valoare socială, iar piaţa joacă un rol mai puţin important în promovarea serviciilor publice. În acelaşi timp, definiţia eficienţei conţine în sine acceptarea inegalităţilor. “În economie, eficienţa înseamnă alocarea oricărei resurse la cel mai înalt nivel de valoare de întrebuinţare, unde valoarea este definită în special prin putere de cumpărare; ori, o piaţă lucrează eficient când bogatul îşi însuşeşte cât mai mult din ceea ce doreşte, în timp ce săracul – doar atât cât poate să plătească”. Piaţa, deci, face puţin pentru a asigura o justă distribuţie a bunurilor.

 

4.  Oamenii diferă ei înşişi fundamental de “omul economic” avut în vedere de vechii economişti. “Mâna invizibilă” – menţionată de Adam Smith conducea acţiunile individuale spre rezultate colective pozitive. A fost o idee importantă; dar ea a subestimat importanţa egală a dimensiunii comunitare a societăţii umane. Oamenii sunt motivaţi nu doar de interese personale, ci şi de dorinţa de a participa în comunitate, cu muncă voluntară sau ca răspuns la dezastre locale sau naţionale.

 

Riscurile economiei moderne subminează stabilitatea economică. Autorii subliniază trei asemenea efecte:

 

- schimbările climatice

- degradarea ecosistemelor

- inegalităţile economice

 

În privinţa acestora din urmă, autorii subliniază că, în ciuda creşterii bogăţiei la nivel global, în cursul secolului trecut, 40% din populaţia globului trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Prăpastia dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci este de neînţeles astăzi. PNUD informează în 2006 că veniturile combinate ale celor mai bogaţi 500 de oameni din lume sunt aproximativ egale cu ale celor mai săraci 416 milioane. Totodată, un studiu al Universităţii Naţiunilor Unite, în acelaşi an 2006, arată că 2% din adulţii de pe glob stăpânesc peste jumătate din averea imobiliară la nivel mondial, în timp ce 50% cei mai săraci controlează doar 1% din acestea.

 

Autorii prezintă 7 mari idei privind reforma conceptuală în economie, pentru a o îndrepta spre o direcţie sustenabilă:

 

1. Adaptarea economiei la dimensiunile permise de ecosistem.

 

2. Trecerea de la creştere la dezvoltare. Dezvoltarea înseamnă îmbunătăţirea bunăstării oamenilor. Aceasta poate presupune creştere, dar nu se rezumă la aceasta. Îmbunătăţirea bunăstării înseamnă, înainte de toate, îmbunătăţirea vieţii celor săraci. Bunăstarea îi vizează şi pe cei bogaţi, în sensul că, de la un anumit punct, bogăţia nu duce la creşterea fericirii. “Când creşterea economică nu mai face oamenii fericiţi, aceasta înseamnă că ea devine autodistructivă”. A promova bunăstarea înseamnă, înainte de toate, creşterea nivelului educaţional, reducerea sărăciei, concomitent cu prezervarea mediului ambiant al ţării şi tradiţiile culturale.

 

3. Preţurile  să reflecte realitatea ecologică.

 

4. Luarea în calcul a contribuţiei factorilor naturali.

 

5. Folosirea principiului precauţional  - “mai bine să previi, decât să plângi” (în 1991, Tratatul de la Maastricht adoptat de UE constituie un principiu orientativ pentru politica în domeniul mediului).

 

6. Revitalizarea managementului comunitar. Contrapunerea proprietăţii private controlului guvernamental este fără sens. Privatizarea nu este o garanţie împotriva managementului prost sau a abuzului. În plus, există resurse vitale, accesibile tuturor (atmosferă, cursuri de apă şi acvifere, pescuit oceanic etc.), ca şi proprietatea intelectuală care impun o abordare diferită.

 

7. Aprecierea femeilor. Un raport ONU din 1994 menţiona că “oamenii cei mai săraci sunt femeile, iar cele mai multe femei sunt sărace”.

 

C. În 2004 a fost tradusă în limba română cartea lui J. F. Richard – vicepreşedinte al Băncii Mondiale pentru Europa, intitulată “Al doisprezecelea ceas“. 20 probleme globale şi 20 de ani pentru a le rezolva.

 

Autorul evidenţiază trei factori care se intercondiţionează şi constituie sursa marilor sfidări ale începutului de secol XXI (surse de tensiuni ca şi de oportunităţi).

 

- Primul factor îl constituie explozia demografică (menţinerea creşterii demografice, în special în lumea slab dezvoltată, care accentuează penuria resurselor naturale şi deteriorarea lor calitativă).

 

- Al doilea factor – noua economie mondială – determinată de revoluţia economică (în ultimii 20 de ani, numărul celor ce trăiesc în economia de piaţă a crescut de la 1 1/2 mld la 6 mld, problema care se pune este îmbinarea rolului pieţei şi diversele modalităţi de reglementare şi de protecţie socială) pe de o parte, şi de revoluţia tehnologică, pe de altă parte, care “transformă timpul şi distanţa, penetrând în profunzime ţesutul social şi plasând cunoştinţele şi creativitatea în fruntea factorilor de producţie, cu mult înainte ca importanţă faţă de capital, muncă şi materii prime.

 

- Al treilea factor – cel instituţional, cel mai inerţial. Instituţiile umane (cele statale, la nivel naţional, ca şi cele internaţionale, bazate pe structuri ierarhice, verticale) sunt tot mai puţin adecvate pentru gestionarea unor procese transnaţionale şi cu orizonturi temporale de decenii; “Nu reuşesc să se adapteze atât de uşor pe cât este necesar la noile sfidări cărora trebuie să le facă faţă”.

   

Grafic privind discrepanţa dintre dinamica dezvoltării demografice şi a noii economii, în comparaţie cu lentoarea evoluţiei instituţiilor

 

 

“Nici ştiinţa economică nu a progresat suficient pentru a oferi modele şi teorii capabile să descrie noile realităţi, să permită predicţii cu grad ridicat de fiabilitate şi să gestioneze complexitatea interdependenţelor de o manieră satisfăcătoare”.

 

Autorul a propus proiectarea unor reţele de tratare a problemelor globale, având un caracter reticular al formelor emergente de guvernare şi cu o componentă tripartită, incluzând sectorul public, sectorul privat şi societatea civilă.

 

În legătură cu urgenţa soluţionării unor probleme, autorul menţionează 20 astfel de probleme – imperios necesar a fi soluţionate în următorii 20 de ani, grupate în 3 categorii:

 

I. Probleme legate de patrimoniul comun al planetei:

 

-  încălzirea atmosferei;

- diminuarea biodiversităţii şi degradarea ecosistemelor;

- epuizarea resurselor piscicole;

- despăduririle;

- penuria de apă potabilă;

- poluarea şi securitatea mărilor.

 

II. Probleme care implică o acţiune globală

- mobilizarea masivă împotriva sărăciei;

- menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi lipta împotriva terorismului;

- educaţie pentru toţi;

- lupta împotriva marilor epidemii;

- reducerea fracţiunii digitale;

- prevenirea şi atenuarea catastrofelor naturale.

 

III. Asigurarea unui cadru juridic global

- redefinirea normelor fiscale pentru secolul XXI;

- reglementarea biotehnologiilor;

- arhitectura financiară mondială;

- lupta împotriva traficului de stupefiante;

- norme în materie de comerţ, investiţii şi concurenţă;

- protecţia proprietăţii intelectuale;

- reglementarea comerţului electronic;

- norme internaţionale în materie de muncă şi circulaţie a forţei de muncă.

 

În legătură cu noua economie mondială, autorul subliniază atât noile oportunităţi, dar şi noile tensiuni pe care aceasta le creează.

           

Printre oportunităţi, autorul subliniază 5 categorii:

a) Generarea de noi produse, noi pieţe, noi practici şi procedee care transformă radical modalităţile de lucru;

b) Declinul inflaţiei. Hipercompetitivitatea devine un mijloc de reducere a preţurilor. În plus, se va extinde deplasarea producţiei de bunuri şi chiar servicii spre locuri cu costuri mici;

c) În noua economie mondială va creşte ponderea serviciilor;

d) Majorarea ratei de creştere a productivităţii. Vechea economie era bazată pe un feed-back negativ, legat de constrângerile ofertei şi cererii; noua economie informaţională se va dezvolta tot mai mult ca o economie de feed-back pozitiv. Aceasta este legată atât de impactul noilor tehnologii, cât şi de flexibilitatea sporită a pieţei muncii, pieţei capitalului şi pieţei de produse.

e) Noua economie mondială oferă ţărilor în curs de dezvoltare posibilităţi fără precedent de reducere a decalajelor. Oportunităţi apar, în acest sens, prin extinderea învăţământului la distanţă, prin intermediul Internetului, atât pentru ţări mai puţin dezvoltate, ca şi pentru comunităţile săteşti.

 

În ce priveşte tensiunile, autorul relevă 4 tipuri:

 

a) Tensiuni legate de necesitatea adaptării la noile reguli de joc din noua economie mondială; aceasta impune agilitate pentru adaptarea la viteza schimbărilor; conexiunea la reţele internaţionale; nevoia reînnoirii permanente a cunoştinţelor şi lupta pentru excelenţă, în condiţiile hipercompatibilităţii.

Deci, la decalajele între bogaţi şi săraci se adaugă diferenţele între cei lenţi şi cei rapizi; conectare sau nu la reţea, între cei preocupaţi să înveţe şi cei leneşi-statici; capacitatea de excelenţă sau autoexcluderea şi rămânere în afara jocului.

 

b) În al doilea rând, ţinând seama de trăsăturile menţionate, noua economie tinde să mărească disparităţile între state, marginalizând ţările care nu cultivă aceste calităţi şi recompensându-i pe cei ce le pot pune în valoare.

 

Acelaşi lucru este valabil şi în interiorul statelor. Este o subliniere de maximă importantă pentru noi, ca ţară.

 

c) A treia categorie de tensiuni – creşterea gradului de turbulenţă şi fragilitate în noua economie mondială; turbulenţa pieţelor financiare este una dintre ele (ceea ce s-a şi manifestat în ultimul timp). Accelerarea ritmului schimbării indusă în noua economie mondială se adaugă la turbulenţa pieţelor financiare; aceasta creează probleme investitorilor, legat de eficienţă, în contextul unor schimbări rapide în plan tehnologic sau comercial; creează probleme băncilor centrale; apar probleme în mecanismele de plată, de compensare şi depozitare a titlurilor etc. Folosirea Internetului este o facilitate, dar poate deveni şi sursă de perturbări (inclusiv prin acţiunile bancherilor).

 

d) A patra categorie de tensiuni priveşte încrederea excesivă în piaţă (actuala criză tocmai a subminat această încredere). Însă, autorul previne: “lăsată în voia ei, piaţa va continua să acţioneze şi să producă, fără să gândească. Miopia care rezultă e periculoasă din două motive:

 

- tensiunile sociale vor rămâne netratate; noua economie sporeşte precaritatea locurilor de muncă; asigurarea pensiilor; asistenţa necesară pentru salarii minim garantate; alte elemente de dezechilibre sociale – nu pot fi rezolvate automat de piaţă;

 

- oricât de eficace ar fi, pe termen scurt, expansiunea necugetată a pieţei va determina propriile sale probleme pe termen lung, legate şi de limitele fizice ale resurselor planetare şi de presiunea creşterii demografice.

 

Noua economie mondială ignoră aceste limite, ca şi mulţi gânditori şi oameni politic, de altfel.

 

Iată una din sursele discuţiilor şi disensiunilor care vor agita secolul XXI.

 

Autorul îl citează pe J.M. Keynes: “Dezbaterea asupra viitorului omenirii va sfârşi prin a se concentra în special asupra acestui punct: limita care poate fi stabilită pentru “dragostea instinctivă de bani şi pentru setea instinctivă de îmbogăţire, ca principala forţă motrice a mecanismului economic”.

 

Sunt aprecieri care rămân valabile şi devin actuale acum, în contextul analizei actualei crize mondiale şi al dezbaterilor privind evoluţia economiei mondiale în cursul sec. XXI.

 

 

 

SAPTE PACATE SOCIALE

In lucrarea sa “Young India”, Mahatma Gandhi se refera la sapte „pacate” sociale – care afecteaza relatiile umane.

Cred ca aceste reflectii isi pastreaza valabilitatea in timp, inclusiv acum – la debut de secol XXI :

SAPTE PACATE SOCIALE ( SEVEN SOCIAL SINS)

1.- POLITICA FARA PRINCIPII – (Politics without Principle)

2.- AVERE FARA MUNCA – (Wealth without Work)

3.- PLACERE FARA CONSTIINTA – (Pleasure without Conscience)

4.- CUNOSTINTE FARA CARACTER – (Knowledge without Character)

5.- AFACERI (COMERT) FARA MORALITATE – (Commerce without Morality)

6.- STIINTA FARA UMANISM – (Science without Humanity)

7.- CREDINTA FARA SPIRIT (SACRIFICIU) – (Worship without Sacrifice)